23 aprilie - Sf. Mare Mucenic GHEORGHE, purtatorul de biruinta

"Ca un izbăvitor al celor robiți și celor săraci folositor, neputincioșilor doctor, conducătorilor ajutător; purtătorule de biruință, Mare Mucenice Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre."

PĂRINTELE CONSTANTIN GALERIU - Predică la Duminica a 3 -a din Postul Mare

Crucea înseamnă schimbul de iubire între Hristos şi mine, între mine şi aproapele; este un schimb de euri, de vieţi, în care îl în­ţeleg, îl cunosc; simt că trăiesc aspiraţia sau durerea, destinul se­menului meu ca pe ale mele, aşa cum simte mama, ca pe ale ei, bătăile inimii, dorurile şi durerile copilului său.

Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie" (Marcu VIII, 34).

          Cu acest cuvânt dumnezeiesc începe Sfânta Evanghelie ascultată astăzi. Şi cel dintâi gând pe care ni-l inspiră icoana unei vieţi vii, în mers. Mântuitorul spune: „Cel ce voieşte să vină după Mine". Cum le spusese şi ucenicilor: „Veniţi după Mine". Viaţa în Hristos este cale; e mersul nostru împreună cu El, către acelaşi ţel.

         Şi Biserica numeşte zilele, săptămânile pe care le parcurgem în acest timp, „calea Postului”. Iar în această cale a rânduit popa­suri, răspântii, pe care înaintăm, suim duhovniceşte, ca pe nişte „temeiuri şi trepte”, cum zice Sfântul Andrei Criteanul. Şi, în şi­ragul acestor popasuri duminicale, Biserica ne cheamă să medi­tăm la Cruce, temă fundamentală a vieţii creştine. Să cugetăm la Cruce împreună cu Mântuitorul, cu cuvintele Lui. Căci creştinul gândeşte, vorbeşte, poartă Crucea în Hristos, împreună cu El.

         Şi a zis Mântuitorul: „Oricine voieşte să vină după Mine”. Cuvântul Lui cheamă, nu sileşte: deşi El se descoperă pe Sine: „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan XIV, 6). Face apel însă la vo­inţă, la conştiinţă. De altfel, fără conştiinţa şi voia noastră, um­blarea pe această cale nu ar avea, spiritual, valoare, rod; nu ar fi un „mers”, o înaintare.

         Iisus Hristos ne arată calea prin cuvântul şi prin pilda vieţii Lui, zicând: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine”. „Greu e cuvântul acesta”, spunem şi noi adesea, împreună cu unii dintre ucenicii Lui (Ioan VI, 5). Să te lepezi de „sine", când atâţia dintre noi nimic nu iubim mai mult decât acest „sine". Cuvântul Mântuitorului se adresează însă celor ce voiesc să-I urmeze şi trebuie pătruns, înţeles în duhul lui, în duhul în care a fost conceput, grăit şi împlinit de Domnul însuşi. Iar în acest duh şi înţeles dumnezeiesc, să mă lepăd de mine înseamnă: să mă le­păd de acea „iubire de sine” egoistă, care face din „şinele meu” idol. „Eu însumi idol m-am făcut”, zice iarăşi Sfântul Andrei Criteanul. Ceea ce înseamnă, nu jertfire de sine pentru alţii, ci jertfirea altora pentru sine. O inversiune şi pervertire a jertfei adevărate. Altfel spus, lepădarea de sine înseamnă izbăvirea de adorarea de sine, de egocentrism, această boală a existenţei noas­tre, care e izvor şi reazem a tot păcatul: lăcomie, desfrâu, trândă­vie sau pismuire, mânie, nedreptate... şi mai ales mândrie, slavă deşartă, care mă închide în mine, în sinea mea, mă îndepărtează de semeni şi aşa mă osândeşte la izolare, opacitate spirituală, nerodire, sărăcie sufletească. „Mândria e dovada unei minţi să­race”, zice Sfântul Ioan Hrisostomul. Într-adevăr, făcând un pas şi mai adânc în înţelegerea lepădării de sine, observăm: când eu mă văd, mă preocup numai de mine, când sunt plin de mine, nu mai las loc să pătrundă în suflet, în inima mea nici o rază din lu­mina şi iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor mei. În schimb, când eu reuşesc să mă golesc de mine, „să mă lepăd”, cum zice Mântuitorul, golul acesta nu înseamnă vid, ci un negrăit plin; e deschidere şi plinire nesfârşită din plinătatea lui Dumnezeu şi bogăţia zidirii. Aceasta e taina şi dezlegarea, cel puţin în parte, a chemării la lepădarea de sine. în esenţă: plin de mine, rămân gol de restul celorlalţi, rest infinit; gol de mine, mă umplu din plinătatea tuturor. Apostolul era fericit să spună: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. VI, II).

         Dar, se înţelege, pilda, icoana acestei „lepădări” ne este Mântuitorul însuşi. El mai întâi s-a lepădat de Sine. Cum învaţă Sfântul Pavel: „Hristos Iisus, care Dumnezeu fiind în chip [...] S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oa­menilor [...] S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filip. II, 6-8). Pentru a ne pri­mi cu toate ale noastre, cu firea noastră omenească, fire rănită de păcat; pentru a se face om, mai mult, chip de rob, s-a golit de Sine, s-a smerit pe Sine. N-a venit la noi cu strălucirea, în „lumi­na neapropiată” a Dumnezeirii Sale, ci s-a apropiat şi s-a unit cu noi, luând chipul nostru smerit, îmbrăcând veşmântul, haina sme­reniei noastre. De aceea Sfântul Isaac Şirul zice: „Smerenia este veşmântul lui Dumnezeu”. Şi atunci, dacă El, Dumnezeu fiind, s-a golit pe Sine pentru a ne primi pe noi, în chip firesc, aceasta e şi calea noastră: ne golim, ne lepădăm de noi înşine, pentru a-L primi în noi pe Dumnezeu, pe aproapele nostru, lumea. Acesta e primul pas al celui chemat să vină după Hristos. Dar, în chip fi­resc, îi deschide calea celuilalt.

