Alcoolul și creierul

Majoritatea celor dintre noi au fost martorii semnelor exterioare ale consumului masiv de alcool: mersul poticnit, cuvintele ieșind cu greu din gură și pierderile de memorie. Oamenii care au băut au necazuri cu echilibrul, judecata si coordonarea mișcărilor. Ei reacționează lent la stimuli, de aceea băutul înainte de a conduce mașina este atât de periculos. Toate aceste semne fizice intervin datorită modului în care alcoolul afectează creierul și sistemul nervos central.

Alcoolul afectează biochimia creierului prin modificarea nivelelor de neurotransmițători.Neurotransmițătorii sunt mesageri biochimici care transmit semnalele prin întreg corpul, semnale prin care se controlează procesele gândirii, comportamentului și emoției. Neurotransmițătorii sunt fie excitatori, însemnând că ei stimulează activitatea bioelectrică a creierului, sau inhibitori, însemnând că ei micșorează activitatea bioelectrică a creierului. Alcoolul sporește efectele neurotransmițătorului inhibitor GABA (Gamma-Amino Butyric Acid) din creier. GABA cauzează mișcările cu încetinitorul, și exprimarea greoaie care intervin adesea la alcoolici. În același timp, alcoolul inhibă neurotransmițătorul excitator glutamat. Suprimarea acestui stimulant are ca rezultat un tip similar de încetinire fiziologică. În plus pe lângă sporirea GABA și micșorarea glutamatului din creier, alcoolul mărește cantitatea de dopamină din centrul recompensei aflat în creier, ceea ce creează o senzație de plăcere care intervine atunci când cineva servește o băutură.

Alcoolul afectează diferitele regiuni ale creierului în moduri diferite:

Cortexul cerebral

În această regiune, unde își au sediul procesarea gândurilor și conștiința, alcoolul micșorează activitatea centrilor inhibitori ai comportamentului, făcând mai puțin inhibată persoana; încetinește procesarea informațiilor provenite de la ochi, urechi, gură și alte organe de simț; și inhibă procesele de gândire, făcând gândirea clară un lucru mult mai dificil pentru acea persoana.

Cerebel

Alcoolul afectează acest centru al mișcării și echilibrului, având ca rezultat mersul amețit și dezechilibrat pe care îl asociem cu așa-numita stare „beat de îl aduni de pe jos”.

Hipotalamusul și glanda pituitară

Hipotalamusul și glanda pituitară coordonează funcțiile involuntare ale creierului și eliberarea de hormoni. Alcoolul micșorează activitatea centrilor nervoși din hipotalamus care controlează excitarea și activitatea sexuală. Deși impulsul sexual ar putea crește, performanțele sexuale descresc.

Măduva spinării

Această zonă a sistemului nervos manevrează funcții involuntare  precum respirația, conștiința și temperatura corpului. Prin acționarea asupra măduvei spinării, alcoolul induce somnolență. Mai poate de asemenea să încetinească respirația și să coboare temperatura corporală, ceea ce poate constitui o amenințare mortală.

Pe termen scurt alcoolul poate cauza pierderi de conștiință – pierderi de memorie pe termen scurt în care oamenii uită ce s-a petrecut pe perioade întregi de timp. Efectele pe termen lung asupra creierului pot fi chiar si mai vătămătoare.

Alcoolul și creierul: pe termen lung

Consumul de alcool pe termen lung poate lăsa vătămări permanente, cauzând micșorarea volumului cerebral și ducând la deficiențe ale fibrelor nervoase ce transportă informații între celulele creierului. Mulți alcoolici dezvoltă o afecțiune numită sindromul Wernicke-Korsakoff, care este cauzat de o deficiență de tiamină (o vitamină a complexului B). Această deficiență apare deoarece alcoolul interferează cu modul în care corpul absoarbe vitaminele B. Oamenii cu sindromul Wernicke-Korsakoff experimentează confuzie mentală și lipsă de coordonare a mișcărilor, și ar mai putea avea probleme și cu învățarea și memoria.

Corpul răspunde la introducerea continuă de alcool ajungând să depindă de acesta. Această dependență cauzează schimbări pe terme lung cu efect de slăbire a funcțiilor în biochimia cerebrală. Creierul se obișnuiește cu prezența regulată de alcool prin modificarea producției de neurotransmițători. Dar când o persoană se oprește sau reduce drastic băutura, într-un interval de 24 până la 72 de ore creierul intră în ceea ce este cunoscut drept sevraj, întrucât încearcă să își reajusteze biochimia. Simptomele sevrajului includ dezorientare, halucinații, delirium tremens, greață, transpirație și crize convulsive.

Alcoolul și restul corpului

Consumarea cantităților excesive de alcool poate vătăma grav sănătatea, afectând ficatul, rinichii, inima, creierul și sistemul nervos central.

Am discutat deja vătămările pe termen lung asupra creierului. În timp, alcoolul poate efectua deteriorări grave și asupra altor părți ale corpului.

