Credință și Cultură Azi. Firescul familiei tradiționale -30 05 2016

Mitropolitul Serafim de Pireu despre Sinodul Panortodox din Creta

Sfantul Fotie cel Mare zice ca erezia filioque este cea mai satanica  erezie

Starea paradisiacă a primilor oameni

Învăţătura despre starea primordială, căderea primilor oameni în păcat, urmările acesteia şi eliberarea din robia lui sunt prezentate în literatura filocalică fiind fundamentale în planul mântuirii. Din scrierile filocalice aflăm că a fost o vreme când omul, creat după chipul lui Dumnezeu şi împodobit cu toată virtutea, fiind în Rai, aproape de Dumnezeu, contempla pe Dumnezeu, mintea lui era plină de vederi cunoscătoare, predominând ce era spiritual în el şi fiind într-o bucurie şi o desfătare nematerială şi cerească. El primise de la Dumnezeu o fire bună şi fusese înzestrat cu toate darurile spirituale şi materiale.

Cauza creării omului şi a lumii o arată Sfântul Maxim Mărturisitorul când spune: "Dumnezeu, Cel supraplin,n-a adus cele create la existenţă fiindcă avea lipsă de ceva, ci ca acestea să se bucure, împărtăşindu-se de El pe măsura şi pe potriva lor, iar El să se veselească de lucrurile Sale, văzându-le pe ele veselindu-se şi săturându-se fără săturare de Cel de care nu se pot sătura" (Capete despre dragoste, III, 46, în "Filocalia", vol. III).

Din cartea biblică Facerea aflăm că Dumnezeu a întemeiat raiul ca loc special pentru Adam şi Eva. Acest loc are o deosebită importanţă, deoarece se dovedeşte încă de la început grija lui Dumnezeu manifestată pe două planuri: mai întâi raiul era menit să fie nu numai un loc al fericirii paradisiace a primilor oameni, ci şi loc special în care aceştia ar fi avut posibilitatea să crească în comuniunea cu Dumnezeu până la asemănarea lor cu Creatorul.

Creat cu trup şi suflet după chipul lui Dumnezeu

Trupul şi sufletul omului sunt aduse la existenţă deodată şi nu a existat un timp în care să fi fost doar trupul

fără suflet sau doar sufletul fără trup: "Aşa cum trupul nu începe să se formeze de la sine sau printr-un proces anterior, ci are de la început în sine sufletul, ca factor deosebit de natura lui, tot aşa nici sufletul nu exista înainte de a începe să se formeze trupul său" (Preot Prof. Dumitru Stăniloae, "Teologia Dogmatică Ortodoxă", vol. I, 1996,

p. 259). Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi spre asemănarea cu El, iar modelul era Hristos Care urma să Se întrupeze, după cum ne învaţă Sfântul Grigorie Palama. Pentru crearea acestuia, Sfânta Treime a ţinut sfat: "Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră" (Fac. 1, 26). El a fost creat cu trup şi suflet după chipul lui Dumnezeu. Datorită acestui chip, nici un om nu trebuie dispreţuit, întrucât aceasta este adevărata valoare a omului: faptul că în el a fost sădit chipul lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi menţionează că în acest chip sunt cuprinse darurile oferite de Dumnezeu: existenţă, stăpânire asupra întregii naturi, libertate, raţiune, voinţă, sentiment. Prin acestea, omul se împărtăşeşte de Raţiunea, Voinţa şi Dragostea dumnezeiască şi se deosebeşte de celelalte vieţuitoare. Pe acestea el trebuia să le folosească pentru a ajunge la Dumnezeu. Omul, fiind creat după chipul lui Dumnezeu, era împodobit în Paradis cu intelect, simţire şi voinţă liberă, putând privi astfel la Dumnezeu şi să afle în El întreaga sa desfătare.

