Intampinarea Sfintelor Moaste ale martirului Mircea Vulcanescu la Biser...

Proverbe romanesti alese

A ierta e uşor, a uita e greu.
Ajută-te şi cerul te va ajuta.
Albina te duce la miere şi musca la scârnă.
Amânarea e hoţul timpului.
Beţia e nebunie cu voia.
Cel ce pierde drumul e bucuros şi de cărare.
Cel târziu la mânie e mai mare decât un viteaz.
Chipul omului e oglinda sufletului.
Cine dă săracilor împrumută pe Dumnezeu.
Cine defaimă pe altul înaintea ta, el şi pe tine o să te defaime înaintea altora.
Cine de oameni nu se ruşinează, nici de Dumnezeu nu se înfricoşează.
Cine se ia după muscă ajunge la bălegar.
Cine se porneşte cu graba
Se întâlneşte cu zăbava.
Cine se teme de moarte şi-a pierdut viaţa.
Cine ştie carte are patru ochi.
Când îi vorbi puneţi trei lacăte: la inimă, la gât şi la gură.
De multe ori necazul îmbată mai rău decât orice băutură.
De popă nu scapi nici mort.
Dracul toate ar vrea să fie, numai ucenic nu.
Drumul drept îţi pare lung. 

Fapta bună nu are laudă.
Fă bine şi aruncă în baltă. 
Făţarnicul e ca un cărbune acoperit care pe neştiute te arde.
Fereşte-mă Doamne de prieteni că de duşmani mă feresc eu.
Fericit omul care se mulţumeşte cu ceva mai puţin decât are.  

Înainte de a porunci învaţă a te supune.
Înţeleptul învaţă din păţania altora, nesocotitul nici din a sa.
În vremea necazului se cunosc prietenii. 

La beţie omul este pisică, maimuţă şi la urmă porc.
La o mână de învăţătură se cere un car de purtare bună.
Lasă să te vorbească de rău; pe lună n-o latră câinii?

Mai bine să-ţi pară rău că ai tăcut decât că ai zis.
Mândria vine înaintea căderii.
Moartea împacă pe toţi.
Moartea le închide gura la toţi. 

Nu da povaţă celui ce nu ţi-o cere, căci nu te ascultă.
Nu e bun ce e bun, ci e bun ce-mi place mie.
Nu e învăţat cel ce ceteşte cărţi, ci cel ce ştie ce ceteşte.
Nu-i mult să nu se gate şi puţin să nu s-ajungă.
Nu-mi place pentru că-i frumos, ci-i frumos pentru că-mi place.
Nu pierde vremea ca să nu te piardă şi ea pe tine.
Nu spune tot ce ştii, nu crede tot ce auzi.
Nu te face înţelept în tot lucrul. 

Ochii sunt oglinda inimii.
Omul când îşi pierde drumul, nu găseşte nici cărarea.
Omul nepăţit, chiar văzând nu vede.
Omul poate povăţui pe altul, dar pe sine niciodată.
Omul rău e ca un cărbune, dacă nu te arde te înnegreşte.
Ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul.

Patimile nebunilor sunt învăţătura înţelepţilor.
Păcatul intră râzând şi iese plângând.
Păcatul vechi aduce osândă nouă.
Păcatul vechi aduce ruşine nouă.
Păzeşte-te singur, dacă vrei ca şi Dumnezeu să te păzească.
Pe toţi să-i asculţi, dar din mintea ta să nu ieşi.
Poţi opri vântul, apa şi gura lumii?
Prietenul vechi e ca vinul: cu cât e mai vechi, cu atât e mai bun.  

Răsare soarele în toată ziua dar nu se şi vede întotdeauna.  

Sau taci sau zi ceva mai bun decât tăcerea.
Să auzi, să vezi şi să taci, dacă vrei să petreci cu pace.
Să nu laşi drumul mare pentru cărare.
Scârna, de ce o scormoneşti mai mult, mai mult şi pute.

Totdeauna desfătarea
Are soră întristarea.
Toţi se plâng de bani,
Dar de minte nimeni. 

Unde e un car cu înţelepciune, acolo sunt două de nebunie.
Unde-i inimă, acolo-i şi minte.
Unde omul (se) mulţumeşte,
Acolo raiul îl găseşte.
Unii vorbesc ce ştiu şi unii ştiu ce vorbesc.
Un nebun arunca o piatra in balta si zece cuminti n-o pot scoate.
Ura, zavistia şi frica nasc vicleşugu.