Ficatul

Ficatul este deosebit de vulnerabil la efectele alcoolului, deoarece este organul în care alcoolul și alte toxine sunt metabolizate (descompuse în alte substanțe mai puțin vătămătoare care trebuie înlăturate din corp). Consumul de alcool pe o perioadă lungă de timp poate duce la hepatita alcoolică, sau inflamarea ficatului. Simptomele acestei afecțiuni includ grețuri, vărsături, febră, pierderea poftei de mâncare, dureri abdominale și gălbinare (icter, o îngălbenire a pielii). Până la 70% dintre persoanele cu hepatită alcoolică dezvoltă ciroză. La această afecțiune, țesutul hepatic este înlocuit cu un țesut cicatricial, care în cele din urmă face ca ficatul să nu mai poată funcționa.

Stomacul

Alcoolul irită mucoasa stomacului și a intestinelor, cauzând vărsături, greață și în cele din urmă ulcere.

Pancreasul

Pancreasul eliberează hormonii insulină și glucagon, care regularizează modul în care este descompusă și utilizată hrana de către corp pentru energie. Consumul de alcool pe termen lung poate duce la inflamații ale pancreasului (pancreatite).

Cancer

Cercetările indică faptul că în cazul consumului de alcool pe termen lung sporesc riscurile de cancer al gurii, gâtului, laringelui și esofagului.

Efectele alcoolului sunt și mai marcante la adulții peste 65 de ani, deoarece corpurile lor nu mai metabolizează alcoolul la fel de bine ca cele ale tinerilor adulți. Femeile de asemenea au mai mari dificultăți în a metaboliza alcoolul decât bărbații, deoarece ele sunt în mod obișnuit mai mici și mai ușoare. De asemenea alcoolul poate fi mortal atunci când este combinat cu anumite medicamente, precum analgezicele, tranchilizantele și antihistaminicele.

Sindromul alcoolismului fetal

Alcoolul este deosebit de periculos pentru copiii nenăscuți. Expunerea la alcool încă din pântecul mamei poate duce la sindromul alcoolismului fetal, prima cauză de afecțiune mentală care poate fi prevenită.

Înlăuntrul fătului se dezvoltă, se multiplică și formează conexiuni celulele embrionare care vor forma în cele din urmă creierul. Expunerea la alcool încă din uter poate vătăma aceste celule, afectând dezvoltarea câtorva structuri din creier, inclusiv cea a ganglionilor bazali (responsabili cu memoria spațială și cu alte funcții cognitive), cerebelul (implicat în echilibru și coordonarea mișcărilor) și corpul calos (ajută comunicarea dintre emisferele stângă și dreaptă ale creierului). Când bebelușii sunt expuși în uter la alcool, la oricare stadiu al sarcinii, mai târziu în viață ei au mai multe dificultăți cu învățarea, memoria și atenția. Mulți se nasc și cu un cap mai mic decât este normal și cu malformații faciale. Fiindcă cercetătorii nu cunosc cu exactitate cât de mult alcool ar trebui să bea o mamă pentru a cauza vătămări fătului, se recomandă cu strictețe ca femeile însărcinate să se abțină de la alcool pe durata sarcinii.

Modalități de tratare a alcoolismului

Tratamentul alcoolismului ar putea include:

Detoxifiere

Aceasta implică abținerea de la alcool cu scopul de a evacua complet alcoolul din corpul persoanei, și este nevoie de o perioadă de la patru la șapte zile. Cei care recurg la detoxifiere, adesea iau și medicamente pentru a preveni delirium tremens-ul și alte simptome ale sevrajului alcoolic.

Medicamente

Oamenii pot lua medicamente precum disulfiram sau naltrexonă pentru a preveni o recurență odată ce au încetat să mai bea. Naltrexona reduce dorința da a bea prin blocarea centrilor din creier care simt plăcere atunci când se consumă alcool. Disulfiramul cauzează o severă reacție fizică la alcool, care include grețurile, vărsăturile și durerile de cap. În 2004, FDA (Agenția Americană pentru Medicamente și Alimente) a mai aprobat și medicamentul acamprostat, care suprimă poftele prin vizarea substanțelor biochimice din creier afectate de alcool.

Consiliere

Sesiunile de consiliere individuale sau de grup pot ajuta un alcoolic în recuperare să identifice situațiile în care ar putea fi tentat să utilizeze alcoolul și să găsească modalități de ocolire a dorinței de a bea ce apare în acele situații. Unul dintre programele de recuperare cele mai cunoscute este cel al Alcoolicilor Anonimi (AA).

Prin acest program în 12 pași, alcoolicii în recuperare se întâlnesc regulat pentru a se sprijini unul pe celălalt de-a lungul procesului de recuperare. Eficacitatea acestor programe variază funcție de severitatea problemei, de factorii sociali și psihologici implicați și de angajamentul individual la proces. Un studiu din 2001 a găsit că 80% dintre oamenii care au trecut printr-un program în 12 pași precum cel al AA, au rămas abstinenți șase luni după aceea, comparativ cu 40% dintre oamenii care nu au trecut printr-un astfel de program.