Omul - verigă între cer şi pământ

Omul a fost adus la existenţă în ziua a şasea a creaţiei, la sfârşitul ei, printr-un act special, pentru a fi încununarea a tot ceea ce crease Dumnezeu până atunci, menit să fie legătura dintre cer şi pământ, dintre puterile cereşti (îngerii) şi vieţuitoarele de pe pământ. Ca să poată împlini această menire, el a fost creat de Dumnezeu cu tot ce era necesar pentru aceasta, iar în firea omului se pot observa trăsături care se apropie de cele ale îngerilor, dar şi trăsături care-l duc pe om la asemănarea cu animalele. Referitor la aceasta, Sfântul Grigorie de Nyssa ne învaţă că "firea omenească stă la mijloc între două extreme, opuse una alteia, între fiinţele dumnezeieşti şi netrupeşti, pe de-o parte, şi viaţa dobitoacelor şi a vietăţilor necugetătoare, pe de altă parte... de la Dumnezeu el a primit cugetul şi puterea de judecată, care este comună pentru bărbat şi femeie, iar din lumea necugetătoarelor, omul are alcătuirea trupească şi toate cele trupeşti..." ("Despre facerea omului", PSB, vol. 30, p. 48).

Spre deosebire de celelalte vieţuitoare, pe om l-a înzestrat Dumnezeu şi cu capacitate creatoare, stăpânitoare şi împărătească, aşa cum arată şi Cuviosul Nichita Stithatul când spune: "Precum Ziditorul tuturor a avut în Sine, înainte de a face toate din cele ce nu sunt, cunoştinţa, firile şi raţiunile tuturor lucrurilor, ca un Împărat al veacurilor şi ca un mai înainte ştiutor, aşa l-a făcut şi pe omul plăsmuit după chipul Său, ca împărat al zidirii, să aibă raţiunile, firile şi cunoştinţa tuturor lucrurilor în sine" (Cuv. Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, III, 10, în "Filocalia", vol. VI).

Omul - rege al universului, coroană şi stăpân al creaţiei

Dumnezeu a creat cerul şi pământul, le-a împodobit cu frumuseţe, iar la sfârşit l-a creat pe om, pentru el şi pentru fericirea lui fiind create toate cele văzute, căci omul era împăratul întregii creaţii, stăpân al făpturii. Înainte de căderea în păcat, toate i se supuneau lui, atât stihiile, cât şi vieţuitoarele. Şi această comuniune cu Dumnezeu şi cu întreaga natură explică lipsa suferinţei în Rai, căci El a fost rânduit de Creator, stăpânitor al celor văzute, rege al întregului univers. În om strălucea chipul împărătesc al lui Dumnezeu. Astfel, "nici focul nu putea ceva împotriva lui, nici apa să-l înece, nici fiara nu-l vătăma, nici otrava nu-şi producea efectul asupra lui. Dar, odată ce s-a supus amăgirii, a predat stăpânirea amăgitorului. Din această pricină, vrăjitorii şi descântătorii se vădesc cu îngăduinţa lui Dumnezeu, printr-o lucrare potrivnică, făcători de lucruri minunate. Ei stăpânesc otrăvurile şi cutează împotriva focului şi apelor, cum arată cei din jurul lui Iani şi Iamvri, ce s-au împotrivit lui Moisi, şi Simion, ce s-a împotrivit corifeului Petru" (Sfântul Simeon Metafrastul, Parafrază în 150 de capete, 35, în "Filocalia", vol. V). Deci, toate îi erau supuse lui, ca unui ales al lui Dumnezeu, ca unui împărat şi stăpân al făpturii. Şi toate îl admirau ca pe o cunună cu totul desăvârşită a zidirilor lui Dumnezeu.

Lucrarea lui Adam în Eden

Dumnezeu l-a creat pe om din dragostea Sa infinită şi

l-a pus în mijlocul grădinii edenice. Lucrarea pe care Adam trebuia să o facă în Rai era mai ales una duhovnicească: el trebuia să păstreze mereu calea pe care i-a arătat-o Dumnezeu, lucrând de bunăvoie poruncile Lui şi exersându-se în bine, pentru a ajunge treptat la desăvârşirea pentru care a fost făcut. Părintele Stăniloae menţionează că lumea, în starea ei primordială, era un Rai şi o Biserică, al cărei preot era omul. Creaţia, lumea, cosmosul sunt o podoabă care mărturisesc despre perfecţiunea dumnezeiască şi armonia ce conduce spre desăvârşirea divină. "Tot universul este o uriaşă muzică generală, formată din nenumăratele melodii ale părţilor, iar în om se reflectă această muzică în mod deosebit prin afectivitatea lui conştientă. Totul e un imn de laudă nesfârşit de bogat şi de variat, produs de Dumnezeu şi adresat lui Dumnezeu" (Preot Prof. Dumitru Stăniloae, "Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă", 1988, p. 428).

