miercuri, 31 decembrie 2014

Părintele Gh. Calciu: Neruşinarea, beţia, stupiditatea şi practica vrăjitorească fac din 1 ianuarie o zi a satanei, o zi a bucuriei demonilor, o zi de pierzanie a multor suflete

Acum câţiva, am mai vorbit despre Anul Nou ca prilej de petrecere  si de exercitare a unor superstitii ancestrale, mereu înnoite de adepţii grupărilor paranormale or, pur  şi simplu, de vrăjitoarele ţigănci care, profitând de terenul fertil al naivitătii unor persoane – şi nu puţine sunt acestea – înmulţesc practicile cu tot felul de noi invenţii, cel mai adesea, stupide, spre înşelarea multora.
            Lumea veche era superstiţioasă din cauza unei duble ignoranţe: una religioasă şi una de cunoaştere. Ignoranţa religioasă cu conotaţie mistica îşi avea sursa în păcatul adamic, în urma căruia, rătăcind tot mai adânc, omul a pierdut într’o măsură ruinătoare legătura cu Dumnezeu. Inima lui dornică să regăsească «paradisul pierdut» – ceea ce Nichifor Crainic numea «nostalgia Paradisului» – a alunecat în adorarea astrelor, confundând cauza cu efectul şi socotind că astrele îi trasează destinul prin puterea lor dumnezeească, sau căutând să stăpânească energiile telurice sau astrale prin diverse practici oculte şi chiar adorând obiecte făcute de mâna lui, proiectând în aceşti idoli aspiraţiile sale spre desăvârşire sau spre mântuire.
            Din această ignoranţă religioasă se naşte şi ignoranţa de cunoaştere a lumii văzute. In general, omul caută stabilitate în toate domeniile: în locuinţă, în viaţă sa socială, în cunoaştere (incercând să-şi construiasă nişte adevăruri temeinice) şi în stabilitatea cunoştinţelor sale despre lumea văzută, acceptând cu greu schimbarea, mai ales când, transferă cunoştinţelor primite forţa unor convingeri religioase.
            Una din aceste convingeri cu valori mistice o constituie calendarul. Nu intenţionez să vorbesc în mod special despre calendarul de stil nou şi cel de stil vechi şi de conflictul dintre cele două tabere, deşi va trebui să vorbesc şi despre asta, ci de calendar, în general, ca depozitar şi determinator al unor conflicte sociale şi ca generator de superstiţii şi credinţe cu consecinţe sociale şi personale aproape incalculabile.
            Trebuie să pornim de la un adevăr indubitabil : calendarul este o măsură omenească de măsurare a timpului real. El se stabileşte, fie pe măsurarea fazelor lunii, fie pe mişcarea cerului, fie pe raportarea la soare. Calendarul european este unul solar, dar împărţirea lui ţine cont şi de fazele lunii.
            Prima reformă a calendarului solar a fost făcută de Iulius Cezar, în anul 46. Acest calendar stabileşte anul calendaristic de 366 de zile, cu un plus de 6 ore. Acest plus însumat ducea la adăugirea unei zile la fiecare 4 ani, adica la anul bisextil (bisect). Calculul se referea la mişcarea de revoluţie a pământului faţă de soare, care dădea naştere anotimpurilor. Este surprinzător că, pentru starea ştiinţifică din vremea lui Cezar, timpul mişcării pământului în jurul soarelui a fost calculat atât de aproape de exactitate. Totuşi a rămas o diferenţă care a scăpat calculului, de aceea, în anul 1582, papa Grigore al 13-lea, a făcut o nouă reformă calendaristică, corectând diferenţa calculului calendarului lui Cezar. Din cauza celor doi conducători care au patronat reforma calendarului, cel al lui Cezar s’a numit calendar Iulian şi cel al papei Grigore s’a numit calendar gregorian. Acesta din urmă a corectat greşala de 10 zile, câte se adunaseră în plus de la reforma lui Cezar până la reforma papei Grigore.