Studiile au mai găsit că de fapt combinația dintre medicamente și terapie funcționează mai bine decât numai unul dintre ele singur. Medicamentele abordează dezechilibrele biochimice care cauzează dependența de alcool, în timp ce terapia ajută oamenii să facă față abstinenței.

Din nefericire, nu există „vindecare” pentru alcoolism. Alcoolicii în recuperare trebuie să acționeze permanent pentru a preveni reîntoarcerea la alcool.

Dialogurile dimineţii. Despre volumul "Fața nevăzută a homosexualității"

Posturi de radio creștin ortodoxe

În prezent există mai multe posturi de radio ortodoxe ce emit atât terestru în România (dețin frecvențe FM) cât și online:

Radio Trinitas (radioul Patriarhiei Române) – ascultă live
Radio Reîntregirea (Arhiepiscopia Ortodoxă Română Alba Iulia) – ascultă live
Radio Renașterea (Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului) – ascultă live
Radio Dobrogea (Arhiepiscopia Tomisului) – ascultă live
Radio Lumina (Arhiepiscopia Severinului și Strehaiei) – ascultă live
Radio Doxologia (Mitropolia Moldovei și Bucovinei) – ascultă live
Radio Doxologia – canalul de muzică psaltică (Mitropolia Moldovei și Bucovinei) – ascultă live
Ortodox radio (Mănăstirea Putna) – ascultă live
Radio Ființa Vie – ascultă live
Radio Cuvânt Bun – ascultă live
Radio Aliluia – ascultă live
Radio Ortodoxia Tinerilor (Asociației Ortodoxia Tinerilor) – ascultă live
Pemptousia.fm (Asociația Prietenilor Mănăstirii Vatoped – Muntele Athos) – ascultă live

În limba rusă există de asemenea mai multe posturi de radio ortodoxe ce transmit în Federația Rusă:

Radio Blago – ascultă live
Radio Radonezh – ascultă live
Radio Voskresenie – ascultă live
Radio Blagoveshchenie – ascultă live
Radio Grad Petrov – ascultă live
Radio Sofia – ascultă live
Radio Obraz – ascultă live
Radio Vera – ascultă live
Radio Glagol – ascultă live
Radio Bereg – ascultă live

Limba engleză

Ancient Faith – canalul Music (Arhiepiscopia Creștin Ortodoxă a Antiohiei din America de Nord)  – ascultă live
Ancient Faith – canalul Talk – ascultă live

Pentru a asculta trebuie să dați click pe ascultă live și să deschideți playlistul cu playerul radio favorit sau să-l salvați pe propriul calculator, pentru a adăuga apoi fișierul în playlistul playerului. 

Interviu cu Pr. Prof. Theodoros Zisis in “Lumea credintei” despre IUBIREA FALSA A ECUMENISMULUI : “Fara adevar, iubirea este mincinoasa. “

Părintele Theodoros Zisis, profesor emerit ai Facultăţii de Teologie Aristotelice din Salonic, fondator al Fundaţiei Patriarhale de Studii Patristice de Ia Mănăstirea Vlatadon, teolog de marcă al Patriarhiei Ecumenice şi reprezentant de seamă al acesteia şi al Bisericii Greciei la numeroase întâlniri interortodoxe şi intercreştine, considerat, ală­turi de părintele Ioannis Romanidis, cel mai important teolog patrolog din secolul nostru, este autor a zeci de traduceri din greaca veche în neogreacă si a zeci de cărţi care au revigorat teologia patristică.

- Părinte profesor, se comentea­ză mult pe tema ecumenismului. Auzim foarte des opinii şi păreri mai mult sau mai puţin avizate pe această temă. Sfinţia voastră aveţi o deosebi­tă experienţă în dialogul ecumenic şi în mod special în dialogul cu romano-catolicii, Ajutati-ne să intrăm un pic în culisele acestui dialog…

- Intr-adevăr, am participat în numeroase comisii mixte de dialog între ortodocşi şi romano-catolici şi pot să vă împărtăşesc ceva din experienţa mea. După cum ştiţi, aceste dialoguri au început în prima jumătate a secolului 20, o dată cu începuturile mişcării ecumenice. Rolul principal în creşterea mişcării ecumenice l-a avut Patriarhul Athenagoras al Constantinopolului. Scopul declarat al lor era de reunire a lumii creştine, însă la un mod exterior. In spatele acestora, ca esenţă, era de fapt duhul sincretismului religios de factură new age-istă. Adică să nu se mai ia în seamă adevărurile de credinţă ale Bisericii, ci să se construiască un duh al comunicării, al întâlnirilor, al prieteniei. Chiar Patriarhul Athenagoras a spus: „Lăsaţi dogmele teologilor! Noi vom propune iubirea. Dogmele nu sunt piedici în calea iubirii“. Incă de la începutul acestui dialog aveam de-a face cu un minimalism dogmatic, cu o ignorare a dogmelor Bisericii.