Vai de cel ce nu ştie nici când să grăiască, nici când să tacă, dar cu mult mai vai de cel ce nu ştie nici ce să grăiască, nici ce să tacă.

Prin actul de la 23 august 1944, Regele Mihai I a aruncat Romania în braţele URSS care a comunizat tara

"La 23 august 1944 Regele Mihai I a orchestrat o lovitură de stat împotriva conducătorului statului, Mareşalul Ion Antonescu. Detaliile conspiraţiei şi întoarcerii armelor la ordinul tânărului rege sunt arhicunoscute. Un grup minor de consilieri regali şi politicieni veroşi şi ambiţioşi au pus la cale o lovitură de stat prost gândită şi slab organizată. Regele Mihai I a aruncat România în braţele URSS fără să negocieze un armistiţiu, decât abia pe 12 septembrie 1944, prin comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, la Moscova. De la 23 august până la 12 septembrie 1944, România a fost practic o ţară ocupată şi fără apărare în faţa trupelor sovietice. În câteva zile ruşii au ajuns să defileze la Bucureşti, pregătindu-se să comunizeze ţara, cu aportul fostului suveran. Din punct de vedere istoric şi al diplomaţiei internaţionale, România a fost percepută ca o ţară ce trădează o alianţă şi bagă cuţitul pe la spate celui cu care a bătut palma pentru o înţelegere. Ieşirea din Axă nu a fost, paradoxal, bine văzută nici de către Aliaţi, care au refuzat României statutul de cobeligeranţă la Conferinţa de Pace de la Paris din 1946 şi a supus-o unor împovărătoare despăgubiri de război. De atunci, ţara noastră e percepută în cancelariile lumii ca naţiunea care-şi trădează aliatul. În perspectivă diplomatică şi al relaţiilor internaţionale o ţară care îşi respectă până la capăt angajamentele, chiar dacă e înfrântă în război, e percepută mai bine de opinia publică şi cancelarii. Vezi Germania după 1945, Polonia sau chiar Ungaria. O regulă de bază în dreptul internaţional este respectarea cuvântului dat şi loialitatea faţă de o înţelegere. Regele Mihai I a încălcat această cutumă diplomatică şi a dat o lovitură de cuţit pe la spate, chiar Armatei Române, care lupta vitejeşte pe front şi care, în 1941, dezrobise Basarabia de sub ocupaţia sovietică. La 23 August 1944 nu a fost nicio insurecţie militară, nici una populară şi nici o revoluţie socială de eliberare cum ne-a îndoctrinat în anii 70-80 istoriografia comunistă, ci pur şi simplu o lovitură de palat dată de regele Mihai I, după modelul italian din 1943, prin care Conducătorul Statului Antonescu a fost destituit şi arestat, apoi predat unor persoane particulare cu carnet PCR, aflate în ilegalitate, ce l-au trimis la Moscova.

Istoricii evită să vorbească ce s-a întâmplat cu trupele române de pe front între 23 august şi 12 septembrie 1944. Sute de mii de soldaţi români au fost dezaarmaţi de ruşi şi duşi în Siberia. Majoritatea dintre ei au murit pe drum sau în lagărele de muncă îngheţate. Regale Mihai I are pe conştiinţă moartea a sute de mii de tineri soldaţi români luaţi prizonieri datorită actului său imatur şi iresponsabil de la 23 august 1944. Se poate uita Regele Mihai I cu privirea senină în ochii familiilor şi urmaşilor a celor peste o sută de mii de schelete ale sodaţilor români răpuşi în Siberia?