         Zice Domnul mai departe: „Să-şi ia crucea sa”. Fiecare să-şi ia crucea sa şi chiar „în fiecare zi” (Luca IX, 23). Deodată, cuvântul ne spune că fiecare avem de purtat o cruce proprie, întemeiată pe o chemare şi un dar, pe o nevoinţă şi un rod propriu. Dar totodată creştinul ştie că această cruce a lui e răsădită în Crucea lui Hristos.

         În mod obişnuit, când noi vorbim de cruce, înţelegem mai în­tâi: nevoinţă şi încercări; sau boală, suferinţă, moarte. Dacă însă în toate acestea, care alcătuiesc crucea mea, rămân singur, le port singur, cu puterea şi orizontul meu mărginit, în care dincolo de suferinţă şi moarte nu mai văd nimic decât sfârşitul, atunci, lipsit de „harul şi adevărul” (Ioan I, 17), de lumina şi puterea lui Hristos, lesne mă pătrunde neliniştea, descurajarea, cu întrebări fireşti, ca, de pildă: în lumea aceasta a Ziditorului, în care pentru creştin fapta ziditoare justifică existenţa, viaţa, binele însuşi, ce rost are o suferinţă oarbă? Nu e absurdă, „nebunie”, cum spune.

         Sfântul Pavel (I Cor. I, 18), ce sens ziditor are moartea? Dar când crucea mea e prinsă în Crucea lui Hristos, ca mlădiţa în viţă, ca raza în soare, atunci se luminează întreg sensul şi orizontul ei. În Hristos Crucea nu e punct final, nu e sfârşit, ci cale; cale lumi­noasă spre înviere. Crucea poartă asupra ei Soarele dreptăţii, pe Hristos. Şi crucea noastră este şi crucea Lui, Care „a luat asupra Sa durerile noastre” (Isaia LIII, 4). Şi atunci osteneala, nevoinţa, suferinţa noastră, moartea însăşi, totul e săvârşit, suportat în Hristos. Şi totul devine în El jertfă luminoasă, iubire, dăruire.

         Şi, privind astfel, ni se deschide un înţeles tot mai adânc, mai cuprinzător al crucii, al purtării ei. Şi anume, fundamental: cru­cea este iubire. Nu este numai nevointă, încercare, suferinţă a mea, pentru mântuirea mea. E şi aceasta; dar şi ceva cu mult mai mult. Mântuirea mea este inseparabil legată de Hristos. Iar în Crucea lui Hristos e prezent aproapele meu. Biserica, lumea. In cruce eu mă întâlnesc deodată cu Hristos, cu semenii mei. Hristos nu poate fi conceput, fără aceştia. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe singurul Său Fiu l-a dat...” (Ioan III, 16). Pentru ea, pentru noi. Crucea e fapta cea mai revelatoare a iubirii Lui. Aşa cum „cerurile spun slava lui Dumnezeu” (Ps. XVIII, I), crucea spune, descoperă iubirea lui Dumnezeu.

         Dar în Hristos şi crucea noastră trebuie să descopere iubirea noastră. Crucea ne vădeşte atunci iubirea, suferinţa noastră din iubire pentru ceilalţi, pentru aproapele, şi manifestată în diverse chipuri: osteneală, purtare de grijă, purtare a poverii lui la nevoie, rugăciune, răbdare pilduitoare, ajutor, salvare, sacrificiu. Acestea şi altele asemenea acestora poartă pecetea crucii. Şi toate sunt dovada acelei realităţi, că eu nu pot să nu fiu solidar cu semenii, cu aproapele meu, atât timp cât port numele lui Hristos, Cel ce a pătimit pentru el. Iubirea adevărată nu poate fi străină vieţii celui­lalt. Altfel nu e iubire. Cum ai putea suporta căderea cuiva şi să nu simţi răspundere pentru el, când eşti de o obârşie cu el; şi Hristos s-a jertfit şi pentru tine şi pentru el. De aceea Apostolul

spune: „Cine este slab şi eu să nu fiu slab, cine se sminteşte şi eu să nu ard?” (II Cor. XI, 24).

         Crucea înseamnă schimbul de iubire între Hristos şi mine, între mine şi aproapele; este un schimb de euri, de vieţi, în care îl în­ţeleg, îl cunosc; simt că trăiesc aspiraţia sau durerea, destinul se­menului meu ca pe ale mele, aşa cum simte mama, ca pe ale ei, bătăile inimii, dorurile şi durerile copilului său.

         Crucea este revelaţia însăşi a iubirii şi vieţii Prea Sfintei Tre­imi, în inimile noastre. E locul de întâlnire, comunicare şi unire cu Dumnezeu şi întreolaltă. înainte de pătimirea Sa, Iisus se ruga: „ Părinte, toţi să fie una, după cum Tu eşti întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una" (Ioan XVII, 21). Aşa cum ne poartă Dumnezeu în iubirea Lui, şi noi să ne purtăm în inimă, „să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită", cum rostim în Sfânta Liturghie.

         Fireşte, nu trebuie pierdut din vedere că această iubire implică suferinţă; e cruce. „A te ruga pentru alţii e a-ţi dărui sânge pen­tru ei”, zicea un suflet credincios. Se poate spune că iubirea e sângele de viaţă dătător al sufletului. în iubire transmiţi celuilalt energie, putere din puterea ta, care izvorăşte din puterea iubirii, a Crucii lui Hristos. De aceea e şi transformatoare, mântuitoare; şi pentru noi şi pentru cei pe care îi iubim.

         Şi aceasta mai ales pentru că iubirea se manifestă şi creşte pa­ralel cu scăderea păcatului. Crucea creşte deodată cu lepădarea de sine. Scade iubirea de sine, creşte iubirea jertfelnică. Biruindu-mă pe mine mă dăruiesc altuia. Şi câtă înfrânare am, atâta iubire am. în purtarea crucii se descoperă astfel o legătură strânsă între răstignirea păcatului: „ Cei ce sunt ai lui Hristos şi-au răs­tignit patimile, poftele” (Gal. V, 24) şi manifestarea iubirii. Iar în acest fel, crucea nu îngăduie nici un ascetism sau o sfinţenie ego­istă, de dragul sfinţeniei, doar al desăvârşirii proprii. Aici, sfin­ţenia, desăvârşirea creştinului se încrucişează cu iubirea, ca înseşi braţele Crucii; aici sunt şi tindere spre cer, şi îmbrăţişare a lumii. Crucea e iubire a lumii cu iubirea lui Dumnezeu.