- Oamenii spun cu bucurie: „Toţi care credem în Hristos, toţi suntem creştini şi trebuie să ne iubim”. Nu mai sunt percepute consecinţele acestui minimalism dogmatic. Există asemenea consecinţe practice în viaţa noastră? Nu este mai mare iubirea?

- Invaţă atât Sfânta Scriptură, cât şi Sfinţii Părinţi că atunci când există greşeală sau minimalism în credinţă, atunci există greşeală şi minimalism şi în viaţa morală şi în viaţa duhovnicească. Atunci când adevărul de credinţă este stricat, se strică şi credinţa, şi morala, şi duhovnicia. Dacă nu s-ar întâmpla aşa, Hristos şi apostolii nu ar fi avut motiv să fie împotriva ereticilor. Vedem în Noul Testament că apostolii erau foarte duri în problema credinţei. Sfântul Ioan Teologul a mers odată la o baie şi a auzit că înăuntru era şi ereticul Cerint. Şi atunci a spus: „Să nu intrăm, să nu se prăbuşească baia peste acela şi să pierim şi noi!“. Sfântul Apostol Pavel spune ca de omul eretic, după prima şi a doua mustrare să te depărtezi (Tit 3, 10) ca fiind singur de sine osândit. La fel, iarăşi, Sfântul Ioan Teologul, care, nu uitaţi, este apostolul iubirii, spune ca pe eretic să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! (II Ioan 1, 10-11). Credeţi oare că apostolii nu iubeau pe eretici?

Andrei, te întreb pe tine, şi pe credincioşii din Romania: când iubeşti pe cineva cu adevărat? Atunci când îi ascunzi adevărul sau atunci când îi spui adevărul? Pentru că aceasta este iubirea adevărată. Când ai dorinţa fierbinte ca şi celălalt, cel de lângă tine, să se mântuiască, atunci îi spui adevărul; îi spui: „Ceea ce crezi tu este greşit! Vino la adevăr, ca să te mântuieşti!”. Asta au făcut permanent sfinţii şi chiar Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făcut asta cu fariseii şi cărturarii. De aceea trebuie să înţeleagă oamenii că iubirea este legată esenţial de adevăr. Iubirea şi adevărul sunt nedespărţite. Fără adevăr, iubirea este mincinoasă. Luaţi-o pur omeneşte! Poţi să îţi iubeşti soţia şi să nu îi spui adevărul? Dacă o iubeşti îi spui adevărul! In Grecia avem o vorbă: „Pentru că ţin la tine, îţi spun adevărat!“. Ortodocşii tradiţionalişti iubesc cu adevărat. Pe catolici, pe musulmani, pe monofiziţi, pe protestanţi. Pe toţi îi iubim şi vrem să îi ajutăm să afle adevărul spre folosul lor, spre mântuirea lor. Ceilalţi îşi bat joc de ei şi îi mint.

- Există în tipicul bisericesc o rânduială de anatematizare a ereticilor care se făcea în biserici în Duminica Ortodoxiei. Este această rânduială conformă dragostei creştine pe care o aminteaţi?

- Anatemele care se rostesc în Duminica Ortodoxiei au caracter pedagogic şi scopul lor este de a-i pune în gardă pe credincioşi, de a-i apăra de erezie. Atunci când credinciosul aude în biserică că erezia se anatematizează, atunci conştientizează pericolul pe care ea îl reprezintă pentru mântuire. Inţelege că acceptând învăţăturile eretice îşi pierde sufletul. Dar anatemele sunt iubire şi faţă de eretici, pentru că aceştia, văzând poziţia Bisericii, conştientizează uneori greşeala în care se află şi se întorc la Ortodoxie. Este exact ceea ce spuneam: iubirea adevărată şi nu iubirea falsă. Este ceea ce face orice părinte pentru copiii săi. Când vrea să le arate că un anumit lucru este un pericol foarte mare, se comportă foarte dur, le vorbeşte foarte dur, ca astfel ei să înţeleagă cât este de periculos acel lucru. Anatemele trebuie rostite în biserică.

- Spuneţi că greşeala dogmatică duce şi la greşeală morală…

- E foarte simplu să vedeţi unde a ajuns creştinismul apusean. Asta pentru că au făcut greşeală în dogmă. Sfântul Apostol Pavel spune că atunci când nu ai adevărata cunoştinţă de Dumnezeu, atunci Dumnezeu te lasă când eşti în încercare ca să trăieşti în păcat şi în patimile tale.