Numărul prizonierilor de război români în Uniunea Sovietică din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost ridicat, şi a crescut în special după anul 1943. Armata Roșie a luat prizonieri de război din Armata română după momentul 23 august 1944, procesul continuând până la semnarea armistițiului cu Aliații de pe 12 septembrie. Unii dintre prizonieri erau originari din Basarabia și Bucovina de nord ocupate ca urmare a ultimatumului din 1940, dar cei mai mulți erau cetățeni români care nu fuseseră niciodată declarați cetățeni sovietici. În cazul celor dintâi, autoritățile sovietice i-au declarat de naționalitate „moldovenească”, fiind în general separați de prizonierii „români”, în lagărele de prizonieri, autoritățile sovietice ținând evidența în general pe „naționalități” și mai puțin pe țări de origine. În aprilie 1946, Viaceslav Molotov afirma că, în 1945, 61.662 de prizonieri români fuseseră repatriați, 20.411 participaseră la formarea fiviziilor de voluntari români din Diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, iar alți peste 50.000 de prizonieri români se mai aflau încă pe teritoriul sovietic. În conformitate cu statisticile Marelui Stat Major Român de la sfârșitul războiului, numărul militarilor incluși în categoria „dispăruți” (din care cei mai mulți erau „prizonieri de război”) a fost de 367.976, din care 309.533 în luptele împotriva Uniunii Sovietice și 58.443 în vest, în luptele împotriva Germanirei Naziste și Ungariei Hortiste. Statistica nu a precizat dacă cei 309.533 de dispăruți „în est” cuprinde și pe militarii dezarmați de sovietici în după 23 august 1944. Într-o notă confidențială întocmită în martie 1945 de delegatia militară a Comisiei române pentru aplicarea armistițiului se afirmă că până la 23 august 1944 numărul dispăruților în luptă a fost de 163.015 militari, iar, începând cu 24 august, sovieticii au dezarmat și luat în prizonierat 97.732 de militari români. Între 23 august şi 12 septembrie 1944, dată la care a fost semnat armistiţiul, armatele sovietice au făcut prizonieri între 130.000 – 160.000 de militari români şi au scos din ţară bunuri în valoare de 2 miliarde de dolari americani. Această poziţie a fost consolidată din punct de vedere militar prin reducerea forţelor poliţiei române, la 2 octombrie 1944, de la 18.000 la 12.000 de oameni, iar la 26 octombrie şi a armatei române din interior, de la 13 divizii complete la 3 divizii cu efectiv redus, în total 10.000 de oameni. De asemenea, efectivele de grăniceri şi jandarmi au fost reduse de la 74.086 la 58.018 oameni. În ansamblu, forţele armate române au fost reduse, de la 419.000 de oameni în mai 1945, la doar 136.000 de oameni în decembrie 1947. În schimb, numărul trupelor sovietice staţionate în România a crescut de la 80.000, la 8 mai 1945, la 615.000, la 1 martie 1946. Deşi, treptat, numărul lor a scăzut (400.000 la 1 iunie 1946 şi 240.000 la 1 noiembrie 1946), ele au reprezentat elementul esenţial în desfăşurarea evenimentelor politice şi de altă natură ce au avut loc în ţara noastră, conform documentelor istorice publicate.

Prin actul de la 23 august 1944, Regele Mihai I a trădat Armata Română, care lupta pe front pentru apărarea graniţelor şi suveranităţii naţionale. Soldaţii români s-au trezit pe front, în urma acţiunii regale, dezarmaţi, umiliţi şi luaţi prizonieri de către ruşi. La 23 august 1944 drumul spre ocuparea ţării de către ruşi şi comunizarea României fusese deschis cu nonşalanţă de către Regele Mihai I. Pentru tot mai mulţi istorici români, actul de la 23 august 1944 e perceput ca o zi a trădării Armatei Române. O parte a generalilor Armatei Române şi-au dat seama de trădarea conducerii de la Bucureşti, care oferea ţara pe tavă comuniştilor ruşi şi au dorit să fugă în iarna lui 1945 în liniile germane din Cehoslovacia şi să se pună în slujba Guvernului Naţional condus de Horia Sima la Viena. Generalul Avramescu a fost arestat şi ucis de ruşi, ceilalţi generali români au fost închişi de către comunişti până la decretul de eliberare din 1964. La toţi veteranii de război care au luptat pe frontul de est li s-au luat gradele şi nu au primit pensie până în anul 1990, cu câteva excepţii în vremea lui Nicolae Ceauşescu. În acest context actul de la 23 August 1944 este din punct de vedere istoric o dramă militară şi politică pentru poporul român, de fapt începutul calvarului comunist de 40 de ani. În această zi ar trebui coborât în bernă Tricolorul în unităţile militare de pe cuprinsul patriei noastre.

Ionuţ Ţene

sursa: http://www.napocanews.ro/2015/08/23-august-1944-ziua-in-care-armata-romana-a-fost-tradata-de-rege.html

Petre Tutea - la comunisti daca nu esti cu ei, atunci esti legionar

ActiveNews: Cea mai dura predica a unui ierarh al Bisericii de dupa 1990...

