Pentru ecumenism lupta toţi ereticii, ateii, masonii şi comuniştii, toţi antihriştii

Ecumenismul fără mască – erezia tuturor ereziilor : https://ortodoxiasingurabisericaadevarata.wordpress.com/ecumenismul-fara-masca-erezia-tuturor-ereziilor/

"Ecumenismul este o mişcare mondială a Sionismului internaţional şi are ca unic scop cucerirea politică şi religioasă a lumii.

Ecumenismul religios de astăzi este o mişcare de unire, pentru început, a ereticilor apusului cu ortodoxia. Într-o a doua fază se are în vedere unirea tuturor religiilor întru-una singură, uriaşă, într-o panreligie. Scopul ultim, însă, este ca creştinismul, şi în special ortodoxia, singura care deţine adevărul, să dispară în acest malaxor. Se urmăreşte, aşadar, ca în ultimă fază a acestui plan întunecat să fie substituită închinarea adusă Lui Dumnezeu cu cea adusă satanei.

Ecumenismul camuflat loveşte prin instrumentele sale credinţa creştină şi mai ales ortodoxia, care este singura care posedă adevărul şi prin care omul se poate mântui. Iar acest lucru se realizează prin Consiliu Mondial al Bisericilor .
Ecumenismul duşmanul de moarte al Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească
Din toate declaraţiile ecumeniştilor de la cele patru Adunări generale ale Consiliului Mondial al Bisericilor reiese clar că se urmăreşte un anumit plan şi se tinde către un scop mai înainte stabilit.

Puterile întunericului, consecvente acestui plan, avansează tot mai mult pentru a dezarticula creştinismul, fapt pentru care atacă din răsputeri dogma Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Acestea sunt deja fapte oficiale, confirmate de declaraţiile blasfematoare pe care ecumeniştii înşişi le-au făcut în cadrul Adunărilor CMB.

Încă de la prima Adunare de la Amsterdam, ecumeniştii şi-au concentrat eforturile pentru alterarea, desfiinţarea dogmei Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Primul vorbitor al acestei întruniri, Gustav Ollen, după ce la început a dat impresia că este întru-totul ortodox, şi-a arătat adevăratul chip mai pe urmă, când a afirmat:
«Biserica (cea adevărată) este sinteza tuturor bisericilor» şi «că toţi creştinii sunt membrii acestei Biserici»

În acest fel şi-ar fi dorit Ollen să fie Biserica, nu Una, ci o sinteză, unită fiind cu toate înşelăciunile.

La prima Adunare ecumenică, renumitul profesor de dogmatică de la Universitatea Regală, Karl Barth, cunoscut pentru simpatiile sale comuniste, a afirmat că vede ca singură soluţie pentru Biserică, renaşterea ei în ecumenism, în unirea bisericilor.
Tot el a spus, «cartea, dogmatica, cateheza, educaţia bisericească, Sfânta Liturghie, propovăduirea au ajuns exponate de muzeu».

Auziţi creştini şi vă cutremuraţi! După acest domn, toate cele sfinte şi cinstite sunt perimate şi au ajuns exponate de muzeu. Iar acesta, vezi Doamne, se consideră teolog. Acest om, spuneţi-mi, vorbeşte de Dumnezeu sau spune nebunii? Astfel de lucruri au ajuns să susţină apărătorii ecumenismului şi la o astfel de teologie şi credinţă suntem chemaţi şi noi ortodocşii unindu-ne cu ei.

Trebuie subliniat că astfel de oameni luptă pentru «unirea Bisericilor» sub acoperământul WCC. Sunt acei care se pregătesc să ducă Sfânta Scriptură la muzeu, care au de gând să desfiinţeze Sfânta Liturghie şi Tainele pe motiv că ar fi perimate.

Ei lovesc în dogmele Bisericii, pentru că îşi doresc să fie scoase din creştinism, adică exact ceea ce reprezintă coloana ei vertebrală.
Ne permitem acum să-i întrebăm pe ecumeniştii din tabăra noastră, după toate aceste declaraţii mai mult decât edificatoare, cu ce se deosebesc de atei? Nu văd că luptă pentru ecumenism toţi ereticii, ateii, masonii şi comuniştii, întru-un cuvânt toţi antihriştii?

Ecumenismul încearcă să lovească dogma Bisericii ortodoxe, atacând ultimul şi cel mai important paragraf al Simbolului de credinţă, acela care vorbeşte de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. În faţa ecumenismului pălesc multe erezii, cum ar fi arianismul ce fost condamnat de primul Sinod Ecumenic.

Ecumenismul actual, pentru a lovi în dogmă, încearcă unirea tuturor ereziilor, devenind astfel erezia tuturor ereziilor. Iar acum îşi  arogă şi statutul de Biserică şi încercă să fie cinstită precum Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, uzurpând locul adevăratei Biserici a Lui Hristos.

Sfintele Canoane sunt legile Bisericii. Aşa cum societatea nu poate sta în picioare fără legi, la fel şi Biserica fără canoane. Statul dă legi şi pedepseşte furtul, batjocorirea, jurământul fals, delapidarea, crima şamd. Aceste legi elaborate de stat şi care sunt valabile în lume sunt imperfecte, însă pot fi îndreptate ulterior. Biserica legiferează prin asistenţa Sfântului Duh. Sinoadele Ecumenice şi cele locale au emis hotărâri prin luminarea Sfântului Duh. Pentru acest fapt Sfintele Canoane sunt adevărate şi au o valabilitate veşnică.

Ecumeniştii luptă tocmai împotriva acestor canoane pe care doresc să le desfiinţeze. Ei nu neagă că ar fi adevărate, însă susţin că sunt depăşite în raport cu epoca în care trăim, că vremea pentru care au fost făcute a apus de mult. Lucrurile acum, zic ei, sunt cu totul diferite, fapt care ne obligă să ne adaptăm epocii în care trăim. Aceste lozinci sunt repetate neîncetat, în cor, pentru a trage Biserica Lui Hristos departe de El şi de mântuire.

Creştinii ortodocşi resping astfel de lucruri înşelătoare şi viclene care ne cheamă, chipurile, la  a ne pune în rând cu lumea, a ne adapta la ea.
Ortodoxia ne cere să trăim conform cu cerinţele desăvârşirii creştine. Eterodocşii, dimpotrivă, iau din creştinism numai acele elemente ce pot fi conciliate cu obiceiurile vieţii civilizate de astăzi.