            Calendarul Gregorian a fost introdus în ţara noastră în anul 1924, ceea ce a determinat creşterea diferenţei la 13 zile. Fără îndoială că nici această reformă nu a dus la o măsurătoare exactă astfel că măsurătoarea calendaristică rămâne mereu în urmă, încât, după un anumit răstimp, va trebui o nouă reformă a calendarului, pentru repararea rămânerii în urmă. După cum se vede, errare humanum este.Desigur, ne putem întreba ce importanţă au 10 sau 13 sau 20 de zile pentru istoria omenirii care trăieşte sub idea de eternitate. Si chiar dacă, să zicem, după o mie de ani, creştinii vor serba Boboteaza în luna Mai, fără ger şi fără flori de zăpadă, ci cu flori de cireşi autentice, ce importanţă ar avea? Intre timp ei se vor fi obişnuit cu vremea care, pe parcursul secolelor s’a tot încălzit prin mutarea Bobotezei odată cu greşala astronomică şi nici nu vor mai sesiza schimbarea.
            Fetişul timpului lucrează însă în spiritul uman prin supertiţie şi fanatism, şi nu numai fetişul timpului, ci şi alte fetişuri: al textului scris, de exemplu şi al greşelilor din el. Mă refer la o reformă a cărţilor făcută de episcopul Conon în Rusia, în secolul al 16-lea. ( ?)
            Conon constatase că toate cărţile de cult în limba rusă cuprindeau greşeli grosolane. După creştinarea Rusiei, Constantinopolul trimisese o serie de călugări şi arhierei greci ca sa traducă în ruseşte din greceşte cărţile de cult. Aceşti călugări nu ştiau ruseşte, iar clericii ruşi nu stiau greceşte astfel că din această colaborare au rezultat greşeli grave. Conon care era un arhiereu cultivat, a decis corectarea greşelilor din cărţile de cult, ceea ce era ceva normal. S’a izbit însă de rezistenţa credincioşilor şi a monahilor care considerau textul cărţilor tot atât de sfânt ca şi textul sfintei Scripturi. Conflictul a fost sângeros, au fost morţi martirice, exoduri care au continuat ani şi ani. Mulţi din opozanţii la «reforma cărţilor» şi-au luat icoanele şi cărţile şi au plecat spre ţări mai tolerante. Tinta lor erau ţările stăpânite de Turci care acceptau toate religiile cu obligaţia de a plăti taxe pentru ele, de a nu construi biserici mai înalte decât moscheile, de a nu tulbura ziua lor de Vineri şi de a nu trage clopotele.
            In satul meu din Deltă, unde m’am născut şi am copilărit, erau două categorii de haholi care plecaseră din Rusia şi ajunseseră în Dobrogea stăpânită de Turci: Popoveţii şi Bezpopoveţii, adică Ruşi ortodocşi cu popă şi fără popă. Popoveţii erau mai largi, aveau preoţii lor, tipăreau cărţi de cult, pictau icoane etc. Bezpopoveţii erau foarte stricţi. Preoţii lor muriseră (acum câteva sute de ani) şi, neavând episcopi adevăraţi, nu mai aveau preoţi. Veniseră cu întreaga catapeteasmă cu icoane foarte vechi, dinaitea reformei lui Conon, aveau cărţi nereformate de Conon, foarte vechi, pe care specialiştii lor le reparau când se întâmpla ceva cu ele, nu aveau altar, slujba era făcută de un cântăreţ care nu trecea în domeniul preotului deloc şi aşteptau vremea când episcopii lor şi preoţii vor învia în vederea judecăţii din urmă.
            Mi-aduc aminte ca mergeam uneori la bezpopoveti cu copiii de lipoveni ca să vedem icoanele străvechi şi să ne mirăm. Vedeam acolo nişte litografii colorate. Toate erau împărţite în două: în dreapta era liturghia bezpopoveţilor: preoţi şi ierarhi de altădată, cu bărbi lungi şi haine strălucitoare şi biserica era plină de îngeri care slujeau cu ei; în stânga, era liturghia reformaţilor lui Conon: preoţi şi ierarhi raşi şi ferchezuiţi, iar biserica foia de diavoli veseli care stăpâneau peste tot, până şi pe sfânta masa.