         În această cuprindere stă şi puterea ei, pe care o mărturiseşte Sfântul Pavel când zice: „Cuvântul crucii [...] pentru cei ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. I, 8). Crucea este putere. Şi este putere pentru că e iubire. Iar în iubire e putere pen­tru că în ea e viaţă. Iubirea salvează, dă viaţă. Şi aşa cum din iu­bire naşte viaţa, din Crucea Domnului naşte noua viaţă: învierea.

         În Hristos, aminteam şi mai înainte, crucea, moartea, nu repre­zintă ultimul cuvânt în existenţă. Crucea poartă în ea lumina şi puterea vieţii. Zice o cântare a Bisericii: „Dacă Te-a văzut Mieluşeaua pe Tine pe Cruce răstignit, Hristoase... cu amar s-a tânguit: Fiule prea iubite! Ce minune este aceasta ce se vede? Iar Tu ai răspuns: Maică Prea Curată, întru aceasta se va cunoaşte viaţa a toată lumea" (Şi acum... a Crucii. Miercuri, a Il-a săptămână din Postul Mare, stihiră la Utrenie). Aşa precum noaptea poartă în ea zorile dimineţii; precum bobul de grâu pus în pământ poartă spi­cul, „grăuntele de grâu dacă moare, multă roadă aduce” (Ioan XII, 24); după cum lumânarea mistuindu-se poartă în vârful ei lumina, Crucea poartă în ea viaţa, învierea.

         Mai mult, unifică în ea prin Hristos, care unifică totul, taina şi sensul către tot mai multă viaţă, ale întregii zidiri. Când noi citim primul capitol al Cărţii Facerii, ne izbeşte dintr-o dată faptul că zi­lele creaţiei nu încep cu „dimineaţa", ci cu „seara"; de la seară la dimineaţă. „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua întâi”... Şi a fost o seară şi o dimineaţă, ziua a doua. Şi apoi... ziua a treia... şi celealte. Şi în fiecare dimineaţă a creaţiei apărea ceva nou, înce­pând cu lumina, apele, pământul, plante, vieţuitoare. Iată aşadar ca­lea creaţiei: de la seară la dimineaţă; de la întuneric la lumină, de la nefiinţă la fiinţă, de la osteneală la rod, de la Cruce la înviere.

         Crucea poartă astfel în ea condiţia şi puterea zidirii; a începu­turilor ei şi a naşterii ei din nou. Sfântul Evanghelist Ioan vede „Mielul jertfit încă de la întemeierea lumii” (Apoc. XIII, 8). Jertfa este temeiul ei.

         Şi, dacă orice viaţă, după un rost proniator, poartă în ea moar­tea, căci se şi sacrifică pentru o altă viaţă, atunci şi moartea, moartea în Hristos ca Jertfă, poartă în ea viaţa, ilustrată, cum s-a spus, şi de pilda bobului de grâu: Hristos, primind fără de păcat şi de bunăvoie moartea, El moare morţii. Şi, „cu moartea pre moarte călcând”, descoperă o nouă viaţă: învierea.

         Iar creştinul îi urmează pe acest drum al vieţii. „Mie să-mi ur­meze”, zice Mântuitorul, în cea de a treia chemare a Evangheliei Sale. Şi care sunt dovezile, semnele prin care creştinul arată că răspunde acestei chemări, că Ii urmează lui Hristos? Acestea sunt vădite de întreaga lui viaţă în Biserică. Prin Botez suntem mem­bre ale Trupului lui Hristos Cel Răstignit şi înviat, şi prin Hristos şi în noi trebuie să simţim cum se răstigneşte şi moare păcatul de orice fel, mândrie, răutate sau patimi stricăcioase, şi cum se în­noieşte şi înviază sufletul, conştiinţa noastră, în gândire, cuvinte, fapte bune, ziditoare, de tot felul. Acestea sunt dovada vie că lu­crează în noi harul Botezului şi puterea învierii; pentru care a şi fost numită această taină începătoare: mica înviere. De asemenea şi celelalte Sfinte Taine: pecetluirea cu darul Sfântului Duh al lui Hristos; împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, cum a zis Domnul: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan VI, 54); precum şi pocăinţa, preoţia, nunta... Şi pe toate le susţine şi le pune în lumină iubirea. „Cunoaştem că am trecut din moarte la viaţă pentru că iubim pe fraţi”, zice Sfântul Evanghelist Ioan (I Ioan III, 14). Iubirea, izvor al întregii vieţi creştine, este semnul şi arvuna învierii, rod al Crucii.

         Şi acum, în această zi sfântă, privind la Cruce, la Mântuitorul Care s-a răstignit pe ea, aşa cum El, cu o iubire cuprinzătoare se încredinţa atunci Tatălui, se ruga să-i ierte pe răstignitorii Săi, purta grijă dumnezeiască Mamei Sale - Prea Curatei Fecioare - şi ucenicului, iar prin aceştia Bisericii înseşi, primea pocăinţa tâl­harului şi îl lua cu Sine în raiul iubirii Sale şi al învierii; la fel creştinul, chemat şi el să-şi poarte crucea lui, pentru care se şi în­semnează cu ea la orice rugăciune, lucru şi drum al vieţii sale, ca şi cu o pecete, trebuie să arate acea iubire a Domnului său, în orice loc, în orice timp sau situaţie şi faţă de oricine. Şi atunci, cu credinţă şi nădejde vrednic este să se roage, să rostească: „ Crucii tale ne închinăm, Hristoase şi Sfântă învierea Ta o lăudăm şi o mărim”. Amin!