Ortodoxia vede creştinismul ca pe o temelie a vieţii adevărate, cerând de la fiecare să se silească pe sine, aplicând în viaţa sa ceea ce Hristos ne-a învăţat. Eterodoxia vede bazele civilizaţiei actuale ca ceva de neclintit, ce nu poate fi schimbat. Ortodoxia cere un aşa de mare eroism moral încât aceste temelii să poată fi schimbate. Eterodocşii caută să găsească în creştinism ceea ce consideră că le este de folos în condiţiile actuale ale vieţii, pentru a o duce bine.

Ortodoxul nu are aici «cetate stătătoare, ci pe cea viitoare o caută». El ştie că a fost chemat la veşnicia cea de dincolo de mormânt, acolo unde începe viaţa adevărată. Mecanismele vieţuirii actuale sunt pentru ortodocşi efemere şi deşarte, considerându-le nefolositoare. «Pe toate le consider de nimic ca pe Hristos să-l dobândesc» spune Apostolul Pavel. Pentru eterodox, însă, credinţa în viaţa viitoare este fără putere, este mai mult o idee subţire, bună, e adevărat că-l ajută să-şi facă viaţa de aici mai bună. Aici, însă, nu dincolo.

Noi ortodocşii avem credinţa creştină autentică, ceilalţi una mutilată, ciuntită. Asceza se găseşte la ortodocşi, la ceilalţi poţi vedea alipirea de cele pământeşti şi traiul bun. Cei din urmă vor fericirea umanităţii aici pe pământ, nu le pasă sau nu prea înţeleg prea mult cealaltă viaţă.

Trebuie accentuat caracterul ascetic al ortodoxiei (numai ea l-a păstrat în cadrul creştinismului) care este însoţit de o aşteptare sfântă a celor pe care Mântuitorul nostru ni le-a promis aici şi dincolo.

Creştinismul este o credinţă ascetică care vorbeşte de o luptă continuă împotriva patimilor. Este învăţătura despre acele mijloace şi condiţii prin care putem dobândi virtutea ce ne este necesară mântuirii. Premisele sunt de ordin interior, adică asceza şi exterior, convingerile noastre dogmatice şi tainele prin care ni se transmite harul dumnezeiesc, pentru a ne vindeca şi a ajunge la desăvârşire.

Reformatorii, ecumeniştii neagă acest fundament al ortodoxiei care este asceza, mijloc prin care dezrădăcinăm patimile şi sădim virtuţile, ei preferând să se conformeze epocii actuale. Patriarhul ecumenic Meletios Metaxakis, ecumenist şi mason, a convocat la C-pol un «sinod panortodox», plănuind anumite „reforme” cum ar fi: hirotonia întru episcop a celor căsătoriţi, acceptarea celei de a doua căsătorii la preoţi, desfiinţarea monahismului, scurtarea sfintelor slujbe, desfiinţarea raselor preoţeşti, a bărbilor, şamd. 

Astăzi această lucrare este continuată de patriarhul actual Athenagora şi de alţi câţiva arhiepiscopi şi episcopi «progresişti» şi moderni.
 De ce să ne mirăm de poziţia aceasta a WCC întrucât se ştie deja că ecumenismului nu-i pasă cu adevărat de creştinism?

 O căsătorie dezgustătoare, înfricoşătoare şi greţoasă între doi homosexuali, „binecuvântată” de un pastor protestant. Ecumenismul cu aceşti păstori – cu chip de fiară – vrea să ne unească.

 Dovezile care scot la vedere aceste adevăruri se înmulţesc pe zi ce trece. Mişcarea ecumenista este interesată de a pune la cale o împreună vieţuire şi lucrare a oamenilor care se găseşte departe de Evanghelie. Ea vorbeşte de îmbunătăţirea societăţii chiar dacă în acest deziderat Adevărul se pierde, căci urmăreşte şi cultivă mixajul de toate tipurile. Putem vedea astăzi cum mişcarea ecumenista se extinde tot mai mult printre creştini şi evrei. Ea vrea să imprime creştinilor o mentalitate nouă, una de tip masonic, pentru a ajunge să spună cu aceeaşi uşurinţă «Domnul nostru Buda» precum spun «Domnul nostru Iisus Hristos».

La una din întâlnirile pe plan local ale Consiliului Bisericilor, ce a avut loc la Boston, pastorul unitarian ce a fost prezent acolo a cerut ca numele lui Iisus Hristos să nu mai fie pomenit nici măcar o singură dată la astfel de întâlniri, pentru a nu se simţi jigniţi membrii «Bisericii» lui care sunt deişti.
Putem spune că cei care participă la mişcarea ecumenista au ajuns în punctul să-l respingă pe Hristos tocmai prin tăcerea ce o afişează în diverse situaţii care reclamă luarea unei atitudini, admiţând astfel că le lipseşte cu desăvârşire lumina adevărului.

Atunci care este Dumnezeul în care cred ecumeniştii? Evanghelistul Ioan spune că «Tot cel care îl neagă pe Fiul, nu-l are nici pe Tatăl»(1In.2,23)

El cuprinde în sine, prin unirea ce o doreşte, toate ereziile de la vechiul arianism, monofizitism, monotelism până la superstiţiile şi ereziile moderne. Toate celelalte erezii au încercat să zdruncine primele articole ale Crezului, ecumenismul actual însă, se pregăteşte să lovească cel mai important paragraf al Simbolului, cel referitor la unicitatea şi apostolicitatea Bisericii. (care cuprinde şi dă mărturie  practic pentru toate celelalte articole de credinţă).

Nu-i vom urma pe ecumenişti pe această pantă periculoasă a impietăţii, pentru că ştim că Sfintele Canoane nu reprezintă nişte porunci temporare, ci ele au valabilitate veşnică. 

Eterodocşii, ecumeniştii, papistaşii, protestanţii nu fac priză la o astfel de credinţă, iar slăbiciunea credinţei lor se va vădi mai ales la învierea cea de obşte a tuturor. Ei pun accent mare pe fericirea vieţii prezente, care, oricum, este asemenea unui abur care repede se duce. Toate înşelările Apusului pornesc de aici: faptul că nu au vrut să înţeleagă că creştinismul înseamnă asceză şi reapătimire, ele fiind necesare pentru a ne desăvârşi şi a deveni vrednici de Împărăţia Lui Dumnezeu cea veşnică.