            Am pomenit despre această reformă pentru legătura ei cu România prin migraţia pravoslavnicilor la noi şi pentru o anumită similitudine între reacţia la reforma lui Conon şi la reforma calendarului. Introducerea noului calendar a creat tulburări în ţara noastră. Mi-aduc aminte, prin 1938, cum unul din vecinii noştri, un ţăran, spunea cu convingere: «Nu mă dau pe nou, măcar de ar trage pielea de pe mine ca de pe Constantin Brâncoveanu.» După doi ani, se «dăduse». Noul calendar a creat o diferenţă în satul meu: Lipovenii au rămas pe stil vechi, iar Românii «s’au dat pe nou». Astfel ca la mine în sat, lucrurile s’au aranjat fără drame. In alte parţi însă nu.
            Imi spunea cineva ca niste creştini au venit la părintele Cleopa să-l întrebe în legătură cu cele două calendare. Parintele Cleopa i-a întrebat: «Este în calendarul vostru, sau al vostru (către stilişti), vreun sfânt care se numeşte Sfântul Calendar? Si daca nu este, de ce vă închinaţi lui? Faceţi voi sfinţi din lucrurile omeneşti? Faceţi idol din calendar care este lucrare omenească? El nu are gură şi nu vorbeşte, nu are urechi şi nu aude. Mergeţi la casele voastre şi nu puneţi calendarul înaintea sfinţilor.»
            Studiul nostru încearcă însă să explice şi să surpe toate superstiţiile legate de anul nou, care începe pe 1 Ianuarie. Din toate punctele de vedere religioase, această dată este absolut sterilă. Ea nu marchează nici un eveniment astronomic: nici solstitiul, nici echinocţiul. Dacă ar fi fost pe data de 22 Decembrie, putea marca începerea creşterii zilei, sau dacă ar fi fost pe data de 22 Iunie ar fi marcat ziua cea mai lungă a anului. Aceste momente au o anumită însemnătate pentru ciclul solar şi lunar, ca şi pentru agricultură. Anul nou la 1 Ianuarie nu are însă nici o semnificaţie; el ar fi putut fi pe 1 Februarie, pe 1 Iulie, pe 1 Octombrie, etc., cu aceeaşi sorţi de a nu semnifica nimic decât faptul ca o autoritate omenească a decis aşa. Prin urmare, toate tradiţiile, toate superstiţiile şi vrăjile ar fi putut fi transmise începutului unei alte luni, decisă convenţional, cu aceeaşi sorţi de neîmplinire ca si cele de la 1 Ianuarie.
            Anul nou bisericesc începe la 1 Septembrie. El nu este legat nici de ciclul solar, nici de cel lunar, nici de activitatea agricolă, ci de ciclul liturgic al anului. Toate cântările liturgice ale anului, glasurile şi troparele sunt organizate într’un ciclu liturgic care se repetă an de an. Ciclul liturgic al anului ţine de divin şi nu are nimic de a face cu evenimentele lumii acestea, fie ele astrale, fie sociale. El nu crează confuzii, nu crează superstiţii, nu îngăduie vrăji şi vrăjitoare, ci numai adorarea lui Dumnezeu şi venerarea sfinţilor. De aceea, începutul anului liturgic la 1 Septembrie nu a creat nici un fel de superstiţie, nici un fel de justificare a abaterilor morale sau de la cinstirea sfinţilor, nu a dus la folosirea lucrurilor sfinte pentru vrăji sau blesteme, ci toate au rămas în ciclul sacru al adorării lui Dumnezeu.
            Influenţele nocive ale unor obiceiuri şi tradiţii de anul nou, 1 Ianuarie, se nasc din seria lungă de superstiţii şi obiceiuri imorale ale timpurilor dinainte de creştinism.