După cum citim în Sfânta Scriptură, creaţia ieşită din mâinile lui Dumnezeu era bună foarte (Fac. 1, 31). Starea primordială a primului om era aşadar o stare de fericire. Omul era în armonie cu Dumnezeu, cu sine, şi cu natura externă. "În Rai, Adam vedea cu o minte care era plină de iubire, cu un suflet umplut de puterea Duhului dumnezeiesc, nu numai pentru că el însuşi era deplin unificat, ci şi pentru că trăia într-o creaţie plină de Duhul dumnezeiesc. Nu era nici o separaţie între creaţie şi lumea energiilor divine, nici o contradicţie între tendinţele omului, nici o separaţie între ele şi puterile superioare dumnezeieşti" (Preot Prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, p. 325). Omul a fost creat pentru fericire veşnică, o fericire de care nimeni nu putea să-l lipsească, în afară de el însuşi.

Adam nu se afla la capătul final al slavei, ci la începutul ei

Aşa cum ieşise din mâinile Creatorului, cel dintâi om era perfect. Dar "Adam nu se afla la capătul final al slavei, ci numai la mijlocul ei" (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, nota 1030, în "Filocalia", vol. IX). El se afla într-o slavă şi cinste mijlocie, era în desfătarea Raiului, în rugăciune, în vedere duhovnicească, cu simţurile întregi, nevătămate şi aflându-se în starea cea după fire, precum a fost zidit. Omul a fost înzestrat de Creator cu facultăţi care aveau menirea de a-l ajuta să ajungă la asemănarea cu Cel al cărui chip era. El nu era desăvârşit, ci era chemat să ajungă el singur la desăvârşire prin propria sa voinţă, a fost chemat să aleagă calea arătată de Dumnezeu, cea a împlinirii poruncii date de El. Odată alegând calea binelui, omul avea să fie ajutat continuu de harul lui Dumnezeu, pentru a putea ajunge la desăvârşirea deplină. În starea de origine, primordială, omul are o fire îndumnezeită, peste care s-a revărsat mult har.

Perfecţiunea lui Adam nu trebuie luată în sens absolut, ci numai relativ, căci trebuie a se înţelege că era capabil de o perfecţiune mai înaltă, sau de o perfecţiune progresivă, căci absolut perfect, adică fără nici un fel de scădere, este singur Dumnezeu. Referindu-se la aceasta, părintele Stăniloae spune: "Nu era păcătos (Adam), dar nici împodobit cu virtuţi dobândite şi cu gânduri curate consolidate. Avea nevinovăţia celui ce nu a gustat păcatul, dar nu cea câştigată prin respingerea ispitelor... Trupul lui nu era robit legii automate a păcatului, dar nu avea nici forţa întărită prin deprindere de a rămâne imun faţă de o astfel de stare" (Preot Prof. Dumitru Stăniloae, "Teologia Dogmatică Ortodoxă", p. 281).

Această stare de perfecţiune relativă a primului om, ajutată de harul divin, se referă atât la suflet, cât şi la corp. Perfect era primul om din punct de vedere intelectual, pentru că mintea se afla într-o stare curată, luminată, dreaptă şi liberă de rătăcire, cunoaştere dreaptă şi mai ales în cunoaşterea Adevărului suprem, care e Bunul Creator. Aceasta reiese din faptul că a pus nume potrivite tuturor animalelor, a înţeles drept poruncile lui Dumnezeu, cu care sta în cea mai strânsă legătură, şi a cunoscut atât pe Dumnezeu, pe cât îi era de trebuinţă, cât şi lucrurile din natură. Voia lui era străină de orice răutate, supunându-se voii lui Dumnezeu, căci nu exista luptă între senzualitate şi spirit. 

Perfectivitatea relativă a primului om nu se mărginea  numai la suflet, ci şi la corp, căci corpul lui era sănătos, robust, plin de putere şi necuprins de dureri, suferinţe sau boli, de unde rezultă că durerile, suferinţele şi bolile nu sunt decât consecinţe ale păcatului. Nici o slăbiciune, nici o durere, nici o suferinţă nu-i atinsese şi n-avea să-l atingă niciodată şi de aceea şi trupul era destinat pentru nemurire, ca şi sufletul. Unele din aceste perfecţiuni, precum: mintea luminată, inima curată, voinţa ordonată şi trupul sănătos ţineau de însăşi firea omului, adică erau însuşiri ale lui, fără de care nu ni l-am putea închipui şi n-ar fi fost superior celorlalte vieţuitoare de pe pământ. Altele, precum: nemurirea trupului şi desăvârşita armonie dintre trup şi suflet, erau perfecţiuni care nu ţineau de firea omului, ci-i erau date în dar de Dumnezeu.