Tot aceştia sunt şi cei care recomandă ca să fie desfiinţate canoanele, întrucât nu mai concordă cu vremurile, epoca noastră diferind mult de cea a Sinoadelor Ecumenice când ele au fost stabilite şi care astăzi, chipurile, nu mai pot fi aplicate.

Ecumenismul declară război dumnezeirii Domnului nostru Iisus Hristos.

Cel care îl respinge pe Tatăl şi pe Fiul, spune evanghelistul însuşi, acesta este antihristul.(In. 2,22)."

Cine s-a făcut străin de Biserica Sobornicească [ORTODOXA]?

SĂ VEDEM ACUM CE SPUN SFINTII PĂRINTI!!

Ereticii sunt vrajmasi ai adevarului si ai lui Dumnezeu ( Psalm 36, 20 ) . Ereticii sunt fii ai celui viclean ( Matei 13, 38 ) , carora nu ne putem increde ( Ioan 2, 24 ) . Ereticii, fiind vrajmasi ai lui Dumnezeu ( Psalm 36, 20 si 91, 9 ) , nu avem voie sa-i iubim, ca pe crestini, ca ei sunt ” fii ai diavolului ” , ” pui de vipera ” ( Matei 3, 7; 12, 34; 23, 33; Luca 3, 7 ) .

Cu ereticii nici nu avem voie sa ne rugam ( canonul 10 si 64 Apostolic ) . Pacatul lor este impotriva Duhului Sfant, care ” nu are iertare nici in veacul de acum, nici in cel viitor ” ( Matei 12, 31-32; Marcu 3, 29; Luca 12,10 ) . Pe eretici nici in casa nu avem voie sa-i primim, nici ” buna ziua ” sa le zicem ( II Ioan l, 10-11; Sfantul Efrem Sirul, Tomul III, pag.156 ) .

„De aceea v-am amintit adesea despre ereticii cei fără de Dumnezeu şi vă rog şi acum: să nu aveţi nici un fel comuniune cu ei – să nu mâncaţi cu ei, să nu beţi, să nu legaţi prietenii, nici relaţii, nici dragoste, nici pace.

Căci dacă cineva se învoieşte cu ereticii în acestea, acela se face străin de Biserica Sobornicească”.Sf. Ioan Gură de Aur

Si celor ce se află în unire duhovnicească cu aceşti eretici sau îi sprijină pre ei, sau apără noul lor eres ecumenist, închipuindu-l drept dragoste frăţească şi drept unire a creştinilor despărţiţi care, chipurile, se va întîmpla, ANATEMA

Efeseni 4:5 ~ “Este un Domn, o Credinta, un Botez.”

Canonul 64 al Sfintilor Apostoli ~ “Daca vreun cleric sau laic intra in sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca sa se roage, sa se cateriseasca si sa se afuriseasca.”

Canonul 6 al Sinodului V local de la Laodiceea (343) ~ “Nu este ingaduit ereticilor a intra in casa lui Dumnezeu daca staruie in eres.”

Canonul 32 al Sinodului V local de la Laodiceea ~ “Nu se cuvine a primi binecuvintarile ereticilor, care sunt mai mult absurditati decit binecuvintari.”

Canonul 15 al Sinodului al Noualea din Constantinopol (861)
“Cei ce propovaduiesc public eresul sau il invata in Biserici, sa fie indepartati de comuniunea cu credinciosii si afurisiti, ca unii ce fac schisma si sfarima unitatea Bisericii.”

Sfintul Efrem Sirul (+379)
“Vai acelora care se intineaza cu blasfemiatorii eretici! Vai acelora care batjocoresc Dumnezeiestile Scripturi! Vai de cei citi murdaresc sfinta credinta cu eresuri sau incheie vreo intelegere cu ereticii!

Sfintul Chiril al Alexandriei (+444)
“Daca cineva schimba ceva in sfintele si dumnezeiestile dogme patristice, acest lucru nu trebuie sa-l luam drept clarviziune, ci drept crima si abatere de la dogma si pacatuire impotriva lui Dumnezeu.”

Sfintul Teodor Studitul (+826)
“Atunci cind Credinta e primejduita, porunca Domnului este de a nu pastra tacere. Daca e vorba de Credinta, nimeni nu are dreptul sa zica: “Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea. Sau un cirmuitor? Nici acesta nu doreste sa aiba vreun amestec. Sau un sarac care de-abia isi cistiga existenta? … Nu am nici cadere, nici vreun interes in chestiunea asta. Daca voi veti tacea si veti ramine nepasatori, atunci pietrele vor striga, iar tu ramii tacut si dezinteresat?”
“Sinodul nu este aceasta: sa se intruneasca simplu ierarhi si preoti, chiar daca ar fi multi; ci sa se intruneasca in numele Domnului, spre pace si spre pazirea canoanelor… si nici unuia dintre ierarhi nu i s-a dat stapinirea de a incalca canoanele, fara numai sa le aplice si sa se alature celor predanisite, si sa urmeze pe Sfintii Parinti cei dinaintea noastra… Sf. Ioan Gura de Aur a spus deschis ca dusmani ai lui Hristos sunt nu numai ereticii, ci si cei aflati in comuniune cu ei.”

Sfintul Nichifor Marturisitorul, patriarhul Constantinopolului (+828)
“Si chiar daca foarte putini ramin inlauntrul Ortodoxiei si a bunei credinte, acestia sunt Biserica si in miinile lor se gaseste autoritatea si apararea asezamintelor Bisericii.

Sfintul Cuvios Teodosie de la Pecerska (+1073)
“Pazeste-te, fiule, de cei cu credinta strimba si de toate discutiile lor, caci si pamintul nostru s-a umplut de ei! Numai cel ce traieste in Credinta Ortodoxa isi va mintui sufletul. Fiindca nu exista o alta credinta mai buna, decit curata si sfinta noastra Credinta Ortodoxa … De asemenea, fiule, nu se cade sa lauzi o credinta straina. Cine lauda o credinta straina face la fel ca si cel care-si huleste propria credinta. Cine lauda credinta sa si pe cea straina e un fatarnic si apropiat de erezie … Daca cineva iti spune: “Credinta noastra si a voastra este de la Dumnezeu”, atunci, fiule, raspunde-i asa: “Fatarnicule! Cum pot fi amindoua de la Dumnezeu? Nu stii ce spune Scriptura: Este un singur Domn, o singura Credinta, un singur Botez. (Efeseni 4,5)

Au mîntuire necreştinii (pagani,inchinatori la idoli) şi ereticii?