Pr. prof. Constantin N. Galeriu, (Glasul Bisericii, nr. 3-4, 1979)

Sfantul Antonie cel Mare – 17 ianuarie

Sfantul Antonie cel Mare a trait in secolul al III-lea si inceputul secolului al IV-lea. Este socotit a fi intemeietorul vietii monahale, si este probabil cel mai reprezentativ ascet pentru duhul vietii calugaresti. Nascut in satul Coma din Egiptul de Mijloc in anul 251, acest mare luminator al credintei a fost fiul unor tarani crestini instariti. In acest mediu a deprins calea credintei. Pe cand Antonie avea 20 de ani, dupa moartea parintilor sai, intrebandu-se despre drumul sau in viata, fericitul a auzit in biserica cuvintele lui Hristos: “Daca voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara in cer; dupa aceea, vino si urmeaza-Mi” (Matei 19, 21). Antonie, punand aceste cuvinte in inima sa, si-a impartit averea la saraci, si-a incredintat sora unei comunitati de fecioare si s-a retras in singuratate.

Dupa ce s-a nevoit o perioada intr-o coliba de langa satul natal, sub povatuirea unui ascet mai batran, Antonie s-a mutat intr-un mormant idolesc; apoi, pe cand avea 35 de ani,Sfantul Antonie s-a mutat intr-un loc numit Pispir, la marginea desertului. Aici a locuit sfantul timp de 20 de ani, pana cand ucenicii sai l-au silit sa paraseasca acest loc, Antonie fiind aproape mort din cauza atacurilor diavolesti. Acum Antonie devine deja parintele duhovnicesc al multor calugari din diversele comunitati monastice din pustia egipteana, cele mai vestite fiind cele din Nitria si Sketis.

Dupa ce in anul 310 face o calatorie la Alexandria pentru imbarbatarea crestinilor prigoniti din cauza persecutiei lui Maximin, Antonie se stabileste in 312 in adancul desertului, pe muntele Kolzim. Aici a ramas sfantul pana la sfarsitul vietii, impreuna cu doi ucenici, nemaiparasindu-si locul decat pentru a-si vizita discipolii si pentru a doua sa calatorie la Alexandria, in sprijinul Sfantului Atanasie cel Mare, persecutat de arianisti.

Sfantul Antonie a trecut la cele vesnice in anul 356 d. Hr. in desertul de pe malul drept al Nilului. Informatiile pe care le avem despre Sfantul Antonie sunt relatarile Sfantului Atanasie, ucenicul sau. Iata ce spune Antonie despre trecerea sa la Domnul: "Eu, o! fiilor, precum este scris, ma duc pe calea parintilor, caci ma vad singur chemat de Domnul; iar voi treziti-va, ca pustnicia voastra cea veche sa nu o pierdeti, ci ca si cum ati face inceput de pustnicie, asa sarguiti-va sa paziti osardia voastra intreaga. Ca stiti pe diavolii cei ce va bantuiesc, stiti cum sunt de salbatici, dar neputinciosi cu puterea; deci, nu va temeti de dansii, ci mai vartos sa credeti in Hristos de-a pururea. Apoi, ca si cum fiecare ati muri, asa sa vietuiti, luand-aminte si pomenind sfatuirile pe care le-ati auzit de la mine. 

Nici o impartasire sa nu aveti cu schismaticii, nici cu ereticii arieni, ca stiti ca si eu ma abateam si ma feream de acestia pentru eresul lor cel de Hristos urator si rau credincios; ci sarguiti-va mai cu seama de-a pururea a va impreuna mai intai cu Domnul, apoi cu sfintii; ca astfel dupa moarte, intru vesnicele locasuri, ca pe niste prieteni cunoscuti sa va primeasca si sfintii pe voi. 

Acestea ganditi-le, acestea cugetati-le si de aveti vreo purtare de grija pentru mine, ma veti avea ca pe un parinte al vostru; dar sa nu lasati pe nimeni sa ia trupul meu si sa-l duca in Egipt, ca nu cumva sa-l puna in casele lor, dupa cum au obicei, caci pentru aceasta am venit aici in munte.

Stiti cum de-a pururea opream pe cei ce fac aceasta si le porunceam sa inceteze un obicei ca acesta; deci, voi ingropati trupul meu si sub pamant ascundeti-l. Apoi sa paziti taina intre voi, ca nimeni sa nu stie locul, afara de voi singuri. Iar eu la invierea mortilor il voi lua nestricacios de la Mantuitorul. Impartiti hainele mele si dati lui Atanasie episcopul un cojoc si haina pe care o asterneam, pe care el mi-a dat-o nefolosita, iar la mine s-a invechit. Celalalt cojoc dati-l lui Serapion, episcopul; voi tineti haina cea de par, si mantuiti-va fiilor, fiti sanatosi; ca Antonie acum se muta si nu mai este impreuna cu voi".

Dupa ce zise acestea si aceia l-au sarutat, ca pe niste prieteni au vazut ingerii care venira la dansul si, bucurandu-se de dansii, el si-a intins picioarele si zacand cu fata in sus, se arata vesel; dupa aceea si-a dat sufletul, si s-a dus la Sfintii Parinti. Iar ucenicii lui, precum le daduse porunca, infasurandu-l si ingropandu-l, au ascuns trupul lui sub pamant. Si nimeni nu stie pana acum unde este ascuns, afara de cei doi ucenici ai lui.”

Troparul Sfantului Antonie cel Mare

Locuitor pustiului si inger in trup si de minuni facator te-ai aratat, purtatorule de Dumnezeu, Parintele nostru Antonie. Si cu postul, cu privegherea, cu rugaciunea, ceresti daruri luand, vindeci pe cei bolnavi si sufletele celor ce alearga la tine cu credinta. Slava Celui ce ti-a dat tie putere, slava Celui ce te-a incununat pe tine, slava Celui ce lucreaza prin tine tuturor tamaduiri.