            Revenind la calendar, nimeni nu ştie ziua de naştere a Mântuitorului. La început, Biserica a prăznuit Naşterea şi Botezul lui Iisus în aceeaşi zi, ceea ce ducea la o anumita confuzie şi, ulterior, s’au separat cele două sărbători împărăteşti. Crăciunul, adică Naşterea Domnului, ca zi, a fost hotărîtă de Biserică din motive strategice. La solstiţiul de iarnă, Romanii prăznuiau Saturnaliile, o sărbătoare păgână complicată, dedicată luptei dintre soare şi întuneric. Ziua începea sa crească, forţele de germinare a pământului mijeau, poporul credea că prin focuri, prin dansuri rituale, pot ajuta soarele să biruie întunericul, iar preotesele fertilităţii credeau că prin prostituţia sacră puteau ajuta pământul să devină fertil biruind moartea adusă de iarnă. Tot felul de vrăji şi de ritualuri păgâne satanice şi desfrânate erau practicate chiar după ce creştinismul fusese stabilit ca religia oficială. Atunci s’au gândit ierarhii bisericii să «încreştineze» aceste sărbători necreştine. Si cum Naşterea lui Iisus putea înlocui mai uşor idea păgână a biruinţei luminii asupra întunericului prin simbolul creştin al «Luminii celei de sus», I-au dat Mântuitorului numele de «Soare al dreptăţii şi Răsăritul cel de Sus», anulând ideile păgâne şi practicile neruşinate. Ziua de 25 Decembrie ca zi de Naştere a Pruncului sfânt a fost aleasă convenţional, şi, legat de ea, şi Buna Vestirea din 25 Martie.
            Vremurile moderne au încărcat sărbătoarea Crăciunului, ca şi alte sărbători de altfel, cu tot felul de interese şi superstiţii. In primul rând, este interesul comercial. Incă din luna Octombrie, încep să apară reclamele cu vânzări pentru Crăciun. Luna Noiembrie este plină de aceleaşi reclame, de lumini şi de cadouri, fără nici un fel de relaţie cu evenimentul mântuitor al întrupării lui Iisus. Numele lui Hristos a fost epurat din toată această vânzoleală demonică a comerţului. La Paşti, magazinele sunt pline cu iepuraşi care nu au nimic legat de Patima şi Invierea Domnului, ci sunt simbolul fertilităţii, ca şi numele englezesc al Paştilor, Easter, care înlocuieşte termenul biblic cu numele zeiţei gotice Aester, zeiţa fetilităţii. Paralele cu această desacralizare comercială şi goană nebună după câştig, în zilele acestor sărbători de iarnă, vrăjitoarele sunt mai active decât în restul anului şi chiar tineretul creştin practică o serie de ritualuri păgâne şi vrăjitoreşti: turnarea de plumb topit în apă pentru a vedea în bucăţile de plumb răcit în forme ciudate întâmplări viitoare, sau vraja cu oglinzi paralele spre a crea un fel de culuar în care, după o fixare îndelungată a privirilor, fata îşi poate vedea ursitul, etc. Toate aceste vrăji interzise de biserica sunt rămăşiţe ale tradiţiilor şi ritualelor păgâne.
            Biserica nu a fixat nici un del de sărbătoare religioasă cu semnificaţie de început de vreme pentru 1 Ianuarie. Toate sorcovelile, pluguşoarele, şi alte tradiţii care nu au nimic de a face cu credinţa şunt ritualuri agricole, de creştere a vitelor etc. Uneori, aceste tradiţii iau aspecte nocive şi neruşinate, prin adausul gustului pentru obscen a tinerilor care le practică. Dar nici acestea nu sunt cele mai rele exprimări ale unor credinţe şi rămăşiţe ale cultului fertilităţii. Unele din ele sunt chiar foarte decente, altele mai puţin. Este obiceiul ca instituţiile mediatice săpractice gluma de anul nou. Acest umor, în decursul vremurilor, a devenit tot mai secătuit, prin epuizarea motivelor de humor şi se incearcă îmbunătăţirea glumei stupide cu adausuri obscene şi aluzii neruşinate. Astfel, anul cel nou eşuează într’o lamentabilă prostie şi aluzii scabroase. Sensul beţiilor de anul nou, sensul «norocului», îndelungile urări de mai bine în anul nou, se pierd într’un timp fară nici o semnificaţie şi într’o zi care nu are nici o valoare, în afară de valorile superstiţioase pe care practicanţii moderni i le acordă.