Răspunsul Sf. Ignatie Briancianinov către o umanistă “tolerantă”

"“Ce spectacol vrednic de plans si de plans in hohote: crestini care nu stiu in ce consta propriu-zis crestinismul! Privirea noastra intalneste acest spectacol neincetat; rareori vedem cate o exceptie, rareori putem intalni, in numeroasa gloata a celor ce se numesc crestini, unul care e crestin nu doar cu numele, ci si de fapt. Intrebarea: “De ce sa nu se mantuie paganii, mahomedanii si asa numitii eretici?” a devenit o intrebare obisnuita astazi. “Printre ei se gasesc oameni cat se poate de buni. A-i pierde pe acesti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, aceasta e contrar chiar ratiunii umane sanatoase! Doar ereticii sunt si ei crestini. Sa te socoti mantuit iar pe membrii altor credinte – pierduti, este o nebunie, este o trufie fara margini!”

Crestinilor! Voi vorbiti despre mantuire, dar habar nu aveti ce este mantuirea, de ce au nevoie oamenii de mantuire si, in sfarsit, nu-L cunoasteti pe Hristos – singurul mijloc al mantuirii noastre! Iata adevarata invatatura despre acest obiect, invatatura Sfintei, Universalei Biserici: mantuirea consta in restituirea partasiei cu Dumnezeu. Aceasta comuniune a fost pierduta de intregul neam omenesc prin caderea in pacat a protoparintilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinte pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atat a celor virtuosi, cat si a raufacatorilor.

Coborau in iad, dupa sfarsirea pribegiei pamantesti, nu doar pacatosii, ci si dreptii Vechiului Testament. La atata se limiteaza puterea faptelor bune omenesti. Acesta e pretul virtutilor firii noastre cazute!

Ca sa se refaca comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul sa obtina mantuirea era necesara rascumpararea. Rascumpararea neamului omenesc a fost savarsita nu de un inger, nu de un arhanghel, nu de vreo fiinta si mai inalta dar marginita si creata – ci a fost savarsita de Insusi nemarginitul Dumnezeu.

Pedepsele – partea neamului omenesc, au fost inlocuite cu pedeapsa luata de El; lipsa meritelor omenesti a fost inlocuita de vrednicia Lui infinita. Toate faptele bune omenesti neputincioase, pogoratoare in iad, au fost inlocuite cu o singura fapta buna, plina de putere: credinta in Domnul nostru Iisus Hristos. .

Un singur lucru bun ne e necesar intru mantuire: credinta; credinta ca lucrare. Prin credinta, numai prin credinta, putem intra in comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocirea Tainelor pe care ni le-a daruit El. In desert dar, si cu pacat cugetati si ziceti ca oamenii buni dintre pagani si mahomedani se vor mantui, adica vor intra in comuniune cu Dumnezeu!… Nu!… Biserica a recunoscut intotdeauna ca exista un singur mijloc de mantuire: Rascumparatorul! Ea a recunoscut ca cele mai mari virtuti ale firii cazute pogoara in iad. Daca dreptii adevaratei Biserici si facatorii de minuni care credeau in Rascumparatorul ce urma sa vina pogorau in iad, cum va inchipuiti ca paganii si mahomedanii care nu au cunoscut si nu au crezut in Rascumparator vor capata mantuirea numai pentru ca ei vi se par dumneavoastra draguti si buni, cand mantuirea nu se obtine decat printr-un singur, va repet, un singur mijloc si acesta este credinta in Rascumparator!

Intelegeti ca voi nu-L cunoasteti, ca va lepadati de El socotind mantuirea posibila fara El, pentru niscaiva fapte bune! Cel care socoate o mantuire posibila fara credinta in Hristos este renegat de Hristos si, poate din nestiinta, cade in pacatul greu al hulirii de Dumnezeu.

Veti replica poate: “Sfantul Apostol Iacov cere neaparat fapte bune. El invata ca credinta fara fapte e moarta“. Cercetati ce cere Sfantul Apostol Iacov si o sa vedeti ca el cere, ca si toti insuflatii de Dumnezeu scriitori ai Sfintei Scripturi, fapte de credinta, iar nu faptele bune ale firii noastre cazute. El cere credinta vie, invederata de faptele omului nou, si nu faptele bune ale firii noastre cazute!

pornirile bune ale inimii sunt interzise, lepadate! Dar tocmai dragalasele acestea de fapte bune va si plac la pagani si mahomedani! Pentru ele, macar de-ar fi si cu renegarea lui Hristos, dumneavoastra vreti sa le acordati mantuirea. Ciudata e judecata dumneavoastra despre ratiunea sanatoasa. De unde, cu ce drept o gasiti, o descoperiti in dumneavoastra? Daca sunteti crestini trebuie sa aveti notiuni crestine cu privire la acest obiect si nu altele, dupa capul dumneavoastra sau agatate cine stie de pe unde!

Biserica Ortodoxa a recunoscut intotdeauna erezia ca un pacat de moarte, a recunoscut intotdeauna ca omul molipsit de boala groaznica a ereziei e mort sufleteste, strain de har si de mântuire, fiind în comuniune cu diavolul si cu pieirea lui. Erezia e mai degraba un pacat diavolesc decât omenesc; ea este fiica diavolului, nãscocirea lui, e o nelegiuire apropiata de închinarea la idoli. Parintii numesc adesea închinarea la idoli nelegiuire, iar erezia – rea credinta; în închinarea la idoli diavolul îsi ia siesi partea dumnezeiasca de la oamenii orbiti, iar prin erezie el îi face pe acesti oameni orbiti partasi ai pacatului sau de capatâi: hula de Dumnezeu. Cine va citi cu atentie “Faptele apostolilor” se va convinge usor de caracterul pe de-a-ntregul satanic al ereticilor. El va vedea îngrozitoarea lor fatarnicie, trufia nemasurata, va vedea un comportament alcatuit din minciuna neîntrerupta, va vedea cât sunt de robiti celor mai diferite si josnice patimi …. Cu deosebire se remarca la ei ura neîmpacata catre fiii adevaratei Biserici.