¡    

     Oamenii se socotesc raţionali însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească raţionali.(Antonie cel Mare)

¡         Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-L placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-i placă lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că este nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stă mântuirea şi desăvârşirea sufletului. (Antonie cel Mare)

¡         Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi, ca să iubească învăţătura şi îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească. Asemenea şi aceia care îndreaptă pe cei desfrânaţi către petrecerea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blândeţea şi înfrânarea este fericire şi nădejde bună pentru sufletul oamenilor. (Antonie cel Mare)

¡         Om se numeşte sau cel raţional, sau cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, căci aceasta se află la neoameni. Iar de unii ca aceştia trebuie să fugim, căci celor ce trăiesc laolaltă cu păcatul nu li se îngăduie să se afle niciodată printre cei nemuritori. (Antonie cel Mare)

¡         După cum corăbierii cârmuiesc corabia cu grijă, ca să n-o izbească de vreo stâncă văzută sau nevăzută, aşa şi cei ce se silesc spre viaţa duhovnicească trebuie să cerceteze cu frică ce trebuie să facă şi ce să nu facă. De asemenea să creadă că legile lui Dumnezeu le sunt de folos, tăind de la suflet toate gândurile păcătoase.(Antonie cel Mare)

¡         După cum cârmacii şi cei ce ţin frânele cu sârguinţă şi cu luare aminte ajung la ţintă, tot aşa cei ce se silesc spre viaţa cea dreaptă şi virtuoasă, trebuie să călătorească cu sârguinţă şi cu grijă, precum se cuvine şi după cum e voia lui Dumnezeu. Cel ce vrea şi cugetă că se poate aceasta, crezând îşi face loc în nemurire. (Antonie cel Mare)

¡         Iată semnele după care se cunoaşte un suflet raţional şi virtuos: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupaţiile şi întâlnirile cu oamenii. Căci toate acestea se îndreptă spre tot mai multă cuviinţă. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz şi închide intrarea patimilor şi a ruşinoaselor aduceri aminte. (Antonie cel Mare) 

¡         Celui nu ştie să deosebească binele de rău nu-i este îngăduit a judeca pe cei buni sau pe cei răi. Căci bun este omul care cunoaşte pe Dumnezeu, dar el nu este, nu ştie nimic şi nu va şti vreodată. Căci calea cunoştinţei lui Dumnezeu este bunătatea. (Antonie cel Mare)

¡         Omul bun şi iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pentru rele când sunt de faţă; iar în dos nu-i bârfeşte. Dar nici celor ce încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie. (Antonie cel Mare)

¡         În cuvântări orice asprime să lipsească. Pentru că sfiala şi neprihănirea ştiu să înfrumuseţeze pe oamenii cu judecată mai mult decât pe fecioare, căci mintea iubitoare de Dumnezeu este o lumină care învăluie sufletul, cum învăluie soarele trupul. (Antonie cel Mare)

¡         Nestatornicii şi nepricepuţii să nu ispitească pe cei înţelepţi. Iar cel înţelept este bărbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbeşte puţine şi pe cele de trebuinţă şi plăcute lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)

¡         Cel ce urmăreşte vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu grijeşte de virtuţile sufletului, căci acestea sunt bogăţia şi hrana sa veşnică. De cele vremelnice se împărtăşeşte numai pe cât se poate, după cum dă şi voieşte Dumnezeu, folosindu-se cu mulţumire şi bucurie de ele oricât de smerite ar fi. Mâncarea scumpă hrăneşte numai trupul; cunoştinţa lui Dumnezeu însă, înfrânarea, bunătatea, facerea de bine, buna cinstire şi blândeţea, acestea îndumnezeiesc sufletul. (Antonie cel Mare)

¡         Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricărui alt lucru, să ştie întâi că trebuie să se mulţumească cu cele date de Dumnezeu; iar când trebuie să le dea înapoi, să fie gata a face aceasta cu recunoştinţă, întru nimic scârbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Căci după ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarăşi înapoi. (Antonie cel Mare)

¡         Nu se cuvine ca cei mai slăbuţi cu firea să deznădăjduiască şi să părăsească vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu şi să o dispreţuiască ca una ce nu ar putea fi ajunsă nici înţeleasă de ei. Căci unii chiar de nu vor putea ajunge la culmea virtuţii şi mântuirii, prin sârguinţă şi dorinţă, totuşi se fac mai buni sau în nici un caz mai răi. Iar acest folos al sufletului nu este mic. (Antonie cel Mare)

¡         Când afli pe unul gâlcevindu-se şi luptându-se împotriva adevărului şi a lucrului vădit, pune capăt gâlcevii, părăsind pe unul ca acela, fiindcă şi-a împietrit cu totul mintea. Căci precum apa cea rea strică vinul, cu vrajbă strică pe cei virtuoşi cu viaţa şi cu socotinţa. (Antonie cel Mare)

¡         Dacă întrebuinţăm orice sârguinţă şi iscusinţă ca să scăpăm de moartea trupească, cu atât mai vârtos suntem datori să ne străduim ca să scăpăm de moartea sufletească, pentru că cel ce voieşte să se mântuiască nici o piedică nu are, fără numai negrija şi lenea. (Antonie cel Mare)

¡         Moartea, de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştinţa de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă sufletului. (Antonie cel Mare)

¡         Cei ce cunosc pe Dumnezeu sunt plini de toată bunăvoinţa şi, dorind cele cereşti, dispreţuiesc cele pământeşti. Unii ca aceştia nu plac la mulţi, dar nici lor nu le plac multe de aceea sunt nu numai urâţi, ci şi luaţi în râs de mulţi smintiţi. Ei însă rabdă toate în sărăcie, ştiind că cele ce par multora rele pentru ei sunt bune. Căci cel ce înţelege cele cereşti crede lui Dumnezeu, ştiind că toate sunt făpturile voi Lui. Cel ce însă nu le înţelege nu crede niciodată că lumea este zidirea lui Dumnezeu şi că a fost făcută pentru mântuirea omului. (Antonie cel Mare)

