"Pe la sfârşitul secolului al VI-lea, după Hristos,
apăru în Arabia un legislator, numit MAHOMET, care, - pretinzând
că se sprijină pe Biblie (din care cunoştea imperfect anumite părţi) şi pe Evanghelie
(pe care o ignora aproape cu totul), -
dădu arabilor o
legislaţie religioasă, „Coranul”
sau
„Alcoranul”, legislaţie pe care pe urmă, voi s-o întindă asupra
întregii omeniri.
Acest „Alcoran”
ar fi fost destinat să înlocuiască legislaţiile ovreiască şi creştinească.
I. - Patima
de proprietate
a)
- În naţie. - Încă de la începutul carierei sale, MAHOMET, în capul unei bande de arabi care îi sunt credincioşi, săvârşi mai multe expediţii armate (în număr de
27) şi, după nouă ani de lupte
sângeroase, puse mâna
pe Meca.
În acest timp, el duce o viaţă de adevărat bandit, înfocat la jaf
şi lacom la împărţirea prăzilor.
Califii, urmaşii lui MAHOMET, îl luară ca exemplu şi organizară o putere militară, care nu avea altă ţintă decât cucerirea.
De la Meca, secta se întinse asupra Arabiei întregi, - şi pe urmă năvăli, de jur împrejur, în ţări din ce în ce mai depărtate, cu tendinţa de a se face stăpână pe toată suprafaţa pământului.
Islamismul propagându-se numai prin arme, e lesne de înţeles că, în
aceste condiţii, teritoriile naţiilor, cu
care
musulmanii veneau în contact, deveneau o pradă râvnită şi
cădeau în mâinile lor, în urma unui război nenorocit.
Astfel s-a întâmplat
cu nenumărate ţări, începând cu Persia, trecând
prin Peninsula Balcanică şi prin Africa de Nord
şi ajungând până în Spania.
Jaful era atunci un obicei, ba, ceva mai mult, sultanii şi paşalele lor, sugeau,
peste tot, ca strigoii, sângele popoarelor creştine învinse, pe care le administrau.
Pretutindeni, arabii şi mai cu seamă turcii,
au sărăcit astfel, până la cea mai neagră mizerie,
ţările care, ca a noastră, au avut nenorocirea
să le cadă în gheare.
….Musulmanii, în general, au păstrat
o anumită cinste în afaceri şi chiar o oarecare
dărnicie
faţă de săraci.
Dar toate astea nu sunt adevărate decât în ceea ce priveşte relaţiile arabilor între ei.
Cât despre străini şi mai ales despre creştini, - ma- homedanii
îi tratează ca pe nişte robi, ca pe nişte oameni lipsiţi de dreptul de proprietate.
II. - Patima
de dominaţie
a)
- în familie, autoritatea tatălui e absolută. El are dreptul de viaţă şi de moarte
asupra femeilor şi asupra copiilor.
Cât despre femei, falsul prooroc le încătuşează cu lanţul ignominiei, prin instituţia poligamiei, flagel înjositor care dezorganizează familia şi care e fructul unirii patimii genitale cu patima de dominaţie, -
ceea ce a făcut să se zică, cu drept cuvânt, că islamul este „religia
trufiei şi a desfrâului.
MAHOMET autorizează pe adepţii lui să aibă până la patru neveste;
- el însuşi a avut, la un oarecare moment, până la cincisprezece soţii legitime.
Dar, le dă voie să aibă în plus un număr nedeterminat de concubine (sute sau mii, ca unii sultani), luate chiar dintre roabe.
Femeia este considerată, de musulmani,
fie ca o vită condamnată la o sclavie mârşavă, fie ca un instrument
de plăcere, destinat să sature
dorinţele bestiale
ale masculilor, putreziţi de vicii.
„Dintre femeile tale, vei păstra pe cele ce-ţi convin; te vei despărţi de cele ce te plictisesc
şi te vei culca cu cele ce-ţi plac”.
Coran, Chap. des
Bandes, p. 331.
Pentru a lupta contra revoltei trebuinţelor genitale, în veci nesăturate, ale acestor nenorocite femei, credincioşii lui Mahomet le ascund în închisori fără de ferestre ce dau în stradă, adevărate morminte pentru vii - sau le acoperă cu văluri groase, care nu lasă să se vadă decât ochii.
Dar, pentru a putea ţine în frâu o asemenea turmă de femele, în plină perioadă de rut, monştrii musulmani născociră să recurgă la masculi... fără nevoi sexuale, adică lipsiţi de organe genitale. Scopiră deci, cu forţa, robi străini, îi făcură eunuci şi îi întrebuinţară ca păzitori de harem.