Nicolae Paulescu- despre medicina,medici,spital

“Profesia unui medic îl obligă să se devoteze pentru cei ce suferă şi, de multe ori chiar, să-şi rişte viaţa pentru a scăpa pe aceea a altora. În ce altă profesie se găseşte abnegaţia absolută de sine, pe care medicina o impune celor ce o exercită.

Este evident deci că, dintre toate profesiile, medicina este cea mai binefăcătoare.

Dar, - în plus, - medicul, prin profesia sa, devine prietenul şi chiar confidentul celor ce suferă, - bogaţi sau săraci, tineri sau bătrâni, - care-l ascultă şi se supun orbeşte la prescripţiile lui. Ori, cum un medic instruit cunoaşte instinctele şi prin urmare şi patimile, îi este uşor ca, - prin grai şi prin exemplu,- să poată să lumineze omenirea şi să-i îndrumeze educaţia socială, care combate aceste patimi, - adică să răspândească principiile adevăratei morale ştiinţifice.

Astfel, părintele medicinei, HIPOCRATE, a avut dreptate să zică; „scopul final al medicinei nu este numai să vindece sau să prevină bolile, - ci încă să perfecţioneze pe oameni şi să-i facă mai fericiţi, făcându-i mai buni”.

Medicul trebuie deci să fie, în acelaş timp, un savant care iubeşte din tot sufletul ştiinţa medicală, adică ştiinţa omului; să fie o fiinţă care se jertfeşte pentru alţii, până la moarte şi, în sfârşit, să fie un învăţător al omenirii sau mai bine zis, un apostol al moralei... şi aşa ar fi în realitate, dacă confraţi ne- demni n-ar fi deschis tarabă în templul sacru al medicinei.

Acum înţelegeţi înalta demnitate a profesiei medicale şi respectul ce i se dă din toate părţile. „Cinsteşte pe medic” zice Biblia,...” căci ai trebuinţă de el”.

…„Până în primele secole ale Erei creştine, romanii, ca şi grecii, n-au avut spitale„.

Mai târziu, „atunci când religia lui Hristos veni să spună omului că o fiinţă omenească ce suferă este un frate ce trebuie alinat, - numai atunci, fu posibil să se creeze adevărate spitale”.

„Spitalele sunt o inspiraţie a carităţii creştine”.

Încă de pe la jumătatea secolului al III-lea şi mai ales în secolul al IV-lea, începură, atât în Orient cât şi în Occident, să se ridice azile unde erau adăpostiţi şi nutriţi infirmii săraci.

Dar, primul spital pentru bolnavi a fost fondat la Roma, în anul 380 sau 381, de o pioasă femeie creştină, Fabiola, ale cărei fapte bune ne-au fost transmise prin scrierile Sfântului Ieronim.

Pe la aceeaşi epocă (anul 372), Sfântul Vasile, Episcopul Cesareei Cappadociei, zidi la porţile acestei cetăţi un azil celebru unde se primeau şi se îngrijeau bolnavii, „îndată ce ieşi din cetate, - zice Sfântul Grigore din Nazianz, - vezi un oraş nou, care este sanctuarul pietăţii. Acolo boala, îndurată fără murmur, pare a fi o încercare binecuvântată; acolo caritatea străluceşte în operele sale”.

Mai târziu, sub împăratul Justinian şi sub urmaşii săi, asemenea azile se înmulţiră în Orient, - şi tocmai pe la sfârşitul secolului al Vl-lea apărură  spitale şi în  Occident. Mai întâi ca anexe ale bisericilor şi mănăstirilor, apoi ca stabilimente de sine stătătoare.

…Sunt unii medici de spital, cupizi şi avari, care,  - sacrificând totul pentru clientela lor particulară, - neglijează bolnavii care nu le pot plăti şi fac, la spital, vizita în câteva minute, galopând pe dinaintea paturilor.

Sunt alţi medici de spital, orgolioşi, cărora li se pare că spitalele sunt făcute pentru ei, şii consideră pe bolnavi ca pe nişte obiecte de studiu. Ei sunt mulţumiţi când primesc un caz interesant, asupra căruia vor putea să facă o comunicare la o societate savantă sau să-şi publice observaţia într-o gazetă medicală, - dar resping sau nu se ocupă de sărmanul bolnav, care nu prezintă decât un caz banal, ce nu poate fi exploatat în profitul gloriei lor.

Din fericire, asemenea monştri sunt rari.

Mai sunt şi medici de spital cărora, în lipsa unei educaţii creştine, li s-a atrofiat fibra idealului şi au căzut în indiferenţă, devenind pur şi simplu nişte funcţionari adică un fel de trântori care, pentru o leafă cât mai grasă, fac cât pot mai puţin.