Erezia se conjuga cu încrâncenarea inimii, cu o groaznica întunecare si stricare a mintii, erezia se mentine cu încapatânare în sufletul molipsit de ea si cât de trudnica este vindecarea omului de aceasta infirmitate! Orice erezie contine întrînsa hula împotriva Duhului Sfânt: fie huleste o dogma a Duhului Sfânt, fie o lucrare a Duhului Sfânt, dar neaparat huleste Duhul Sfânt. Esenta oricarei erezii este hulirea de Dumnezeu.

Episcopul Longhin- Nu dragoste cu ereticii ci cu fratii nostrii ortodocsi

Sfantul Antonie cel Mare – 17 ianuarie

Sfantul Antonie cel Mare a trait in secolul al III-lea si inceputul secolului al IV-lea. Este socotit a fi intemeietorul vietii monahale, si este probabil cel mai reprezentativ ascet pentru duhul vietii calugaresti. Nascut in satul Coma din Egiptul de Mijloc in anul 251, acest mare luminator al credintei a fost fiul unor tarani crestini instariti. In acest mediu a deprins calea credintei. Pe cand Antonie avea 20 de ani, dupa moartea parintilor sai, intrebandu-se despre drumul sau in viata, fericitul a auzit in biserica cuvintele lui Hristos: “Daca voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara in cer; dupa aceea, vino si urmeaza-Mi” (Matei 19, 21). Antonie, punand aceste cuvinte in inima sa, si-a impartit averea la saraci, si-a incredintat sora unei comunitati de fecioare si s-a retras in singuratate.

Dupa ce s-a nevoit o perioada intr-o coliba de langa satul natal, sub povatuirea unui ascet mai batran, Antonie s-a mutat intr-un mormant idolesc; apoi, pe cand avea 35 de ani,Sfantul Antonie s-a mutat intr-un loc numit Pispir, la marginea desertului. Aici a locuit sfantul timp de 20 de ani, pana cand ucenicii sai l-au silit sa paraseasca acest loc, Antonie fiind aproape mort din cauza atacurilor diavolesti. Acum Antonie devine deja parintele duhovnicesc al multor calugari din diversele comunitati monastice din pustia egipteana, cele mai vestite fiind cele din Nitria si Sketis.

Dupa ce in anul 310 face o calatorie la Alexandria pentru imbarbatarea crestinilor prigoniti din cauza persecutiei lui Maximin, Antonie se stabileste in 312 in adancul desertului, pe muntele Kolzim. Aici a ramas sfantul pana la sfarsitul vietii, impreuna cu doi ucenici, nemaiparasindu-si locul decat pentru a-si vizita discipolii si pentru a doua sa calatorie la Alexandria, in sprijinul Sfantului Atanasie cel Mare, persecutat de arianisti.

Sfantul Antonie a trecut la cele vesnice in anul 356 d. Hr. in desertul de pe malul drept al Nilului. Informatiile pe care le avem despre Sfantul Antonie sunt relatarile Sfantului Atanasie, ucenicul sau. Iata ce spune Antonie despre trecerea sa la Domnul: "Eu, o! fiilor, precum este scris, ma duc pe calea parintilor, caci ma vad singur chemat de Domnul; iar voi treziti-va, ca pustnicia voastra cea veche sa nu o pierdeti, ci ca si cum ati face inceput de pustnicie, asa sarguiti-va sa paziti osardia voastra intreaga. Ca stiti pe diavolii cei ce va bantuiesc, stiti cum sunt de salbatici, dar neputinciosi cu puterea; deci, nu va temeti de dansii, ci mai vartos sa credeti in Hristos de-a pururea. Apoi, ca si cum fiecare ati muri, asa sa vietuiti, luand-aminte si pomenind sfatuirile pe care le-ati auzit de la mine. 

Nici o impartasire sa nu aveti cu schismaticii, nici cu ereticii arieni, ca stiti ca si eu ma abateam si ma feream de acestia pentru eresul lor cel de Hristos urator si rau credincios; ci sarguiti-va mai cu seama de-a pururea a va impreuna mai intai cu Domnul, apoi cu sfintii; ca astfel dupa moarte, intru vesnicele locasuri, ca pe niste prieteni cunoscuti sa va primeasca si sfintii pe voi. 

Acestea ganditi-le, acestea cugetati-le si de aveti vreo purtare de grija pentru mine, ma veti avea ca pe un parinte al vostru; dar sa nu lasati pe nimeni sa ia trupul meu si sa-l duca in Egipt, ca nu cumva sa-l puna in casele lor, dupa cum au obicei, caci pentru aceasta am venit aici in munte.

Stiti cum de-a pururea opream pe cei ce fac aceasta si le porunceam sa inceteze un obicei ca acesta; deci, voi ingropati trupul meu si sub pamant ascundeti-l. Apoi sa paziti taina intre voi, ca nimeni sa nu stie locul, afara de voi singuri. Iar eu la invierea mortilor il voi lua nestricacios de la Mantuitorul. Impartiti hainele mele si dati lui Atanasie episcopul un cojoc si haina pe care o asterneam, pe care el mi-a dat-o nefolosita, iar la mine s-a invechit. Celalalt cojoc dati-l lui Serapion, episcopul; voi tineti haina cea de par, si mantuiti-va fiilor, fiti sanatosi; ca Antonie acum se muta si nu mai este impreuna cu voi".

Dupa ce zise acestea si aceia l-au sarutat, ca pe niste prieteni au vazut ingerii care venira la dansul si, bucurandu-se de dansii, el si-a intins picioarele si zacand cu fata in sus, se arata vesel; dupa aceea si-a dat sufletul, si s-a dus la Sfintii Parinti. Iar ucenicii lui, precum le daduse porunca, infasurandu-l si ingropandu-l, au ascuns trupul lui sub pamant. Si nimeni nu stie pana acum unde este ascuns, afara de cei doi ucenici ai lui.”

Troparul Sfantului Antonie cel Mare

Locuitor pustiului si inger in trup si de minuni facator te-ai aratat, purtatorule de Dumnezeu, Parintele nostru Antonie. Si cu postul, cu privegherea, cu rugaciunea, ceresti daruri luand, vindeci pe cei bolnavi si sufletele celor ce alearga la tine cu credinta. Slava Celui ce ti-a dat tie putere, slava Celui ce te-a incununat pe tine, slava Celui ce lucreaza prin tine tuturor tamaduiri.