- Este ecumenismul, aşa cum se declară, un mijloc de propovăduire a adevărului credinţei ortodoxe? Sunt voci care spun că suntem datori să fim în mişcarea ecumenică pentru a marturisi poziţia Ortodoxiei…

- Această întrebare este una foarte importantă. Atinge exact esenţa problemei ecumenismului. Ea naşte alte două întrebări fundamentale. Prima ar fi: “Până în secolul 20, când a început dialogul ecumenic, Biserica nu a dat mărturia cea bună?”. Toată pleiada de sfinţi care au trăit până atunci, cum au mărturisit ei? Cum se comportau ei cu eterodocşii? Aveau astfel de dialoguri? Metoda dialogului de astăzi a fost necunoscută Bisericii timp de 2000 de ani. Când o anumită grupare îmbrăţişa o anumită erezie şi când ea prindea putere, Biserica se neliniştea, dar nu fă­cea cu aceia dialoguri de la egal la egal, ci îi chema la Sinod să îşi prezinte învăţătura lor, iar Sinodul hotăra dacă aveau sau nu dreptate. Sinodul era locul unde se mărturisea adevărul. A existat vreodată în Biserică dialog care să dureze 20-30 de ani? Se cerceta cazul şi, dacă se descoperea o erezie, Biserica lua îndată o decizie.

Cea de-a doua întrebare pe care o naşte întrebarea ta este: „Care sunt roadele pretinsei mărturisiri ortodoxe în acest dialog ecumenic?”. Cei care sprijină acest tip fals de dialog şi mişcarea ecumenică afirmă că participă la acest dialog ca mărturisitori ai adevărului Ortodoxiei, dar sunt sute de exemple când tocmai reprezentanţii ortodocşi au trădat adevărul Ortodoxiei. S-a văzut în acest dialog că întotdeauna rezultatul lui a fost că ortodocşii au dat înapoi şi că nu au mărturisit adevărul, iar dacă vreunul dintre ei a mărturisit adevărul, a fost dat afară din acest dialog. Sunt aleşi să participe doar acei teologi care sunt de acord cu duhul sincretist.

- La dialogul ecumenic participă astăzi şi credinţa mozaică şi islamul. Ce părere aveţi de dialogul cu ei?

- Aceştia nu cred că Hristos este Dumnezeu. Păi dacă Hristos nu este Dumnezeu, înseamnă că învăţătura Sa e una omenească. Hristos ar fi deci un filosof a cărui învăţătură poate fi trecută cu vederea. Cum nu ne leagă filosofia lui Platon şi Aristotel, aşa nu ne leagă nici învăţătura lui Hristos. Toţi Sfinţii Părinţi spun că iudaismul şi islamul nu conduc către mântuire. Cei care participă la acest dialog au ajuns să spună că şi islamul, şi iudaismul sunt căi de mântuire.

Sfinţii Ioan Damaschinul, Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama îl numesc pe Mohamed antihrist. In Coran este scris că atunci când Hristos ar fi ajuns în faţa lui Allah, ar fi fost întrebat: „Ai învăţat Tu că eşti Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu?”. La care Hristos ar fi răspuns: „Eu nu am învăţat aşa ceva. Sunt minciunile Evangheliilor. Ucenicii mei au învăţat asta, nu Eu“. Vă întreb: „Fără Hristos, Fiul lui Dumnezeu, există mântuire?”.

Şi despre iudaism, dacă iudaismul ar fi condus la mântuire, ce rost a mai avut venirea lui Hristos? Eu predau patrologie. Sunt foarte mulţi părinţi care au scrieri intitulate: Contra iudeilor, cu o exprimare extrem de dură împotriva lor.

- Vedeţi însă, în prezent, de multe ori credinţa iudaică se confundă ca etnia iudaică, cu poporul evreu. De aceea mulţi se tem facă afirmaţii împotriva credinţei iudaice, ca să nu fie confundate cu afirmaţii impotriva etniei şi să fie acuzaţi de antisemitism…

- Ştiu asta. Apostolii erau însă iudei şi, când erau izgoniţi de fraţii lor de neam, ei răspundeau că sunt datori să asculte de Dumnezeu. Noi, creştinii, nu trebuie să gândim etnofiletist, împotriva vreunui neam. Credinţa este înainte de ţară şi de neam. Şi între noi, ortodocşii, ţara noastră nu este Elada sau România, ci Impărăţia Cerurilor.

- Mulţi tineri işi fac studiile teologice în Occident, la universităţi catolice sau protestante, şi ajung apoi clerici ortodocşi. Vedeţi vreun pericol în această modă?

- Da. Este un mare pericol. Avem un exemplu din perioada stăpânirii turceşti. Aţi auzit de sfinţii colivazi? Cei trei mari sfinţi colivazi au fost Sfântul Athanasie din Paros, Sfântul Macarie Notara şi Sfântul Nicodim Aghioritul. Sfântul Athanasie din Paros a fost întrebat de cineva dacă este o idee bună să îşi trimită copilul să studieze în Apus. Era în perioada ateismului şi iluminismului. Şi a răspuns sfântul: „Eu nu pot să vă interzic asta, dar, dacă va merge acolo, există pericolul să se întoarcă ateu”.