¡         Cei ce nu sunt mulţumiţi cu cele ce le au la îndemnă pentru trai, ci poftesc la mai mult, se fac robi patimilor, care apoi tulbură sufletul şi îi insuflă gânduri şi închipuiri că cele ce le au sunt rele. Şi după cum hainele mai mari mai mari decât măsura împiedică la mişcare pe cei ce se luptă, aşa şi dorinţa avuţiei peste măsură împiedică sufletele să lupte sau să se mântuiască. (Antonie cel Mare)

¡         Starea în care se află cineva fără să vrea îi este şi pază şi osândă. Deci îndestulează-te cu cât ai, ca nu cumva purtându-te cu nemulţumire, să te pedepseşti singur fără să simţi. Iar calea spre aceasta este una singură: dispreţuirea celor pământeşti. (Antonie cel Mare)

¡         Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulţumind, fără cuviinţă şi fără înfrânare. Căci eşti dator să ţii trupul în viaţă, însă fără nici un gând rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie. Nu e păcat neînfrânarea limbii la mulţumire şi rugăciune, dar e păcat la vorbire de rău. E păcat să nu lucreze mâinile milostenie, ci ucideri şi răpiri. Şi aşa fiecare din mădularele noastre păcătuieşte, când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)

¡         Cei ce cunosc binele, dar nu văd ce le este de folos, îşi orbesc sufletul; iar puterea de a deosebi li s-a împietrit. De aceea nu trebuie să ne îndreptăm mintea spre aceştia, ca nu cumva să cădem şi noi, în chip silnic, în acelaşi lucruri, fără băgare de seamă, ca nişte orbi. (Antonie cel Mare)10

¡         Nu trebuie să ne mâniem pe cei ce păcătuiesc, chiar de-ar fi făcut crime vrednice de osândă. Ci pentru dreptatea însăşi, pe cei ce greşesc să-i întoarcem şi să-i certăm dacă se nimereşte, fie prin ei înşişi, fie prin alţii. Dar să ne mâniem sau să ne înfuriem nu se cade, pentru că mânia lucrează dusă de patimă şi nu de dreptate şi de judecată. De aceea nu primi să te sfătuiască nici oamenii prea miloşi, căci pentru binele însuşi şi pentru dreptate trebuie să cerţi pe cei răi, însă nu pentru patima mâniei. (Antonie cel Mare)

¡         Nu se cuvine ca sufletul raţional şi luptător să se sperie şi să se înfricoşeze îndată de patimile care vin asupra lui, ca nu cumva să fie batjocorit de draci, ca fricos. Căci tulburat de nălucirile lumeşti sufletul îşi iese din limanul său. Să ştim că virtuţile noastre sufleteşti ni se fac înaintemergătoare ale bunurilor veşnice, iar păcatele de bunăvoie pricini ale muncilor. (Antonie cel Mare)

¡         Dintre cei ce se află într-o ospătărie, unii închiriază paturi; alţii neputând avea pat şi dormind pe jos, sforăie nu mai puţin decât cei ce dorm în pat. Şi aşteptând măsura nopţii, dimineaţa toţi se duc, lăsând paturile ospătăriei şi luând numai lucrurile lor. Asemenea este şi cu toţi cei ce vin în viaţă: şi cei ce au trăit cu puţine şi cei ce au vieţuit în slavă şi bogăţie, ies din viaţă ca dintr-o ospătărie, neluând nimic din desfătarea şi bogăţia vieţii, fără numai faptele lor, bune sau rele, săvârşite de ei în viaţa lor. (Antonie cel Mare)

¡         A scăpa de moarte este cu neputinţă. Cunoscând aceasta, oamenii înţelepţi şi deprinşi în virtute şi în cuget iubitori de Dumnezeu primesc moartea fără suspine, fără frică şi fără plâns, aducându-şi aminte de neînlăturarea ei şi de izbăvirea din relele vieţii. (Antonie cel Mare)

¡         Nu trebuie să urâm pe cei ce au uitat de vieţuirea cea bună şi plăcută lui Dumnezeu şi care nu recunosc dogmele drepte şi iubite de Dumnezeu. Ci mai vârtos să ne fie milă de ei, ca fiind slabi în puterea de a deosebi lucrurile şi orbi cu inima şi cu înţelegerea. Căci primind răul ca bine, se pierd din pricina neştiinţei, şi nu cunosc pe Dumnezeu, sărmanii şi nechibzuiţii de ei. (Antonie cel Mare)

¡         Nu spune mulţimii cuvinte despre evlavie şi bună vieţuire. Nu pentru pizmă zic, dar socotesc că vei fi luat în râs de cei smintiţi. Căci cel asemenea se bucură de cele asemenea. Iar astfel de cuvinte puţini auzitori găsesc. Mai bine este dar a nu grăi, decât ceea ce voieşte Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. (Antonie cel Mare)

¡         Sufletul este în trup, iar în suflet este mintea şi în minte cuvântul. Prin ele Dumnezeu fiind înţeles şi preamărit face sufletul nemuritor, dându-i nestricăciunea şi fericirea veşnică. Căci Dumnezeu le-a dăruit tuturor făpturilor existenţa numai pentru bunătatea Sa. (Antonie cel Mare)

¡         Numai dacă am fost încercaţi de supărări, simţim plăcerile şi bucuria. Căci nu bea cu plăcere cel ce n-a însetat şi nu mănâncă cu plăcere cel ce n-a flămânzit; de asemenea nu doarme cu plăcere cel ce n-a privegheat îndelung şi nu simte bucuria cel ce mai întâi nu s-a întristat. Tot aşa nu ne vom bucura de bunurile veşnice, dacă nu le vom dispreţui pe cele vremelnice. (Antonie cel Mare)

¡         Cuvântul este sluga minţii. Căci ce voieşte mintea, aceea tâlcuieşte cuvântul. (Antonie cel Mare)

¡         Mintea vede toate, chiar şi cele din Ceruri. Şi nimic nu o întunecă fără numai păcatul. Prin urmare celui curat nimic nu-i este neînţeles, iar cuvântului său nimic nu-i este cu neputinţă de exprimat. (Antonie cel Mare)

¡         Prin trup omul este muritor. Dar prin minte şi cuvânt nemuritor. Tăcând înţelegi şi după ce ai înţeles grăieşti. Căci în tăcere naşte mintea cuvântul. Şi rostind cuvânt de mulţumită lui Dumnezeu, îţi lucrezi mântuirea. (Antonie cel Mare)