Raţiunea i-a fost dăruită omului pentru a-L putea cunoaşte pe Dumnezeu

Când fac referire la starea primordială, scriitorii bisericeşti ai Răsăritului spun că Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu raţiune pentru a-L putea cunoaşte pe El, cu dorinţă pentru a năzui spre El şi a se bucura de El. Pentru că a fost creat să se unească cu Dumnezeu, în sufletul lui i-a fost sădită dorinţa după Creatorul său, dorinţă care să-l facă să tindă spre înălţarea la El şi spre unirea cu El. I-a fost dăruită iuţimea pentru a o folosi împotriva a tot ce ar fi încercat să-l îndepărteze de Creatorul Său; i-a dăruit Dumnezeu libertate ca să Îl aleagă pe El; memorie ca să nu înceteze să-şi amintească de Dumnezeu care l-a creat şi care este Iubire şi să rămână mereu unit cu El prin legătura dragostei; aducerea-aminte de Dumnezeu i-a fost dăruită omului ca amintindu-şi porunca s-o împlinească şi aducându-şi aminte de binefacerile dăruite de Bunul Creator, să-L slăvească neîncetat; imaginaţia ca prin reprezentarea celor ce-l înconjurau să ajungă la contemplarea Lui. Înainte de căderea în păcat, omul îşi reprezenta lucrurile sensibile aşa cum sunt ele. Imaginaţia nu reprezenta un obstacol în relaţia omului cu Dumnezeu pentru că atunci omul nu cunoştea închipuirea necuviincioasă. Imaginile simple furnizate de imaginaţie nu erau provocate de patimi şi nici nu provocau ele însele patimi. Omul nu vedea cele de care era înconjurat decât în relaţie cu Creatorul său, contempla raţiunile duhovniceşti din făpturi şi îi dădea slavă lui Dumnezeu pentru înţelepciunea cu care a creat tot ceea ce există. De toate acestea omul trebuia să se slujească pentru a ajunge la starea de desăvârşire la care fusese chemat. Tot ceea ce cunoştea Adam nu cunoştea de la sine, ci facultăţile sale cognitive erau luminate de Duhul Sfânt, de aceea el avea o cunoaştere adevărată.

Adam şi Eva nu erau robiţi de concupiscenţă, suferinţă şi moarte

Adam şi Eva posedau trupuri omeneşti, dar, la început, înainte de păcat, nu erau supuşi la concupiscenţă, suferinţă şi moarte. Făcând referire la aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Adam şi Eva trăiau fără căsătorie. Trăiau în Rai ca în cer şi se desfătau de prietenia lui Dumnezeu. Erau izgonite din sufletul lor dorinţa de împreunare, zămislirea, durerile naşterii, naşterea de copii, orice fel de stricăciune. Ca un curs de apă limpede izvorâtă dintr-un izvor curat era viaţa lor în Rai, împodobită cu fecioria" (Despre feciorie, în vol. "Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi", p. 26). Tot ceea ce exista întru început în Eden era bun. Adam îşi îndrepta toată puterea lui de iubire spre Creatorul Său şi bucuria lui cea mai mare era împărtăşirea de dragostea lui Dumnezeu. El se bucura de realităţile sensibile ale Edenului doar pentru că le vedea în relaţia lor cu Dumnezeu. Atât timp cât omul s-a bucurat de o viaţă de binecuvântare, el era liber de tirania patimilor şi imun la suferinţă şi moarte.

Dumnezeu l-a creat pe om pentru o viaţă fericită, sădind în el chipul Său, dar l-a înzestrat şi cu libertatea de a alege sau nu comuniunea cu El, căci în cazul în care Dumnezeu l-ar fi constrâns să fi îndeplinit ceea ce El dorea, omul ar fi făcut aceasta

într-un mod mecanic şi ar fi fost privat de adevărata fericire al comuniunii libere cu Dumnezeu şi cu întreaga creaţie, această comuniune fiind un rezultat al propriei sale voinţe şi al conlucrării acesteia cu harul lui Dumnezeu. Nu i-a forţat libertatea, pentru că s-ar fi pierdut tot preţul virtuţii, şi ca nu cumva chiar silit fiind şi neascultând, mai mare osândă

să-şi agonisească.