Catolicismul şi protestantismul i-au influenţat pe toţi teologii ortodocşi care au mers să studieze în Apus. Au mers în Germania, în Franţa, la Roma şi, minunându-se de clădirile frumoase, de universităţile mari, de bibliotecile imense, s-au simţit complexaţi şi şi-au zis: „Aceste popoare sunt înaintea noastră!”; şi, încet-încet, ortodoxia lor a început să se clatine. Există multe exemple de profesori greci care au studiat în Occident şi s-au întors în Grecia cu altă teologie. Acum scriu cu multă admiraţie despre teologi apuseni, dar fără să înţeleagă esenţa teologiei acelora şi în bibliografiile lucrărilor proprii au plăcerea să treacă multe nume de teologi protestanţi şi nu pe Sfinţii Părinţi. Ba se întâmplă asta şi în predica din biserică. In loc de sfinţi precum Vasile cel Mare sau Ioan Gură de Aur, ei îi citează pe Bultmann şi Kuhlmann! Şi credincioşii îi privesc cu respect, ca pe oameni cultivaţi şi învăţaţi.

Nu e rău să mergi acolo, să cunoşti ce spun teologii apuseni, dar să cunoşti, nu ca să te schimbi, ci ca să ştii să te fereşti de ereziile şi căderile lor. Este foarte bine ca un teolog să meargă în Apus atunci când s-a copt şi când a dobândit un fundament ortodox puternic.

- La nivel european şi mondial există astăzi numeroase ameninţări la adresa creştinilor şi a moralei creştine…

- De distrugerea familiei, de homosexualitate, de pedofilie, suntem vinovaţi noi, creştinii. Suntem vinovaţi pentru că nu suntem creştini adevăraţi. Dacă eram creştini adevăraţi, am fi fost lumina lumii şi sarea pământului, exemplu pentru întreaga umanitate. Dar astăzi, pentru că şi noi, creştinii, ne-am secularizat şi ne-am dat după duhul lumii, lumea nu mai are exemplul sfinţeniei. Nu mai există această viaţă a creştinului. In vremea de început, creştinismul era ascetic, era sfânt. Ceea ce a păţit apusul catolic şi protestant, această „căldiceală” şi în dogmă, şi în etos, aceasta este consecinţa descreştinării şi asta se încearcă şi în ţările ortodoxe. Cu intrarea noastră în Europa, acest pericol creşte, pentru că nu trăim creştineşte nici noi şi, mai ales, nici clericii noştri.

- Şi cum trebuie sa lupte creştinii cu aceste ameninţări?

- Exemplul îl avem de la Sfinţii Apostoli şi de la Sfinţii Părinţi. Nu putem să plănuim noi singuri. Apostolii şi-au început lucrarea lor fără nici un fel de putere, fără stat, fără guvern, fără învăţătură. Erau simpli pescari şi acei simpli pescari au răspândit creştinismul în toată lumea. Aceasta s-a întâmplat cu puterea şi cu harul lui Dumnezeu. Când noi ţinem învăţătura Evangheliei, oricât de neputincioşi am fi, Dumnezeu devine împreună luptător cu noi şi ne dă putere. Atunci când tăiem din credinţă, când tăiem din viaţa în Hristos, când nu suntem hotărâţi ca însăşi viaţa noastră să o dăm lui Hristos sau pentru Hristos în sens martiric, aşa cum au făcut Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, atunci harul lui Dumnezeu ne părăseşte.

- Unii ar spune astăzi că o viată morală ar fi suficientă şi că adevarul de credinţă contează mai puţin…

- Amintiţi-vă de căderea Constantinopolului în mâinile islamului. De ce a îngăduit Dumnezeu să cadă Constantinopolul? Pentru că ortodocşii au trădat credinţa, în 12 decembrie 1452, deci, iată, numai cu câteva luni înaintea căderii Constantinopolului, s-a făcut liturghie în Sfânta Sofia, ortodocşii şi catolicii împreună. Se ştie că, după cucerire, sultanul Mahomed a avut o întrevedere cu generalii săi, ca să se bucure de izbândă. Şi cum mâncau ei şi se veseleau, deasupra sultanului, pe perete, s-a arătat o mână. Sultanul, înfricoşat, a chemat pe toţi înţelepţii săi să tâlcuiască semnul acela, dar nimeni nu a ştiut. Şi atunci au întrebat şi pe Ghenadie Scholarios, care era simplu monah, de altfel singurul din Constantinopol care se opusese ferm unirii cu catolicii. El a cerut răgaz de o săptămână şi le-a zis: „Dacă în răstimpul acesta o să îmi descopere Dumnezeu, o să vă spun”. Şi Dumnezeu i-a descoperit că palma aceea cu cinci degete răsfirate care s-a arătat deasupra sultanului însemna că dacă în Constantinopol ar mai fi rămas măcar cinci ortodocşi adevăraţi, nu ar fi căzut oraşul. Şi să ne mai amintim şi că până pe 28 mai 1453 toate încercările sultanului Mahomed al II-lea de a cuceri Constantinopolul au eşuat şi era hotărât să se retragă. In seara dinaintea căderii, 28 spre 29 mai, un cleric musulman a spus însă: „Nu plecaţi. Până noaptea aceasta am văzut deasupra cetăţii un nor alb, harul lui Dumnezeu care îi apăra pe bizantini. Acum însă norul s-a ridicat. Dumnezeu i-a părăsit. Acum putem să îi cucerim“. Şi i-au cucerit.