¡    

     Oamenii se socotesc raţionali însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească raţionali.(Antonie cel Mare)

¡         Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-L placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-i placă lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că este nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stă mântuirea şi desăvârşirea sufletului. (Antonie cel Mare)

¡         Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi, ca să iubească învăţătura şi îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească. Asemenea şi aceia care îndreaptă pe cei desfrânaţi către petrecerea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blândeţea şi înfrânarea este fericire şi nădejde bună pentru sufletul oamenilor. (Antonie cel Mare)

¡         Om se numeşte sau cel raţional, sau cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, căci aceasta se află la neoameni. Iar de unii ca aceştia trebuie să fugim, căci celor ce trăiesc laolaltă cu păcatul nu li se îngăduie să se afle niciodată printre cei nemuritori. (Antonie cel Mare)

¡         După cum corăbierii cârmuiesc corabia cu grijă, ca să n-o izbească de vreo stâncă văzută sau nevăzută, aşa şi cei ce se silesc spre viaţa duhovnicească trebuie să cerceteze cu frică ce trebuie să facă şi ce să nu facă. De asemenea să creadă că legile lui Dumnezeu le sunt de folos, tăind de la suflet toate gândurile păcătoase.(Antonie cel Mare)

¡         După cum cârmacii şi cei ce ţin frânele cu sârguinţă şi cu luare aminte ajung la ţintă, tot aşa cei ce se silesc spre viaţa cea dreaptă şi virtuoasă, trebuie să călătorească cu sârguinţă şi cu grijă, precum se cuvine şi după cum e voia lui Dumnezeu. Cel ce vrea şi cugetă că se poate aceasta, crezând îşi face loc în nemurire. (Antonie cel Mare)

¡         Iată semnele după care se cunoaşte un suflet raţional şi virtuos: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupaţiile şi întâlnirile cu oamenii. Căci toate acestea se îndreptă spre tot mai multă cuviinţă. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz şi închide intrarea patimilor şi a ruşinoaselor aduceri aminte. (Antonie cel Mare) 

¡         Celui nu ştie să deosebească binele de rău nu-i este îngăduit a judeca pe cei buni sau pe cei răi. Căci bun este omul care cunoaşte pe Dumnezeu, dar el nu este, nu ştie nimic şi nu va şti vreodată. Căci calea cunoştinţei lui Dumnezeu este bunătatea. (Antonie cel Mare)

¡         Omul bun şi iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pentru rele când sunt de faţă; iar în dos nu-i bârfeşte. Dar nici celor ce încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie. (Antonie cel Mare)

¡         În cuvântări orice asprime să lipsească. Pentru că sfiala şi neprihănirea ştiu să înfrumuseţeze pe oamenii cu judecată mai mult decât pe fecioare, căci mintea iubitoare de Dumnezeu este o lumină care învăluie sufletul, cum învăluie soarele trupul. (Antonie cel Mare)

¡         Nestatornicii şi nepricepuţii să nu ispitească pe cei înţelepţi. Iar cel înţelept este bărbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbeşte puţine şi pe cele de trebuinţă şi plăcute lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)

¡         Cel ce urmăreşte vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu grijeşte de virtuţile sufletului, căci acestea sunt bogăţia şi hrana sa veşnică. De cele vremelnice se împărtăşeşte numai pe cât se poate, după cum dă şi voieşte Dumnezeu, folosindu-se cu mulţumire şi bucurie de ele oricât de smerite ar fi. Mâncarea scumpă hrăneşte numai trupul; cunoştinţa lui Dumnezeu însă, înfrânarea, bunătatea, facerea de bine, buna cinstire şi blândeţea, acestea îndumnezeiesc sufletul. (Antonie cel Mare)

¡         Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricărui alt lucru, să ştie întâi că trebuie să se mulţumească cu cele date de Dumnezeu; iar când trebuie să le dea înapoi, să fie gata a face aceasta cu recunoştinţă, întru nimic scârbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Căci după ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarăşi înapoi. (Antonie cel Mare)

¡         Nu se cuvine ca cei mai slăbuţi cu firea să deznădăjduiască şi să părăsească vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu şi să o dispreţuiască ca una ce nu ar putea fi ajunsă nici înţeleasă de ei. Căci unii chiar de nu vor putea ajunge la culmea virtuţii şi mântuirii, prin sârguinţă şi dorinţă, totuşi se fac mai buni sau în nici un caz mai răi. Iar acest folos al sufletului nu este mic. (Antonie cel Mare)

¡         Când afli pe unul gâlcevindu-se şi luptându-se împotriva adevărului şi a lucrului vădit, pune capăt gâlcevii, părăsind pe unul ca acela, fiindcă şi-a împietrit cu totul mintea. Căci precum apa cea rea strică vinul, cu vrajbă strică pe cei virtuoşi cu viaţa şi cu socotinţa. (Antonie cel Mare)

¡         Dacă întrebuinţăm orice sârguinţă şi iscusinţă ca să scăpăm de moartea trupească, cu atât mai vârtos suntem datori să ne străduim ca să scăpăm de moartea sufletească, pentru că cel ce voieşte să se mântuiască nici o piedică nu are, fără numai negrija şi lenea. (Antonie cel Mare)

¡         Moartea, de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştinţa de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă sufletului. (Antonie cel Mare)

¡         Cei ce cunosc pe Dumnezeu sunt plini de toată bunăvoinţa şi, dorind cele cereşti, dispreţuiesc cele pământeşti. Unii ca aceştia nu plac la mulţi, dar nici lor nu le plac multe de aceea sunt nu numai urâţi, ci şi luaţi în râs de mulţi smintiţi. Ei însă rabdă toate în sărăcie, ştiind că cele ce par multora rele pentru ei sunt bune. Căci cel ce înţelege cele cereşti crede lui Dumnezeu, ştiind că toate sunt făpturile voi Lui. Cel ce însă nu le înţelege nu crede niciodată că lumea este zidirea lui Dumnezeu şi că a fost făcută pentru mântuirea omului. (Antonie cel Mare)

¡         Cei ce nu sunt mulţumiţi cu cele ce le au la îndemnă pentru trai, ci poftesc la mai mult, se fac robi patimilor, care apoi tulbură sufletul şi îi insuflă gânduri şi închipuiri că cele ce le au sunt rele. Şi după cum hainele mai mari mai mari decât măsura împiedică la mişcare pe cei ce se luptă, aşa şi dorinţa avuţiei peste măsură împiedică sufletele să lupte sau să se mântuiască. (Antonie cel Mare)