La început, omul a fost nemuritor sau muritor?

Şi trupul era nemuritor în înţelesul că omul avea putinţă, dacă asculta întru totul şi întotdeauna de Dumnezeu, să fie nemuritor şi după trup, dar nu în înţelesul că nu putea să moară. "Trupul omului până la căderea în păcat putea să se numească într-o privinţă muritor şi într-alta nemuritor - zice Fericitul Augustin. Muritor, pentru că putea muri; nemuritor, pentru că putea să nu moară. Căci una este a nu putea să mori, cum a făcut Dumnezeu pe unele fiinţe nemuritoare (îngerii) şi alta a putea să nu mori, cum a făcut Dumnezeu pe primul om" (Fer. Augustin, apud Pr. Ioan Mihălcescu, "Manual de Teologie Dogmatică", ediţia a III-a, p. 127). Dacă de la început omul ar fi fost nemuritor, ar fi fost Dumnezeu, iar dacă ar fi fost muritor, atunci Dumnezeu este principiul morţii. Măreţia sa consta din voinţa liberă de a alege dintre cele două posibilităţi. În starea primordială, Adam a avut nemurirea potenţială şi slava potenţială, dar s-a dezbrăcat de ele prin cădere, împreună cu toţi urmaşii. Prin păcat, oamenii au fost readuşi la moartea care era şi nu era proprie naturii lor. Omul nu a fost creat precis nici pentru nemurire, nici pentru moarte, iar Dumnezeu, lăsându-l să aleagă singur calea pe care va merge, l-a înzestrat cu tot ce avea nevoie ca să ajungă în final tot la El. Posibilităţile morţii existau; dar existau pentru a fi făcute imposibile. De fapt aceasta era proba impusă libertăţii lui Adam.

Rezumând învăţătura patristică referitoare la starea primordială, Jean-Claude Larchet conchide că "protopărintele Adam se ruga tot timpul la Dumnezeu, lăudându-L şi slăvindu-L neîncetat pe Creatorul Său, potrivit voii Acestuia. Având sădite în suflet cugetele cele dumnezeieşti şi hrănindu-se cu acestea, el petrecea pururi în contemplarea lui Dumnezeu. Cunoscând prezenţa energiilor dumnezeieşti în cele create, el se ridica prin făpturi la Creatorul lor şi le ridica şi pe ele la Dumnezeu prin el, care fusese făcut să le stăpânească, făcându-se astfel mijlocitor între Dumnezeu şi materie şi împlinind slujirea care-i fusese încredinţată de Dumnezeu, de a uni lumea sensibilă cu cea inteligibilă ... Văzându-L pururea pe Dumnezeu în orice fiinţă, el Îl vedea, de asemenea, în sine însuşi, căci curăţia inimii sale îi îngăduia să-L contemple în ea, ca într-o oglindă. El se putea bucura chiar de vederea lui Dumnezeu faţă către faţă... ducea o viaţă cu totul normală pentru că se conforma adevăratei lui naturi şi adevăratei lui meniri" ("Terapeutica bolilor spirituale", Sophia, 2001, p. 19-20).

Sfantul Ioan Gura de Aur: nicaieri nu e atata rau ca in erezie

3 milioane de semnături pentru familia tradițională

3.000.000 DE SEMNATURI - CEA MAI LUNGA SCRISOARE CATRE PARLAMENTUL ROMANIEI

Ecumenismul este amestecatura tuturor ereziilor

Sfantul Ignatie Briancianinov - Despre Inselare

Rebreanu - Iubirea e facuta pentru cei umili

Au mîntuire necreştinii (pagani,inchinatori la idoli) şi ereticii?

Răspunsul Sf. Ignatie Briancianinov către o umanistă “tolerantă”

"“Ce spectacol vrednic de plans si de plans in hohote: crestini care nu stiu in ce consta propriu-zis crestinismul! Privirea noastra intalneste acest spectacol neincetat; rareori vedem cate o exceptie, rareori putem intalni, in numeroasa gloata a celor ce se numesc crestini, unul care e crestin nu doar cu numele, ci si de fapt. Intrebarea: “De ce sa nu se mantuie paganii, mahomedanii si asa numitii eretici?” a devenit o intrebare obisnuita astazi. “Printre ei se gasesc oameni cat se poate de buni. A-i pierde pe acesti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, aceasta e contrar chiar ratiunii umane sanatoase! Doar ereticii sunt si ei crestini. Sa te socoti mantuit iar pe membrii altor credinte – pierduti, este o nebunie, este o trufie fara margini!”