¡         Cel ce vorbeşte fără socoteală nu are minte, căci grăieşte fără să înţeleagă nimic. Cercetează dar ce-ţi este de folos să faci pentru mântuirea sufletului. (Antonie cel Mare)

¡         Cuvântul care are înţeles şi este folositor sufletului este dar al lui Dumnezeu. Iar vorba cea deşartă, care caută să măsoare cerul şi pământul, mărimea soarelui şi depărtarea stelelor, este o născocire a omului care se osteneşte în deşert. Căci căutând cele ce nu folosesc nimic, osteneşte în zadar, ca şi cum ar vrea să scoată apă cu ciurul. Deoarece este cu neputinţă oamenilor a afla acestea. (Antonie cel Mare)

¡         Precum trupul, după ce s-a desăvârşit în pântece trebuie să se nască, aşa şi sufletul după ce şi-a plinit în trup măsura hotărâtă lui de Dumnezeu, trebuie să iasă din trup. (Antonie cel Mare)

¡         Necunoştinţa lui Dumnezeu este o nesimţire şi nebunie a sufletului, căci răul se naşte din neştiinţă, iar binele, care mântuieşte sufletul, din cunoştinţa lui Dumnezeu. Prin urmare dacă te vei sârgui să nu faci voile tale, petrecând cu trezvie şi cunoscând pe Dumnezeu, mintea ta va fi cu grijă la virtuţi. Dacă însă te vei sili să faci voile tale pentru plăcere, ameţit de necunoştinţa lui Dumnezeu, te vei pierde ca dobitoacele, necugetând la relele ce ţi se vor întâmpla după moarte. (Antonie cel Mare)

¡         Ochiul priveşte cele văzute, iar mintea înţelege cele nevăzute căci mintea care iubeşte pe Dumnezeu este făclie care luminează sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu şi-a luminat inima sa şi vede pe Dumnezeu prin mintea sa. (Antonie cel Mare)

¡         Cel care are minte se ştie pe sine că este om stricăcios iar cel ce se ştie pe sine pe toate le ştie că sunt făpturile lui Dumnezeu şi s-au făcut pentru mântuirea omului. Căci stă în puterea omului să înţeleagă toate şi să creadă drept. Iar un asemenea bărbat cunoaşte sigur că cei ce nu pun preţ pe cele lumeşti au osteneală foarte puţină, iar după moarte dobândesc de la Dumnezeu odihnă veşnică. (Antonie cel Mare)

¡         Precum trupul fără suflet este mort, aşa şi sufletul fără puterea minţii este nelucrător şi nu poate moşteni pe Dumnezeu. (Antonie cel Mare)

¡         Sufletul se află în lume fiind născut. Mintea este mai presus de lume fiind nenăscută. Sufletul care înţelege lumea şi vrea să se mântuiască în fiecare ceas are o lege pe care nu o calcă. El cugetă întru sine că acum e vreme lungă şi de cercetare şi nu aşteaptă să o facă aceasta judecătorul. El ştie că-şi poate pierde mântuirea primind cea mai mică plăcere urâtă. (Antonie cel Mare)

¡         Cei ce sunt siliţi de niscai trebuinţe sau împrejurări să treacă înot râuri foarte mari, de vor fi treji la minte, scapă de primejdie chiar de-ar fi valuri potrivnice; şi de se scufundă puţin, prinzându-se de ceva de la ţărm, scapă. Dar cei ce vor fi beţi, chiar dacă de zeci de mii de ori vor lupta să ajungă la ţintă, nu vor putea, ci biruiţi de vin se vor scufunda în valuri şi îşi vor afla moartea. Tot aşa şi sufletul, căzând în învolburarea valurilor vieţii, de nu se va trezi din păcatul materiei ca să se cunoască pe sine că e dumnezeiesc şi nemuritor şi că numai pentru scurtă vreme a fost legat cu trupul cel muritor şi plin de patimi, va fi atras de plăcerile trupeşti spre pierzare; şi dispreţuindu-se pe sine şi îmbătându-se de neştiinţă, se va pierde şi se va afla în afară de cei mântuiţi. Căci trupul ne trage adeseori ca un râu spre plăcerile necuvenite. (Antonie cel Mare)

¡         Sufletul cu adevărat raţional văzând fericirea celor răi şi bunătatea celor nevrednici nu se sminteşte, dorindu-şi fericirea lor în viaţa aceasta, cum fac oamenii nesocotiţi. El cunoaşte lămurit nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vieţii cu vremelnicia ei şi judecata care nu poate fi mituită. Un suflet ca acela crede că Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare. (Antonie cel Mare)

¡          Cei ce şi-au înnoroiat veşmântul, întinează şi haina celor ce se apropie de ei. Aşa şi cei răi cu voia şi nedrepţi la purtare, petrecând cu cei simpli şi vorbind cele ce nu se cuvin, le întinează sufletul prin auz. (Antonie cel Mare)

¡         Pofta din amintire este rădăcina patimilor, care sunt rudeniile întunericului. Iar sufletul zăbovind în amintirea poftei nu se cunoaşte pe sine că este insuflarea lui Dumnezeu. Şi aşa este dus spre păcat, nesocotind relele de după moarte, lipsitul de minte. (Antonie cel Mare)

¡         Numai omul este în stare să primească pe Dumnezeu, căci numai acestui animal îi vorbeşte Dumnezeu noaptea prin visuri, iar ziua prin minte. Şi prin toate prevesteşte oamenilor vrednici de el bunătăţile viitoare. (Antonie cel Mare)

¡         Omului credincios şi celui ce vrea să înţeleagă pe Dumnezeu nimic nu-i este anevoie. Iar dacă vrei să-L şi vezi, priveşte podoaba şi pronia tuturor celor ce au fost făcute şi a celor ce se fac cu cuvântul Lui. Şi toate sunt pentru om. (Antonie cel Mare)