¡         Starea în care se află cineva fără să vrea îi este şi pază şi osândă. Deci îndestulează-te cu cât ai, ca nu cumva purtându-te cu nemulţumire, să te pedepseşti singur fără să simţi. Iar calea spre aceasta este una singură: dispreţuirea celor pământeşti. (Antonie cel Mare)

¡         Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulţumind, fără cuviinţă şi fără înfrânare. Căci eşti dator să ţii trupul în viaţă, însă fără nici un gând rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie. Nu e păcat neînfrânarea limbii la mulţumire şi rugăciune, dar e păcat la vorbire de rău. E păcat să nu lucreze mâinile milostenie, ci ucideri şi răpiri. Şi aşa fiecare din mădularele noastre păcătuieşte, când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)

¡         Cei ce cunosc binele, dar nu văd ce le este de folos, îşi orbesc sufletul; iar puterea de a deosebi li s-a împietrit. De aceea nu trebuie să ne îndreptăm mintea spre aceştia, ca nu cumva să cădem şi noi, în chip silnic, în acelaşi lucruri, fără băgare de seamă, ca nişte orbi. (Antonie cel Mare)10

¡         Nu trebuie să ne mâniem pe cei ce păcătuiesc, chiar de-ar fi făcut crime vrednice de osândă. Ci pentru dreptatea însăşi, pe cei ce greşesc să-i întoarcem şi să-i certăm dacă se nimereşte, fie prin ei înşişi, fie prin alţii. Dar să ne mâniem sau să ne înfuriem nu se cade, pentru că mânia lucrează dusă de patimă şi nu de dreptate şi de judecată. De aceea nu primi să te sfătuiască nici oamenii prea miloşi, căci pentru binele însuşi şi pentru dreptate trebuie să cerţi pe cei răi, însă nu pentru patima mâniei. (Antonie cel Mare)

¡         Nu se cuvine ca sufletul raţional şi luptător să se sperie şi să se înfricoşeze îndată de patimile care vin asupra lui, ca nu cumva să fie batjocorit de draci, ca fricos. Căci tulburat de nălucirile lumeşti sufletul îşi iese din limanul său. Să ştim că virtuţile noastre sufleteşti ni se fac înaintemergătoare ale bunurilor veşnice, iar păcatele de bunăvoie pricini ale muncilor. (Antonie cel Mare)

¡         Dintre cei ce se află într-o ospătărie, unii închiriază paturi; alţii neputând avea pat şi dormind pe jos, sforăie nu mai puţin decât cei ce dorm în pat. Şi aşteptând măsura nopţii, dimineaţa toţi se duc, lăsând paturile ospătăriei şi luând numai lucrurile lor. Asemenea este şi cu toţi cei ce vin în viaţă: şi cei ce au trăit cu puţine şi cei ce au vieţuit în slavă şi bogăţie, ies din viaţă ca dintr-o ospătărie, neluând nimic din desfătarea şi bogăţia vieţii, fără numai faptele lor, bune sau rele, săvârşite de ei în viaţa lor. (Antonie cel Mare)

¡         A scăpa de moarte este cu neputinţă. Cunoscând aceasta, oamenii înţelepţi şi deprinşi în virtute şi în cuget iubitori de Dumnezeu primesc moartea fără suspine, fără frică şi fără plâns, aducându-şi aminte de neînlăturarea ei şi de izbăvirea din relele vieţii. (Antonie cel Mare)

¡         Nu trebuie să urâm pe cei ce au uitat de vieţuirea cea bună şi plăcută lui Dumnezeu şi care nu recunosc dogmele drepte şi iubite de Dumnezeu. Ci mai vârtos să ne fie milă de ei, ca fiind slabi în puterea de a deosebi lucrurile şi orbi cu inima şi cu înţelegerea. Căci primind răul ca bine, se pierd din pricina neştiinţei, şi nu cunosc pe Dumnezeu, sărmanii şi nechibzuiţii de ei. (Antonie cel Mare)

¡         Nu spune mulţimii cuvinte despre evlavie şi bună vieţuire. Nu pentru pizmă zic, dar socotesc că vei fi luat în râs de cei smintiţi. Căci cel asemenea se bucură de cele asemenea. Iar astfel de cuvinte puţini auzitori găsesc. Mai bine este dar a nu grăi, decât ceea ce voieşte Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. (Antonie cel Mare)

¡         Sufletul este în trup, iar în suflet este mintea şi în minte cuvântul. Prin ele Dumnezeu fiind înţeles şi preamărit face sufletul nemuritor, dându-i nestricăciunea şi fericirea veşnică. Căci Dumnezeu le-a dăruit tuturor făpturilor existenţa numai pentru bunătatea Sa. (Antonie cel Mare)

¡         Numai dacă am fost încercaţi de supărări, simţim plăcerile şi bucuria. Căci nu bea cu plăcere cel ce n-a însetat şi nu mănâncă cu plăcere cel ce n-a flămânzit; de asemenea nu doarme cu plăcere cel ce n-a privegheat îndelung şi nu simte bucuria cel ce mai întâi nu s-a întristat. Tot aşa nu ne vom bucura de bunurile veşnice, dacă nu le vom dispreţui pe cele vremelnice. (Antonie cel Mare)

¡         Cuvântul este sluga minţii. Căci ce voieşte mintea, aceea tâlcuieşte cuvântul. (Antonie cel Mare)

¡         Mintea vede toate, chiar şi cele din Ceruri. Şi nimic nu o întunecă fără numai păcatul. Prin urmare celui curat nimic nu-i este neînţeles, iar cuvântului său nimic nu-i este cu neputinţă de exprimat. (Antonie cel Mare)

¡         Prin trup omul este muritor. Dar prin minte şi cuvânt nemuritor. Tăcând înţelegi şi după ce ai înţeles grăieşti. Căci în tăcere naşte mintea cuvântul. Şi rostind cuvânt de mulţumită lui Dumnezeu, îţi lucrezi mântuirea. (Antonie cel Mare)

¡         Cel ce vorbeşte fără socoteală nu are minte, căci grăieşte fără să înţeleagă nimic. Cercetează dar ce-ţi este de folos să faci pentru mântuirea sufletului. (Antonie cel Mare)

¡         Cuvântul care are înţeles şi este folositor sufletului este dar al lui Dumnezeu. Iar vorba cea deşartă, care caută să măsoare cerul şi pământul, mărimea soarelui şi depărtarea stelelor, este o născocire a omului care se osteneşte în deşert. Căci căutând cele ce nu folosesc nimic, osteneşte în zadar, ca şi cum ar vrea să scoată apă cu ciurul. Deoarece este cu neputinţă oamenilor a afla acestea. (Antonie cel Mare)