            Dar dincolo de inocenţa aparentă a ceea ce se face de anul cel nou, dincolo de golul imens pe care această zi zgomotoasă şi lamentabilă o are în sine, neruşinarea, beţia, stupiditatea şi practica vrăjitorească fac din această zi o zi a satanei, o zi a bucuriei demonilor, o zi de pierzanie a multor suflete. Pentru că, aşa cum spunea părintele Cleopa despre «sfântul calendar» prin care «cei de pe nou» şi «cei de pe vechi» pun măsura omenească a vremii înaintea sinaxarului, aşa şi aici, toate aceste ritualuri păgâne şi obscene, sunt forme, mai mult sau mai puţin conştiente, de slujire a satanei.
            Acolo unde Dumnezeu nu stăpâneşte, se instalează satana; acolo unde binele nu lucrează, lucreaza răul; acolo unde Dumnezeu nu este pomenit cu reverenţă, diavolul cel cu o mie de nume îşi face tron din inimi.
«Iar de basmele cele lumeşti şi băbeşti fereşte-te şi deprinde-te cu credinţa cea adevărată.»(1 Tim. 4:7)

duminică, 28 decembrie 2014

Sfantul Simeon Noul Teolog: Ticăloşia preoţilor traficanţi ai harului


“...Dar, o, învârtoşarea noastră şi dispreţul nostru faţă de Dumnezeu şi cele dumnezeieşti! Căci astupându-ne urechile ca o aspidă [Ps 57, 5] şi făcându-ne ca nişte surzi şi muţi, asemenea morţilor, şi având simţirile sufletului învârtoşate, nu primim simţirea celor grăite [de noi], nici nu ştim că există un creştinism, ci ignorând taina Iconomiei şi neştiind nimic exact din tainele creştinilor, încercăm fără ruşine să arătăm, celor mulţi despre lumina cunoştinţei, ba chiar însăşi lumina cunoştinţei. Dar nu cunoştinţa este lumina, ci lumina este cunoştinţa, pentru că toate sunt în ea, prin ea şi din ea [Rm11, 36], a cărei vedere tăgăduind-o, ne denunţăm pe noi înşine că n-am fost născuţi, nici n-am venit la lumina cea de sus, ci, , fiind încă embrioni sau, ca să gim mai adevărat, avortoni [I Co 15, 8], ne aruncăm pe locurile sfinte şi urcăm pe scaunele apostolilor, şi, ceea ce este mai grav, cumpărăm cei mai mulţi, fără frică de Dumnezeu, preoţia cu bani, şi căum, noi, cei ce nici n-am fost niciodată miei, să stăm ca păstori în fruntea turmei împăratului, şi aceasta numai ca ne umplem pântecele noastre ca nişte fiare şi să vârşim toate celelalte lucruri pe care le cere dorirea răului şi pofta şi instinctul spre cele de jos.