Crestinilor! Voi vorbiti despre mantuire, dar habar nu aveti ce este mantuirea, de ce au nevoie oamenii de mantuire si, in sfarsit, nu-L cunoasteti pe Hristos – singurul mijloc al mantuirii noastre! Iata adevarata invatatura despre acest obiect, invatatura Sfintei, Universalei Biserici: mantuirea consta in restituirea partasiei cu Dumnezeu. Aceasta comuniune a fost pierduta de intregul neam omenesc prin caderea in pacat a protoparintilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinte pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atat a celor virtuosi, cat si a raufacatorilor.

Coborau in iad, dupa sfarsirea pribegiei pamantesti, nu doar pacatosii, ci si dreptii Vechiului Testament. La atata se limiteaza puterea faptelor bune omenesti. Acesta e pretul virtutilor firii noastre cazute!

Ca sa se refaca comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul sa obtina mantuirea era necesara rascumpararea. Rascumpararea neamului omenesc a fost savarsita nu de un inger, nu de un arhanghel, nu de vreo fiinta si mai inalta dar marginita si creata – ci a fost savarsita de Insusi nemarginitul Dumnezeu.

Pedepsele – partea neamului omenesc, au fost inlocuite cu pedeapsa luata de El; lipsa meritelor omenesti a fost inlocuita de vrednicia Lui infinita. Toate faptele bune omenesti neputincioase, pogoratoare in iad, au fost inlocuite cu o singura fapta buna, plina de putere: credinta in Domnul nostru Iisus Hristos. .

Un singur lucru bun ne e necesar intru mantuire: credinta; credinta ca lucrare. Prin credinta, numai prin credinta, putem intra in comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocirea Tainelor pe care ni le-a daruit El. In desert dar, si cu pacat cugetati si ziceti ca oamenii buni dintre pagani si mahomedani se vor mantui, adica vor intra in comuniune cu Dumnezeu!… Nu!… Biserica a recunoscut intotdeauna ca exista un singur mijloc de mantuire: Rascumparatorul! Ea a recunoscut ca cele mai mari virtuti ale firii cazute pogoara in iad. Daca dreptii adevaratei Biserici si facatorii de minuni care credeau in Rascumparatorul ce urma sa vina pogorau in iad, cum va inchipuiti ca paganii si mahomedanii care nu au cunoscut si nu au crezut in Rascumparator vor capata mantuirea numai pentru ca ei vi se par dumneavoastra draguti si buni, cand mantuirea nu se obtine decat printr-un singur, va repet, un singur mijloc si acesta este credinta in Rascumparator!

Intelegeti ca voi nu-L cunoasteti, ca va lepadati de El socotind mantuirea posibila fara El, pentru niscaiva fapte bune! Cel care socoate o mantuire posibila fara credinta in Hristos este renegat de Hristos si, poate din nestiinta, cade in pacatul greu al hulirii de Dumnezeu.

Veti replica poate: “Sfantul Apostol Iacov cere neaparat fapte bune. El invata ca credinta fara fapte e moarta“. Cercetati ce cere Sfantul Apostol Iacov si o sa vedeti ca el cere, ca si toti insuflatii de Dumnezeu scriitori ai Sfintei Scripturi, fapte de credinta, iar nu faptele bune ale firii noastre cazute. El cere credinta vie, invederata de faptele omului nou, si nu faptele bune ale firii noastre cazute!

pornirile bune ale inimii sunt interzise, lepadate! Dar tocmai dragalasele acestea de fapte bune va si plac la pagani si mahomedani! Pentru ele, macar de-ar fi si cu renegarea lui Hristos, dumneavoastra vreti sa le acordati mantuirea. Ciudata e judecata dumneavoastra despre ratiunea sanatoasa. De unde, cu ce drept o gasiti, o descoperiti in dumneavoastra? Daca sunteti crestini trebuie sa aveti notiuni crestine cu privire la acest obiect si nu altele, dupa capul dumneavoastra sau agatate cine stie de pe unde!