- Dovadă că în secolul 7, în vremea Patriarhului Serghie, Constantinopolul a fost scăpat de năvălitori în mod miraculos de către Dumnezeu, deşi armata şi împăratul nu se aflau atunci în cetate să o apere…

- Exact. Aşa cum am mai spus: când suntem nemişcaţi în credinţa noastră, atunci îl avem pe Dumnezeu împreună lucrător cu noi. Şi când Dumnezeu este cu noi, nimeni nu poate fi împotriva noastră.

- Ştim că Biserica este şi va fi biruitoare, însă vremurile acestea ele acum par atât de tulburi şi de amestecate. Daţi-ne, în final, un cuvânt de îndrumare pentru vremurile pe care le trăim…

- Ai dreptate. Este o mare tulburare, o mare amestecare a lucrurilor, încât mulţi cred că suntem aproape de sfârşitul lumii, aproape de venirea antihristului. Insă acesta nu este neapărat un semn, pentru că Biserica nu trece prima dată prin astfel de tulburări. Şi apostolii spuneau încă de la început că venirea Domnului se apropie. Această stare eshatologică permanentă, această stare de aşteptare a venirii Domnului este o stare naturală a creştinului. Nici perioada apostolică, într-un imperiu idolatru şi imoral, nu era uşoară. Şi, în acele vremuri grele, Sfântul Apostol Pavel spunea că de-ar veni înger din cer sau chiar el însuşi de şi-ar schimba predania, creştinii să nu îşi schimbe credinţa lor.

Dar ce se vede este că această perioadă este cea mai grea dintre toate perioadele. Nu ştiu dacă poate fi ceva mai grav decât ceea ce trăim acum. Adică cei care ar trebui să păzească turma lui Hristos şi să îi gonească pe duşmanii credinţei, tocmai aceştia fie sunt indiferenţi, fie îi ajută pe duşmanii credinţei! De aceea şi poporul simplu spune: „Noi ce să facem?”. Ceea ce au propovăduit apostolii şi modul în care ei înşişi s-au comportat în vremurile lor grele erau răbdarea, rugăciunea, pocăinţa şi, mai ales, conştientizarea că nu aparţineau acestei lumi, ci împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea nu trebuie să avem comportamentul lumii iubitoare de îmbogăţire, de sexualitate, de lux, de trai uşor. Noi trebuie să urmăm calea cea îngustă. In mod normal, noi ar trebui să trăim în lume la fel cum trăiesc monahii într-o mănăstire. Atunci când creştinul are o viaţă ascetică şi trăieşte purtând crucea lui Hristos, toate aceste tulburări care au loc nu îl deranjează prea mult. El doreşte doar să trăiască pentru a ajunge la momentul fericit al morţii, care îl conduce în împărăţie. Trebuie să ne străduim în viaţa aceasta să nu pierdem drumul care duce la mântuire.

Ştim despre o vedenie pe care a avut-o Sfântul Antonie cel Mare legat de erezia ariană. L-au întrebat oamenii pe Sfântul Antonie: „Noi ce să facem?”. Şi Sfântul le-a istorisit vedenia sa, care arăta cât de grav era faptul că arienii erau eretici, după care le-a răspuns: „Feriţi-vă să nu vă molipsiţi şi voi!”. Acum, când avem de-a face cu erezia ecumenistă, erezie despre care încă oamenii nu conştientizează că este erezie, trebuie ca toţi cei cu sfântă nelinişte pentru dreapta credinţă să îi păzim pe oameni să nu se molipsească de erezie, iar pentru suferinţele, pentru crucea pe care o purtăm în viaţa noastră, să îi mulţumim lui Dumnezeu, căci aşa El ne fereşte de a iubi lumea aceasta. Căci dacă cineva iubeşte lumea aceasta, atunci urăşte pe Dumnezeu (I Ioan. 2,15), ne spune Sfântul Ioan Teologul.”

Sinaxa ASCOR Brasov "Despre tinerii care au uitat sa zâmbească"

Conferinţa "Tulburarea identităţii de gen şi viitorul omenirii"

Ieromonah Adrian Făgeţeanu - Credinţă şi credulitate

din cartea: De ce caută omulcontemporan semne, minuni şi vindecăriparanormale?