Acest soi de medici paraziţi roiesc pretutindeni şi constituie o adevărată plagă socială.

D-voastră, însă, să nu urmaţi aceste păcătoase exemple.

Când veţi intra în vreun spital, dezbrăcaţi-vă de patimile de cupiditate şi de orgoliu, lepădaţi şi trân-dăvia şi daţi-vă cu totul bolnavilor, - cărora să le fiţi recunoscători dacă, îngrijindu-i, vă vor permite să vă instruiţi.

Şi dacă voiţi să fiţi perfecţi, culegeţi fructele ce se vor dezvolta din sămânţa ce am semănat astăzi în sufletele D- voastră, tinere şi generoase, - şi, urmând preceptele carităţii, îngrijiţi pe bolnavul mizerabil, - nu ca pe un om, nu ca pe un frate ce suferă - ci ca pe însuşi Dumnezeu.

Acesta   este       spiritul  ce           trebuie  să           domnească        într-un spital.”

din SPITALUL, CORANUL, TALMUDUL, KAHALUL ŞI FRANCMASONERIA:http://www.noidacii.ro/Noi%20Dacii%20nr.20-21/Paulescu,%20Dr.%20N.C.%20-%20Spitalul,Coranul,Talmudul,Cahalul,Francmasoneria.pdf

Statistica creştină în lume

Conform datelor prezentate de The Pew Research Center în decembrie 2011, în lume sunt cca 2.184.060.000 de creştini, ceea ce reprezintă 31,7% din populaţia globului. (Pe locul II sunt musulmanii cu 23% din populaţia globului, apoi hinduşii cu 15%). 

Romano-catolicii reprezintă aproximativ 50% din numărul total de creştini, fiind în număr deaproximativ 1.094.610.000. Cei mai mulţi dintre ei locuiesc în Brazilia (peste 133 de milioane),Mexic (peste 96 de milioane) şi Filipine (aproape 76 de milioane).

Protestanţii de diferite denominaţiuni (inclusiv neo-protestanţii) reprezintă aproximativ 36,7% din numărul total de creştini, adică aproximativ 800.640.000 de persoane. Mai mult de o treimedintre ei trăiesc în cele două Americi, iar 12,6% în Europa.

Creştinii orientali (ortodocşi şi monofiziţi, calculaţi împreună de acest institut) reprezintă 11,9% din numărul total de creştini, adică cca 260.380.000 de credincioşi. Cei mai mulţi creştini monofiziţi sunt în Etiopia (cca 36 milioane) şi Egipt (cca 3,5 milioane), iar alţii în Armenia, Siria şi Liban.

Clasamentul ţărilor cu cei mai mulţi creştini ortodocşi arată în felul următor: 

–         Rusia: 101.450.000 credincioşi, adică 39% din numărul total de ortodocşi

–         Ucraina: 34.850.000 credincioşi, adică 13,4% din numărul total de ortodocşi

–         România: 18.750.000 credincioşi, adică 7,2 din numărul total de ortodocşi

–         Grecia: 10.030.000 credincioşi, adică 3,9% din numărul total de ortodocşi

–         Serbia: 6.730.00 ortodocşi

–         Bulgaria: 6.220.000 ortodocşi

–         Belarus: 5.900.000 ortodocşi

–         Georgia: 3.820.000 ortodocşi

–         Republica Moldova: 3.270.000 ortodocşi

După numărul de credincioşi apartenenţi Bisericilor Autocefale, aproape 60% din toţi ortodocşii de pe glob aparţin Bisericii Ortodoxe Ruse (Patriarhia Moscovei). UrmeazăBiserica Ortodoxă Română (locul II), Biserica Ortodoxă a Eladei (locul III) şi celelalte. Nu toţi ortodocşii de pe glob fac parte din una din cele 15 Biserici Ortodoxe Autocefale, ci existăun procent nesemnificativ de adepţi ai unor grupări ortodoxe schismatice. Aproximativ 80% din toţi ortodocşii locuiesc în Europa.

În lume există şi confesiuni pseudo-creştine, cum ar fi „martorii lui Iehova”, „Mormonii” ş.a., care au falsificat substanţial credinţa creştină. Aceştia reprezintă aproximativ 1% din numărul total de creştini. Aproape 2/3 dintre ei locuiesc în cele două Americi.