Astfel, pentru a garanta continenţa cadânelor
şi a asigura posesia lor, - exclusiv rezervată stăpânului, - au mers până să mutileze fiinţe omeneşti, lipsindu-le pentru totdeauna
de
b) - în naţia arabă, puterea e absolută, pentru că a fost considerată, de MAHOMET, ca provenind
de la Dumnezeu.
„Acela care se supune profetului, apostolul
lui Dumnezeu, se supune lui Dumnezeu”.
Astfel, a fost uşor să se transforme
instinctul de dominaţie într-o patimă neînfrânată, - adică să se schimbe în despotism şi într-o tiranie feroce, care domneşte până azi în toate ţările musulmane.
MAHOMET a stabilit o simplă instituţie naţională, - iar nu, după cum pretindea el, o religie universală.
Puterea fiind absolută, sultanul are dreptul de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor săi. El uzează şi abuzează într-atâta, de această teribilă prerogativă că, în zilele noastre, Abdul Hamid a comis, nepedepsit
de nimeni, un măcel omenesc îngrozitor
asupra supuşilor săi armeni,
- măcel cum nu s-a mai văzut în lume de la marea revoluţie franceză,... asemenea masacre neputând fi decât efectele
izbucnirii patimilor de dominaţie şi de proprietate.
Dar, ceea ce este şi mai grav, MAHOMET transmite tuturor musulmanilor această putere de viaţa şi de moarte asupra ghiaurilor.
„Ucideţi pe necredincioşi, unde îi veţi întâlni; luaţi-i robi şi observaţi pe unde trec, pentru ca să le întindeţi curse”
Coran, Chap. du
Butin, p. 146.
„Omorâţi pe cei răi, pentru ca să înlăturaţi răscoala
şi ca să nu existe în lume altă lege, decât legea lui Dumnezeu”.
Coran, Chap. de la Ugnee dejoachim, p. 55.
MAHOMET promite chiar recompense eterne celor ce mor în război.
„Dacă sunteţi ucişi, luptând pentru credinţă, veţi fi adunaţi înaintea divinei Majestăţi ca să fiţi răsplătiţi”.
Prima consecinţă a acestei stări de lucruri, a fost nişte războaie teribile, - adevărate războaie de exterminare, care pustiesc ţările prin măcelărirea locuitorilor şi prin incendierea locuinţelor, - războaie nimicitoare, de care e plină istoria musulmanilor, precum şi cea a
popoarelor cu care ei au venit în contact
Naţiuni, odinioară înfloritoare, din Asia Occidentală şi din Africa de Nord, sunt acum moarte, de pe urma acestor cataclisme, iar civilizaţiile lor, atât de înaintate
în timpul romanilor, sunt pierdute
pentru vecie.
Cele din Peninsula
Balcanică, sugrumate
de jugul islamului, intraseră în agonie. Dar, de când acest monstru tiranic a intrat în descompunere, multe popoare (românii, grecii, sârbii, bulgarii) care au putut să scape cu viaţă, renăscură din cenuşa lor, şi luară repede,
în câţiva ani, un avânt de viaţă şi de cultură.
Peste tot în drumul său, mahomedanismul a semănat, -
împreună cu devastarea, - inerţia, somnul sau moartea.
Însă, pseudo-profetul nu s-a mulţumit cu ruinele ce grămădea în trecerea
sa.
După un război, învinşii, care nu erau ucişi, erau luaţi ca robi.
Robia este într-adevăr o altă plagă, poate cea mai hidoasă, răspândită de această îngrozitoare calamitate,
ce este islamismul. Ea este produsul cel mai curat al trufiei omeneşti, adică al patimei de dominaţie, împinsă la cea din urmă expresie.
Istoria românească va păstra cu sfinţenie amintirea a mii de tinere fete, adevărate fecioare-martire, răpite familiilor îndurerate, pentru ca să umple haremurile
şi lupanarele islamului.
Ea nu va uita nici miile de băieţaşi, munteni
şi moldoveni, pe care musulmanii îi duceau în sclavie la Stambul, ca să îi scopească şi să îi introducă astfel în corpul ienicerilor.
O asemenea
pretenţie, pe care turcii voiau chiar s-o introducă într-un tratat, îl revoltă pe voievodul
VLAD-ŢEPEŞ şi îl hotărî să ia armele, făcând astfel ca ţara să îndure
toate
grozăviile unui război înfiorător.
De altfel se ştie că şi în zilele noastre, toţi suveranii musulmani din Africa practică pe o scară întinsă comerţul cu robi; - se mai ştie că toţi negustorii
de sclavi sunt mahomedani, - şi că, în sfârşit, judecătorii, care judecă după Coran, nu fac nimic pentru a
împiedica acest târg infam.
O altă buruiană otrăvitoare,
ce creşte pe această putreziciune morală, este legea Talionului, pe care MAHOMET O adoptă după MOISE, - dar agravând-o.