Precum ştim, „diavolul umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8). În setea lui neostoită de a amăgi pe cât mai mulţi, tatăl minciunii şi urzitorul vicleniei îşi întinde răutăţile chiar şi sub masca binelui, încercând (prin această stratagemă) să-i abată pe oameni de la Calea Adevărului şi a Vieţii, pe numeroasele căi ale minciunii şi ale pierzării. Şi nu sunt puţini cei care-1 urmează spre iad, fermecaţi de seducătoarele lui viclenii.

„... mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi” (Matei 24, 11).

 Cu toate că majoritatea românilor se declară creştini ortodocşi care ţin la tradiţia şi cultura strămoşească, evlavia multora dintre ei este deviată spre forme eronate de manifestare a  ei.  Mai  mult,  există  şi  în  motivaţia  lor  religioasă  o  anumită  obsesie  terorizantă  a

„farmecelor” şi „făcăturilor” necurate, obsesie care deseori îi paralizează în demersul lor raţional-iubitor către Dumnezeu. Relaţia de iubire cu Dumnezeu, liberă şi conştientă, este astfel dispreţuită şi chiar înlocuită cu una contractuală, magică, marcată pregnant de o frică de natură ocultă. De aceea creştinii trebuie lămuriţi în credinţă ca să nu se lase intimidaţi de meşteşugirile diavolului şi ale proorocilor lui.

„Credinţa este o putere de legătură care înfăptuieşte unirea desăvârşită, nemijlocită şi mai presus de fire a celui ce crede cu Dumnezeu Cel crezut”. Ea presupune deci deschiderea omului, prin puterea harului dumnezeiesc, către dialogul iubitor cu Dumnezeu. Iar actul de credinţă angajează omul întreg, cu tot sufletul şi cu tot trupul. Credinţa nu e doar o adeziune intelectuală la învăţătura creştină despre Dumnezeu, ci este un mod de viaţă susţinut de harul divin. De fapt este răspunsul mulţumitor al omului la chemarea iubitoare a lui Dumnezeu, Cel ce ne-a iubit mai întâi şi S-a descoperit nouă. Credinţa se bazează, aşadar, pe acceptarea făgăduinţelor lui Dumnezeu Care ni Se descoperă prin Iisus Hristos şi pe împlinirea poruncilor Lui în viaţă.

Credinţa foloseşte puterile raţiunii, dar descoperă omului taine, realităţi duhovniceşti şi dumnezeieşti superioare raţiunii şi, prin aceasta, dă omului un nou orizont în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lumii zidite de El. Prin „credinţa lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6), omul Îl întâlneşte pe Dumnezeu, Cel ce este mai presus de toate, se uneşte iubitor şi înţelegător cu El, se face el însuşi templu sfinţit al lui Dumnezeu şi centru de iradiere a iubirii Lui între semeni.

Credulitatea însă, ca stare de acceptare simplă, fără discernământ şi fără rezerve a unor învăţături, este o atitudine nefirească şi păguboasă a omului leneş faţă de cele ale vieţii spirituale. Acesta caută şi aşteaptă mereu soluţii ieftine, fără nevoinţe, fără Cruce adică, nu-şi foloseşte trezvia şi raţiunea în posibilităţile lor fireşti, ci şi le adoarme printr-o nepunere a lor în lucrare, devenind astfel o ţintă foarte uşor de atins de către cei care nu doresc mântuirea oamenilor.

Astfel, speculând neştiinţa şi naivitatea multora în materie de viaţă religioasă, numeroşi prooroci, mediumi şi vindecători, apăruţi mai ales în ultimii paisprezece ani, unii mai exotici, alţii mai tradiţionalişti, le exploatează credulitatea, într-un mod plin de viclenie. Iar oamenii slabi şi neştiutori, care cad în plasa înşelării aruncată de aceşti impostori, pe lângă paguba materială suferită - nu mică -, deseori îşi pierd şi sănătatea fizică şi spirituală. Şi încă nu sunt puţine cazurile de deznădejde, de lepădare de Ortodoxie  şi, deci, de mântuire, prin care diavolul şi ucenicii lui îşi măresc palmaresul criminal.

Sunt oameni (tineri mai ales) care, după ce trec prin fel de fel de „experienţe spirituale”, ajung la o stare critică de disperare şi de neîncredere în ceilalţi, stare ce le produce o izolare de semeni şi un dezechilibru psihic adesea

ireversibil. Sunt tineri care, din neştiinţă, din exaltare sau din mândrie, îşi ruinează viaţa, epuizându-şi energiile

sufleteşti şi trupeşti prin yoga şi prin alte practici oculte, ajungând fie în robia patimilor şi a ereziilor, fie la boli psihice, fie chiar la suicid. Însă şi pentru ei oricând este timp de pocăinţă, de înviere din păcat, prin Hristos şi în Biserică.