Aşa au fost la început, fraţilor, apostolii? Aşa urmaşii apostolilor? Aşa părinţii şi învăţătorii noştri? Vai de înfricoşătoarea îndrăzneală a unora ca acestora, căci nu numai în ce priveşte banii văzuţi se fac vânzători şi furi de cele sfinte, ei, cei ce nu se uită decât la pungă, dar îndrăznesc să se atingă chiar şi de înşi bogăţia cea dumnezeiască, pentru că nu se ruşinează să zică: Al nostru este a lega şi dezlega [Mt 16, 19;18, 18] şi acest lucru noi l-am primit, în viaţa de faţă, de sus!" O, neruşinarea, ca să nu zic ultima nebunie a lor! De la cine, spune-mi, tu, şi pentru ce ai primit această putere de sus [In 19, 11]? Pentru ai lăsat toate şi ai urmat lui Hristos [Mt 19, 27 par]? Pentru că ai dispruit slava păntească? Pentru că te-ai făcut smerit cu duhul [Mt 5, 3; 11, 29; Ps 33, 19]? Pentru ai vândut toate şi le-ai dat săracilor [Mt 19, 21 par]? Pentru ţi-ai pierdut sufletul tău sau l-ai omorât pentru lume [Col 3, 5; Ga 6, 14] şi nu l-ai mai găsit în nici o voie a cărnii [Ef2, 3; In 1, 13]? Sau ai auzit oare şi tu, ca şi ucenicii lui Hristos în vechime, de la El însuşi suflând asupra ta şi zicându-ţi: Ia Duh Sfânt! Cărora le vei lăsa păcatele, lăsate vor fi şi cărora le vei ţine, ţinute vor fi!" [In 20, 22-23]?

Sfinţenia adevăratului preot

„Dar puterea aceasta e a preoţilor", zic ei. Ştiu şi eu; adevărat e acest lucru. Dar nu a tuturor preoţilor, nici a celor ce sunt doar preoţi pur şi simplu, ci a celor ce slujesc Evanghelia în duh de smerenie [Dn 3, 29] şi duc o viaţă ireproşabilă, a celor ce s-au înfăţişat mai întâi pe ei înşişi Domnului [Rm6, 16; 12, 1] şi aduc în chip duhovnicesc în templul trupului lor [7 Co 6,19] drept jertfă desăvârşită, sfinţită şi bine-plăcuînchinarea lor cura [Rm 1, 21; Iac 1, 27] fiind primiţi, înfăţişaţi [cf. Evr 9, 24] la jertfelnicul celor de sus, şi aduşi de Arhiereul Hristos lui Dumnezeu Tatăl ofrandă devârşită, prefăcuţi, schimbaţi şi transfiguraţi prin puterea Duhului în Hristos Cel ce a murit pentru noi şi a înviat în slava Dumnezeirii; a celor care se căiesc şi png cu smerenie desăvâită ziua şi noaptea şi se roagă cu lacrimi nu numai pentru ei înşişi, ci şi pentru turma cea încredinţată lor şi pentru toate sfintele lui Dumnezeu biserici din lume, şi nu numai atât, ci şi plâng cu amar înaintea lui Dumnezeu pentru păcate străine, neavând nevoie de nimic mai mult decât de hrana absolut trebuincioasă, nici preocupându-se cu vreo îngrijire sau desfătare a trupului, ci care umblă", precum este scris, în Duhul şi nu mai vârşesc pofta cărnii" [Ga 5, 16]; care nu preferă din pricina dreptăţii şi poruncii lui Dumnezeu nici pe rac nici pe bogat, nici pe stăpânitor nici pe cel stăpânit, nici chiar pe cel ce poartă diadema [împărăteas]; care nu se înmoaie, nu trec cu vederea sau încalcă porunca lui Dumnezeu Cel peste toate, nici sub pretext de milă, nici pentru dăruire de daruri, nici pentru fri, nici pentru iubire nici pentru orice alt lucru văzut sau nevăzut.

A unora ca acestora este faptul de a lega şi dezlega [Mt 16, 19; 18, 18], de a vârşi cele sfinte şi a învăţa, nu însă a celor ce au primit votul şi hirotonia [alegerea] numai de la oameni, „căci nimeni, zice [Scriptura], nu-şi ia de la sine cinstea aceasta, ci numai cel chemat de Dumnezeu" [Evr 5, 4]. Nu a zis: cel ce a primit votul de la oameni, ci cel ce a fost mai înainte hotărât şi rânduit spre aceasta de Dumnezeu. Căci [preoţii] făcuţi din oameni şi prin oameni sunt furi şi tâlhari, precum a zis Domnul: Eu sunt uşa. Toţi ţi au intrat şi intnu prin Mine, ci sar pe altundeva, sunt furi şi tâlhari" [In 10,7. 9. 1 ].