„Am poruncit Talionul:
om pentru om, ochi pentru ochi, nas
pentru nas, ureche pentru ureche, dinte pentru dinte, rană pentru rană; cel ce va păzi această lege, va face bine”.
„Talionul vă este prescris şi la omoruri: liber pentru liber, sclav pentru sclav, femeie pentru femeie”.
Legea Talionului se aplică chiar la
insulte:
„Insultaţi pe cei ce vă vor insulta,... în acelaşi fel cum ei v-au insultat”.
Şi când te gândeşti că Hristos
ne sfătuieşte să iertăm ofensele „nu până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori, câte
şapte ori”!
În plus MAHOMET face din răzbunare o datorie,
pe care o impune credincioşilor săi ca un ordin sacru:
„Omorâţi mai ales pe cei.... ce şi-au dat silinţa ca să alunge pe profet din Meca”.
Dar Mahomet nu întrerupe
nici aici faptele
sale mârşave.
Printr-o neruşinată minciună el s-a dat ca prooroc şi, încă mai mult, ca cel din urmă şi cel mai mare dintre trimişii lui Dumnezeu; - pe când, în realitate,
el a fost nu un adevărat fondator de religie, ci un aventurier preocupat, înainte de toate, să stabilească o împărăţie.
Acest înşelător a susţinut mai întâi că Mozaismul
şi Creştinismul, - de care se servise pentru a redacta Coranul, - nu sunt decât nişte criminale alterări ale învăţăturii sale, care singură este eternă.
Mai târziu, văzând cum Creştinismul devine universal, îşi închipui
că şi doctrina
sa din Alcoran ar putea ajunge să fie universală, înlăturând pe cea a Evangheliei, - şi se gândi să întindă Islamismul, prin arme, peste tot pământul[Printr-un fel de sminteală de neînţeles şi în tot cazul inconştientă, câţiva politicieni
agramaţi, care la un moment
oarecare au constituit guvernul României, au obligat pe bieţii contribuabili să suporte cheltuielile construirii unei catedrale mahomedane în Constanţa, - adică să zidească
un templu religiei blestemate care a făcut şi face încă un rău
imens omenirii
şi care, timp de secole a pricinuit, nenorocitei noastre ţări, suferinţe cumplite.
Dar pentru ca să poţi pretinde
că ai fondat o religie universală, trebuie ca mai întâi s-o zideşti pe adevăr şi nu să recurgi la minciună. Mai mult, trebuie să o dezbraci de orice legătură care ar face-o să atârne de un anumit Stat naţional.
Or, aceste condiţii n-au fost împlinite de către Ma- homedanism,
- precum nici de Judaism, - căci ambele religii sunt bazate pe minciuni şi, în plus, constituie, una,
codul naţiei arabe, cealaltă, codul naţiei jidoveşti.
În Coran, - care pretinde că înlocuieşte Evanghelia, - nu se găseşte, nicăieri, ceva care să se apropie de Caritatea creştină, sau cel puţin, să semene cu nişte urme de simpatie către alte popoare, decât arabii.
Din contra, după Islam,
omenirea se împarte în musulmani şi necredincioşi. Or, împotriva
acestora din urmă, - care sunt numiţi cu dispreţ „ghiauri”
şi câini cu faţă de om, - orice mahomedan nutreşte o ură oarbă, pe care n-o satură, de cele mai multe ori, decât prin iatagan.
*
* *
În rezumat
a) - Coranul, - în loc să combată patima de proprietate, - a favorizat jafurile şi le-a adăugat incendiul devastator, care a acoperit cu ruine ţări întregi.
b)
- Coranul, - în loc să lupte împotriva patimei de dominaţie, - a stabilit
o tiranie cumplită, din care au rezultat războaie pustiitoare şi o sclavie oribilă. Dacă adăugăm la aceasta, legea Talionului şi poligamia,
cu corolarul său, demasculaţia păzitorilor seraiurilor, vom avea un tablou care ne va da o idee despre principalele ciuperci veninoase crescute pe gunoiul moral al islamismului.
c) - Coranul,
- ca şi Talmudul, - se reazemă pe minciună.
d)
- Coranul a înlocuit
caritatea printr-o ură crudă şi
sângeroasă, care nu se întâlneşte decât la jidovi.
Într-adevăr, cele două ramuri, arabă şi ovreiască, sunt, şi una şi alta, foarte lacome de sânge
omenesc.
Dar, dacă mahomedanii, care posedă o oarecare bravură seamănă cu nişte tigri sălbatici, - ovreii, care nu se manifestă decât prin laşitate, aduc mai mult cu ploşniţele sau cu... păduchii vâscoşi şi lipicioşi, - după cum se exprimă DRUMONT, la France
Juive, I, p. 39, Paris.”
Din Paulescu, Dr. N.C. -
Spitalul,Coranul,Talmudul,Cahalul,Francmasoneria