Biserica Ortodoxa a recunoscut intotdeauna erezia ca un pacat de moarte, a recunoscut intotdeauna ca omul molipsit de boala groaznica a ereziei e mort sufleteste, strain de har si de mântuire, fiind în comuniune cu diavolul si cu pieirea lui. Erezia e mai degraba un pacat diavolesc decât omenesc; ea este fiica diavolului, nãscocirea lui, e o nelegiuire apropiata de închinarea la idoli. Parintii numesc adesea închinarea la idoli nelegiuire, iar erezia – rea credinta; în închinarea la idoli diavolul îsi ia siesi partea dumnezeiasca de la oamenii orbiti, iar prin erezie el îi face pe acesti oameni orbiti partasi ai pacatului sau de capatâi: hula de Dumnezeu. Cine va citi cu atentie “Faptele apostolilor” se va convinge usor de caracterul pe de-a-ntregul satanic al ereticilor. El va vedea îngrozitoarea lor fatarnicie, trufia nemasurata, va vedea un comportament alcatuit din minciuna neîntrerupta, va vedea cât sunt de robiti celor mai diferite si josnice patimi …. Cu deosebire se remarca la ei ura neîmpacata catre fiii adevaratei Biserici.

Erezia se conjuga cu încrâncenarea inimii, cu o groaznica întunecare si stricare a mintii, erezia se mentine cu încapatânare în sufletul molipsit de ea si cât de trudnica este vindecarea omului de aceasta infirmitate! Orice erezie contine întrînsa hula împotriva Duhului Sfânt: fie huleste o dogma a Duhului Sfânt, fie o lucrare a Duhului Sfânt, dar neaparat huleste Duhul Sfânt. Esenta oricarei erezii este hulirea de Dumnezeu.

Femeia poate merge doar în fustă la biserică?

Era luna octombrie. Era noapte și bătea vântul. Cu sufletele în palme și rugăciunea pe buze, tineri și bătrâni, bărbați și femei, aduceau prinos de cinstire Cuvioasei mult iubite. Stare de Liturghie… mai încolo se auzeau tineri cântând cântări duhovnicești. O altă tânără citea un acatist la lumina telefonului… Era o liniște și o bucurie cerească pe pământ, în miez de noapte. Mai avem un pic și ne întâlnim cu Sfânta Parascheva, a meritat așteptarea, „nu regret nicio clipă”, spunea Paula, o tânără de 17 ani, înfofolită până la ochi!

La doar câțiva metri de a se ajunge la raclă, o doamnă a rupt tăcerea Liturghiei tainice. Cât o ținea gura, blestema și afurisea toate femeile și tinerele îmbrăcate în pantaloni: „Urâciune înaintea Domnului să mergi la Cuvioasa în pantaloni! Mai bine nu mai stăteați la rând. Cel mai mare păcat ca femeia să poarte pantaloni la biserică! Rugăciunea voastră nu este primită și devine păcat înaintea Domnului!”… Vocalitatea doamnei a descumpănit pe multe dintre tinerele care au înfruntat noaptea și frigul, de dragostea Sfintei Parascheva. Acum nici nu mai știau dacă să rămână sau să iasă din rând!

Aceasta a fost o situație care deschide o disputată temă: femeia poate merge doar în fustă la biserică? Pantalonii sunt, oare, „urâciune și păcat”? În cele ce urmează, vom încerca un răspuns echilibrat, dincolo de disputele tradiționaliste și de cele înnoitoare care se manifestă astăzi în viața creștinilor ortodocși. Un punct de vedere al unui soț, al unui tată de fată și al unui fiu de mamă creștină.

Statutul și demnitatea femeii creștine contemporane s-au modificat foarte mult în ultima jumătate de secol. Astăzi, contextul social a făcut ca femeia să treacă dincolo de responsabilitățile casei și ale educației creștine. Soție, mamă, angajată cu normă întreagă, cot la cot cu bărbatul în câmpul muncii, ajunge acasă și le ia pe toate de la capăt: „Sunt manager de familie, ceas deșteptător, bucătăreasă, profesor și educator la un loc, infirmieră, spălătoreasă și călcătoreasă, bodyguard, secretară, psiholog, bancomat și sunt de gardă 24 din 24 de ore, 365 de zile pe an!”. Așa se poate prezenta aproape orice femeie.