¡         Precum trupul, după ce s-a desăvârşit în pântece trebuie să se nască, aşa şi sufletul după ce şi-a plinit în trup măsura hotărâtă lui de Dumnezeu, trebuie să iasă din trup. (Antonie cel Mare)

¡         Necunoştinţa lui Dumnezeu este o nesimţire şi nebunie a sufletului, căci răul se naşte din neştiinţă, iar binele, care mântuieşte sufletul, din cunoştinţa lui Dumnezeu. Prin urmare dacă te vei sârgui să nu faci voile tale, petrecând cu trezvie şi cunoscând pe Dumnezeu, mintea ta va fi cu grijă la virtuţi. Dacă însă te vei sili să faci voile tale pentru plăcere, ameţit de necunoştinţa lui Dumnezeu, te vei pierde ca dobitoacele, necugetând la relele ce ţi se vor întâmpla după moarte. (Antonie cel Mare)

¡         Ochiul priveşte cele văzute, iar mintea înţelege cele nevăzute căci mintea care iubeşte pe Dumnezeu este făclie care luminează sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu şi-a luminat inima sa şi vede pe Dumnezeu prin mintea sa. (Antonie cel Mare)

¡         Cel care are minte se ştie pe sine că este om stricăcios iar cel ce se ştie pe sine pe toate le ştie că sunt făpturile lui Dumnezeu şi s-au făcut pentru mântuirea omului. Căci stă în puterea omului să înţeleagă toate şi să creadă drept. Iar un asemenea bărbat cunoaşte sigur că cei ce nu pun preţ pe cele lumeşti au osteneală foarte puţină, iar după moarte dobândesc de la Dumnezeu odihnă veşnică. (Antonie cel Mare)

¡         Precum trupul fără suflet este mort, aşa şi sufletul fără puterea minţii este nelucrător şi nu poate moşteni pe Dumnezeu. (Antonie cel Mare)

¡         Sufletul se află în lume fiind născut. Mintea este mai presus de lume fiind nenăscută. Sufletul care înţelege lumea şi vrea să se mântuiască în fiecare ceas are o lege pe care nu o calcă. El cugetă întru sine că acum e vreme lungă şi de cercetare şi nu aşteaptă să o facă aceasta judecătorul. El ştie că-şi poate pierde mântuirea primind cea mai mică plăcere urâtă. (Antonie cel Mare)

¡         Cei ce sunt siliţi de niscai trebuinţe sau împrejurări să treacă înot râuri foarte mari, de vor fi treji la minte, scapă de primejdie chiar de-ar fi valuri potrivnice; şi de se scufundă puţin, prinzându-se de ceva de la ţărm, scapă. Dar cei ce vor fi beţi, chiar dacă de zeci de mii de ori vor lupta să ajungă la ţintă, nu vor putea, ci biruiţi de vin se vor scufunda în valuri şi îşi vor afla moartea. Tot aşa şi sufletul, căzând în învolburarea valurilor vieţii, de nu se va trezi din păcatul materiei ca să se cunoască pe sine că e dumnezeiesc şi nemuritor şi că numai pentru scurtă vreme a fost legat cu trupul cel muritor şi plin de patimi, va fi atras de plăcerile trupeşti spre pierzare; şi dispreţuindu-se pe sine şi îmbătându-se de neştiinţă, se va pierde şi se va afla în afară de cei mântuiţi. Căci trupul ne trage adeseori ca un râu spre plăcerile necuvenite. (Antonie cel Mare)

¡         Sufletul cu adevărat raţional văzând fericirea celor răi şi bunătatea celor nevrednici nu se sminteşte, dorindu-şi fericirea lor în viaţa aceasta, cum fac oamenii nesocotiţi. El cunoaşte lămurit nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vieţii cu vremelnicia ei şi judecata care nu poate fi mituită. Un suflet ca acela crede că Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare. (Antonie cel Mare)

¡          Cei ce şi-au înnoroiat veşmântul, întinează şi haina celor ce se apropie de ei. Aşa şi cei răi cu voia şi nedrepţi la purtare, petrecând cu cei simpli şi vorbind cele ce nu se cuvin, le întinează sufletul prin auz. (Antonie cel Mare)

¡         Pofta din amintire este rădăcina patimilor, care sunt rudeniile întunericului. Iar sufletul zăbovind în amintirea poftei nu se cunoaşte pe sine că este insuflarea lui Dumnezeu. Şi aşa este dus spre păcat, nesocotind relele de după moarte, lipsitul de minte. (Antonie cel Mare)

¡         Numai omul este în stare să primească pe Dumnezeu, căci numai acestui animal îi vorbeşte Dumnezeu noaptea prin visuri, iar ziua prin minte. Şi prin toate prevesteşte oamenilor vrednici de el bunătăţile viitoare. (Antonie cel Mare)

¡         Omului credincios şi celui ce vrea să înţeleagă pe Dumnezeu nimic nu-i este anevoie. Iar dacă vrei să-L şi vezi, priveşte podoaba şi pronia tuturor celor ce au fost făcute şi a celor ce se fac cu cuvântul Lui. Şi toate sunt pentru om. (Antonie cel Mare)

¡         Fă bine celui ce te nedreptăţeşte şi-ţi vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grăi de rău pe vrăjmaşul tău către nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu înfrânarea şi cu cele asemenea. Căci aceasta este cunoştinţa de Dumnezeu: să-i urmezi Lui cu smerită cugetare şi printr-unele ca acestea. Iar lucrarea aceasta nu este a celor de rând, ci a sufletului care are minte. (Antonie cel Mare)

¡         Când te întorci cu mulţumire spre aşternutul tău, aducându-ţi aminte de binefacerile şi de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu şi umplându-te de înţelegerea cea bună, te vei veseli şi mai mult, iar somnul trupului tău se va face trezvie a sufletului şi închiderea ochilor tăi, vedere adevărată a lui Dumnezeu. Atunci tăcerea ta, umplându-se de bunurile primite, va da din tot sufletul şi puterea o adânc simţită slavă Dumnezeului a toate. Căci de va lipsi păcatul din om, o singură mulţumire cumpăneşte mai mult decât toată jertfa cea de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)