¡         Fă bine celui ce te nedreptăţeşte şi-ţi vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grăi de rău pe vrăjmaşul tău către nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu înfrânarea şi cu cele asemenea. Căci aceasta este cunoştinţa de Dumnezeu: să-i urmezi Lui cu smerită cugetare şi printr-unele ca acestea. Iar lucrarea aceasta nu este a celor de rând, ci a sufletului care are minte. (Antonie cel Mare)

¡         Când te întorci cu mulţumire spre aşternutul tău, aducându-ţi aminte de binefacerile şi de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu şi umplându-te de înţelegerea cea bună, te vei veseli şi mai mult, iar somnul trupului tău se va face trezvie a sufletului şi închiderea ochilor tăi, vedere adevărată a lui Dumnezeu. Atunci tăcerea ta, umplându-se de bunurile primite, va da din tot sufletul şi puterea o adânc simţită slavă Dumnezeului a toate. Căci de va lipsi păcatul din om, o singură mulţumire cumpăneşte mai mult decât toată jertfa cea de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)

Citate ortodoxe

"Dacă te vei renega pe tine însuţi şi vei renunţa constant la propriile tale raţionamente, la voia ta proprie, firea căzută va declanşa în tine un război înverşunat împotriva Evangheliei şi împotriva lui Dumnezeu. Spiritele căzute vor veni în ajutorul naturii căzute."

Sfantul Ignatie Brancianinov

"Să nu împodobim bradul la casele noastre mai mult decât sufletul nostru! Sufletul nostru este cel care trebuie să fie împodobit! În primul rând să fie curat. Curăţirea sufletului se face numai prin Spovedanie. Nu există altceva; doar asta. Împodobirea sufletului se face cu post, cu rugăciune, cu fapte bune, cu citiri din cărţile sfinte, cu modificarea comportamentului nostru care, simţim fiecare, lasă de dorit. Acestea ar fi podoabele sufletului."

Părintele Nicolae Tănase

"Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toţi. Este o cale atât de greu înţeleasă şi acceptată de oameni! Dar sunt convins că este singura care duce spre fericire..."

Valeriu Gafencu

"Mânia este o scurtă nebunie!"

Părintele Vichentie Mălău

"Să te străduieşti cu orice chip să păstrezi pacea sufletească şi să nu te tulburi de insultele celorlalţi. Vei reuşi asta dacă te înfrânezi de la mânie, prin orice mijloc, şi-ţi păstrezi mintea şi inima cu trezvie de zvâcnirile necuviincioase."

Sfântul Serafim de Sarov

"Dacă este să spunem adevărul, nu e bogat cel ce are multe, ci cel ce n-are trebuinţă de multe, nici nu este sărac cel ce n-are nici o agonisită, ci cel care pofteşte multe - după acest dreptar trebuie socotite totdeauna sărăcia şi bogăţia. De vei vedea, dar, pe cineva poftind multe, să îl socoţi mai sărac decât toţi, chiar dacă ar avea toate lucrurile din lume. De vei vedea pe cineva care nu are trebuinţă de multe, să crezi că este mai bogat decât oricine."

Sfântul Ioan Gură de Aur

"Mântuirea se lucrează în orice clipă." Ioan Ianolide

“Credinţa este, până la urmă, puterea de a iubi." Părintele Iustin Pârvu

"Jugul vieţii este chinuitor şi povara existenţei este grea, deoarece o împovărează lanţurile de plumb ale păcatului morţii. Când însă, cu puterea Domnului Celui Înviat, legăturile de plumb ale păcatului şi morţii sunt înlăturate din fiinţa vieţii şi a existenţei, atunci jugul devine bun şi povara ușoară."

Sfantul Iustin Popovici

"Mintea vede toate, chiar și pe cele din Ceruri. Și nimic nu o întunecă fără numai păcatul. Prin urmare celui curat nimic nu-i este neînțeles, iar cuvântului său nimic nu-i este cu neputință de exprimat."

Sfântul Antonie cel Mare

"Cugetând la cele despre Dumnezeu, fii evlavios cu prisosință, bun, cuminte, blând, darnic după putere, îndatoritor, necertăreț și cele asemenea. Căci aceasta este avuția sufletului care nu poate fi furată: să placi lui Dumnezeu prin unele ca acestea, și să nu judeci pe nimeni sau să zici: cutare este rău și a păcătuit; ci mai bine este să-ți cauți de păcatele tale și să privești în tine purtarea ta, de este plăcută lui Dumnezeu. Căci ce ne privește dacă altul este rău?"

Sfântul Antonie cel Mare

"Sunt unii care plâng, dar după asta iar fac păcatul. Aceștia nu au un plâns adevărat. Sunt însă și cei care nu plâng, dar se luptă să nu facă păcatul - aceștia arată că au plânsu în inimă."

Părintele Selafiil de la Noul Neamț

Cel ce face binele și caută răsplată, nu slujește lui Dumnezeu, ci voii sale."

Sfântul Marcu Ascetul

"Ca să înlături mândria, trebue să te rogi cu lacrimi, să nu disprețuiești pe nimeni și să primești necazurile cele fără de voie."

Sfantul Talasie Libianul

"Credincios adevărat este acela care, făcând binele, nu se măsoară cu semenii săi, ci cu Învăţătorul său, căci se măsoară cu alţii, totdeauna se va mândri , dar cine se măsoară cu Domnul, acela îşi va găsi întotdeauna măsura smereniei sale."

Părintele Constantin Sârbu

"Mândria încearcă să-și închipuie o lume și să trăiască în ea. Smerenia primește lumea așa cum a zidit-o Dumnezeu."

Părintele Sofronie Saharov

"Oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța." Domnul Iisus Hristos

"Nu te face ucenic al celui ce se laudă pe sine, ca nu cumva, în loc de smerita cugetare, să înveți mândria."

Sfântul Marcu Ascetul

"Comunismul a lucrat cu înverșunare drăcească și violentă să izgonească pe Hristos din viața noastră și să crească atei liber-cugetători și indiferenți. Și au rămas încă urme, răni încă nevindecate de credința noastră."  Părintele Constantin Voicescu