În acest context, în anumite momente, ea își cată liniștea în Dumnezeu. Vine să se odihnească duhovnicește la dumnezeiasca Liturghie. Și vine cum poate, dar vine cu toată inima, deși acasă o așteaptă treburile cotidiene. Poate nu a mai avut timp să-și mai calce o fustă sau, pur și simplu, s-a rupt de la serviciu și a pășit în Biserică, în pantaloni. Iar noi deschidem porțile iadului pentru că ea, cu atâtea pe cap, a „îndrăznit” să fie „urâciune Domnului”. Problema care se ridică implică relația noastră personală cu Dumnezeu. Până la urmă, cum venim îmbrăcați la biserică? Ce este mai important: ținuta exterioară sau candela sufletului?

Cum ne îmbrăcăm la Biserică?

Dintru început, trebuie să spunem că ne pregătim pentru a veni la Biserică. Fizic, dar mai ales sufletește, pentru că urmează să ne întâlnim cu Însuși Creatorul nostru, Dumnezeu. Dacă este să discutăm despre partea fizică, majoritatea recomandărilor au o singură limită: „Prin îmbrăcămintea ta să nu deranjezi pe aproapele care, ca și tine, caută pe Dumnezeu și nufashion style-ul tău”, ne spune un teolog contemporan.

Fiecare se îmbracă după cum îi este sufletul și cum simte, pentru că la Biserică nu avem uniforme. Ar fi greșit ca unui creștin care nu are nici după ce bea apă, să-i pretindem să vină în costum la Liturghie. Nici exagerările luxului nu sunt o soluție. Simplu și curat, așa ar fi ideal! Dar, dacă nu se poate, trebuie să avem conștiința că Dumnezeu privește la sufletul nostru. În biserică trebuie să ne aducem aminte de faptul că suntem egali înaintea lui Dumnezeu şi că la El diferenţa nu o face haina trupului, ci aceea a sufletului. În biserică, naturaleţea trebuie să fie liantul care uneşte şi desăvârşeşte. Strălucirea hainelor, a cremelor, a rujului nu își găsește spațiul, nu se integrează în peisaj. Decența este cuvântul cel mai potrivit. Aceasta ne recomandă și Sfântul Apostol Pavel: „Bărbații să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie și fără de șovăire. Asemenea și femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-și lor podoaba din sfială și din cumințenie, nu din păr împletit cu aur, sau din mărgăritare, sau din veșminte de mult preț, ci din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu” (I Timotei, 2, 8-10). Decență, deci și bun-simț, singurul criteriu fiind să nu deranjezi pe aproapele. Nimic despre pantaloni sau fustă în legătură cu ținuta femeilor. 

Ce te faci atunci când sufletul te înghesuie să vorbești cu Dumnezeu, în ceas de Liturghie și nu ești îmbrăcată corespunzător? Amâni sau pur și simplu lași lacrimile să curgă în fața dumnezeiescului Altar, în pantaloni fiind? După o viață de păcat, tocmai atunci când Dumnezeu te cheamă, simți că îți tremură sufletul în tine, dar nu poți intra în biserică pentru că nu ești în fustă. Ce alegere faci?

Oare este mai importantă fusta, decât un suflet care tânjește după Dumnezeu? Poate o dată în viață o femeie trăiește acel sentiment al nevoii de Dumnezeu. Noi ce facem? O alungăm pentru că este în pantaloni – „urâciune Domnului”!? Oare nu este„bucurie Domnului”?

Bucuria întâlnirii cu Dumnezeu nu ține de niciun element pământesc. Sunteți tu și El. Nimic nu ar trebui să conteze în momentul în care El îți picură în inimă bucurie. Oricum ai fi îmbrăcată, cu fustă sau în pantaloni, cu batic sau fără, să ai conștiința că Dumnezeu nu Se uită la așa ceva. Pe El nu-L impresionează baticul sau fusta, ci un singur lucru vrea de la tine: să înțelegi că menirea ta este să fii femeie și mamă creștină, să transformi lacrima în zâmbet, să mângâi și să aduci bucurie, așa cum doar tu o poți face.

Rezumând, tânără sau femeie creștină, intră astăzi în Biserică, așa cum poți, numai intră! Găsește-ți pacea în liniștea rugăciunii și a Liturghiei și, poate, din rânduiala lui Dumnezeu, mâine sau poate poimâine vei descoperi și cuviința fustei! Numai intră în Biserică!

sursa doxologia.ro

Conferinta Virgiliu Gheorghe - Societatea de maine sub dictatura unui nou comunism

Vlahuta - Christos a inviat