marți, 29 iulie 2014

Oana Iftime Homeopatia -magie simpatica

Ignoranța este un păcat grav, căci un creștin autentic nu poate fi prost

"Nu vă găsiți vouă scuză în ignoranță , fiindcă omul ignorant care nu s-a străduit să afle mai mult va fi bătut pentru ceea ce nu a vrut să ştie !" (Sfântul Ioan Scărarul)

"Sintagma „crede și nu cerceta” există în Scriptură? Care este originea acestor vorbe? Nu, nici vorbă, nici pomeneală. Eu cred că unii, în diverse dialoguri cu teologi, și mai cu seamă în mediul apusean în care o vreme folosința Scripturii a fost interzisă poporului, ca nu cumva acesta să o interpreteze greșit și să fie prilej de erezii, atunci probabil s-a ivit această sintagmă străină, pusă ignorant și malefic pe seama Sfintei Scripturi.


Nu cunoașterea a interzis-o Dumnezeu, căci ea este un dar al Duhului Sfânt, așa cum este consemnat în cele șapte daruri de către profetul Isaia (cap. 11, vers. 1-3). De altfel, ignoranța este un păcat foarte grav, și așa și este, căci un creștin autentic nu poate fi prost. În Evanghelia Sfântului Ioan, la cap. 17, Mântuitorul, în rugăciunea arhierească spune: „Iar viața veșnică aceasta este, să Te cunoască pe Tine singurul, adevăratul Dumnezeu, și pe Iisus Hristos, pe care Tu L-ai trimis. A-L cunoaște înseamnă implicit a cunoaște creația, făptuirea Lui, pentru că „toate printr-Însul s-au făcut și fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”. Așadar, nu este vorba de interdicția cunoașterii, ci de oprirea cunoașterii ambigue." 

Părintele Galeriu, Extras din „Dialoguri de seară” Edit. Harisma, București, 1991, p. 90-91

Zice Sfantul Marcu Ascetul ca trei sunt uriasii care ucid sufletul : uitarea, nestiinta si trandavia.


"Mii de draci ma furnica vazand cum este confundat crestinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tampa si lasa. Ca si cum menirea crestinismului n-ar fi decat sa lase lumea batjocorita de fortele raului, iar el sa inlesneasca faradelegile dat fiind ca e prin definitie osandit la cecitate si paraplegie. Cand arde casa vecinului nu stau sa ma rog si sa ma imbunatatesc; chem pompierii, alerg la cismea. De nu, se numeste ca sunt fudul si ca nu-mi iubesc aproapele.

Nicaieri si niciodata nu ne-a cerut Hristos sa fim prosti. Ne cheama sa fim buni, blanzi si cinstiti, smeriti cu inima, dar nu tampiti. Numai despre pacatele noastre spune la Pateric “sa le tampim”. Domnul iubeste nevinovatia, nu imbecilitatea. 
Iubesc naivitatea, zice Leon Daudet, dar nu la barbosi. Barbosii se cade sa fie intelepti. Sa stim, si ei si noi, ca mai mult rau iese adeseori de pe urma prostiei decat a rautatii. Nu, slujitorilor diavolului, adica smecherilor, prea le-ar veni la indemana sa fim prosti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceste sa fim inteligenti. Pentru cine este inzestrat cu darul intelegerii, prostia – macar de la un anume punct incolo – e pacat: pacat de slabiciune si de lene, de nefolosire a talentului.
“Dati deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”. Fraza e clara si regimurile totalitare, cer credinciosilor sa le dea ascultare si respect. Iar multi crestini, care-si confunda religia cu prostia, sar si ei sa le aprobe: “e text!”. Numai ca nu citesc atent.
Dam Cezarului – se talmaceste: Statului – ce este al sau, daca e in adevar stat si se poarta in consecinta.  Atunci insa cand Statul nu mai e Cezar, ci Mamona, cand regele se preface in medicine-man si puterea civila in ideologie, cand cere adeziunea sufleteasca, recunoasterea suprematiei sale spirituale, aservirea constiintei si procedeaza la “spalarea creierului”, cand fericirea statala devine model unic si obligatoriu, nu se mai aplica regula stabilita de Mantuitordeoarece nu mai este indeplinita una din conditiile obligativitatii contractului: identitatea partilor, lui Cezar i s-a substituit Mamona.
Mantuitorul nu numai ca n-a spus sa dam lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu si lui Mamona ce este a lui Mamona, ci mai mult a stabilit ca nu poti sluji si lui Mamona si lui Dumnezeu. Cand pe scaunul de domnie lumeasca sta un Cezar, indemanarea nu este interzisa si Biserica, de-a lungul veacurilor, si-a avut politica ei. Dar cand politica incape pe mainile Celuilalt, se aplica regula vaselor engleze care faceau piraterie sub pavilion strain: deindata ce bastimentul inamic deschidea focul, era inaltat steagul national. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legatura, oricat de mica – nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfantului Vasile cel Mare.
Diavolul: sa incheiem un pact. – Credinciosul: Nu. – Atunci hai sa semnam un document prin care recunoastem si tu si eu ca doi plus doi fac patru. – Nu. – De ce? Nu admiti ca doi si cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevar incontestabil? – Nu-mi pun semnatura alaturi de a ta nici pentru a recunoaste ca exista Dumnezeu.
Lumina nu este numai Beatitudine ci si Intelegere, in contrast cu prostia din care face o netrebnica arma diavoleasca."

Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10, 16: „fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii") şi trece peste textele Sfîntului Pavel (Efes. 5, 17: „Drept aceea, nu fiţi fără de minte", II Tim. 4, 5: „tu fii treaz în toate...", Tit 1, 8: „să fie... treaz la minte" şi mai îndeosebi I Cor. 14, 20: „Fraţilor nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari").

vineri, 25 iulie 2014

Sfantul Ignatie Briancianinov-despre inselare- calugari si pustnici aflati in inselare

Despre viata pustniceasca

Sa nu ramana ascuns fata de preaiubitii frati faptul ca roadele cele mai inalte ale vietii monahale cum ar fi anahoreza in adancul pustiei sau isihia in zavorare, precum si petrecerea pe langa un staret purtator de Duh in ascultare neconditionata fata de acesta, au fost randuite nu la intamplare, nu dupa voia si priceperea omeneasca, ci prin osebita purtare de grija, hotarare, chemare si descoperire Dumnezeiasca.
Antonie cel Mare, incepatorul monahismului, intemeietorul vietii pustnicesti, s-a indepartat in pustie imbracat fiind deja cu putere de Sus, si nu altfel decat prin chemarea lui Dumnezeu. Desi acest lucru nu este aratat limpede in Viata lui, insa intamplarile ce s-au succedat in Viata Preacuviosului ne-o arata aceasta fara putinta de tagada. Iar despre faptul ca in adancul pustiei a fost povatuit la cea mai aspra isihie prin glas si porunca Dumnezeiasca este scris in Viata lui. (Viata Preacu­viosului Antonie cel Mare, Vietile Sfintilor, 17 ianua­rie) si, Vitae Patrum Patrologiae cursus complectus, T, LXXIII).
Preacuviosului Macarie cel Mare, contem­poranul Preacuviosului Antonie, care era cu putin mai tanar decat acesta, i s-a aratat un heruvim, aratandu-i un ses neroditor si salbatic, care avea sa fie mai apoi vestitul Schit Egiptean, si i-a poruncit sa se salaslu­iasca acolo spre vietuire, fagaduindu-i ca sesul acela pustiu avea sa fie locuit de o multime de asceti. (Pa­teric). Arsenie cel Mare, aflandu-se in palatele impa­ratesti, el a rugat pe Dumnezeu ca sa i se arate calea mantuirii, si a auzit glas: "Arsenie ! Fugi de oameni si te vei mantui". Arsenie s-a insingurat in sus pomenitul Schit, innoindu-si acolo rugaciunea catre Dumnezeu, spre a-l povatui pe calea mantuirii, si a auzit iarasi glas: "Arsenie ! Fugi (de oameni), taci, linisteste-te; acestea sunt radacinile nepacatuirii" (Pateric si Spuse vrednice de pomenire). Maria Egipteanca a fost che­mata la a pustnici in pustia de dincolo de Iordan prin porunca lui Dumnezeu (Vietile Sfintilor, 1 aprilie).
Dumnezeu, care i-a chemat la linistire si pustnicie pe alesii Sai, adica pe aceia pe care mai inainte i-a vazut inzestrati pentru linistire si pustnicie, le-a pus inainte asemenea mijloace pentru aceste fel de vietuire, cum omul nu poate avea prin sine insusi. Chiar in acele vremi in care monahismul inflorea, in care multi erau indrumatorii purtatori de Duh, putini erau recunoscuti ca fiind inzestrati pentru linistire si mai cu seama pen­tru pustnicie. "Ascultarea adevarata, facuta cu inte­legere", spune Sfantul Ioan Scararul, "pot sa o stra­bata nu multi si anume aceia care au dobandit man­gaierea Dumnezeiasca, ce ii imbarbateaza in nevointe si ii ajuta in lupte" (Cuvantul 4, cap.l20). "Linistirea pierde pe cei neincercati" (Cuvantul 27, cap.5). Za­voratii si pustnicii au cazut adesea in cele mai mari nenorociri sufletesti: si au cazut in nenorociri aceia dintre ei care s-au zavorat de voia lor, iar nu chemati de Dumnezeu.
In Prolog citim urmatoarea istorisire: in Palestina era o oarecare manastire asezata la poalele unei stanci mari si inalte, iar in stanca sa afla o pestera, deasupra manastirii. Monahii acelei manastiri povesteau: "Cu oarecare vreme mai inainte, cineva din obstea noastra a poftit sa vietuiasca in pestera care este in munte si i-a cerut aceasta egumenului. Egumenul avea darul drep­tei socotinte. El a zis fratelui: "Fiul meu, cum vrei tu sa vietuiesti singur in pestera, de vreme ce n-ai biruit catusi de putin cugetele patimase trupesti si sufle­testi ? Cel ce voieste sa se linisteasca trebuie sa fie sub calauzirea unui povatuitor, nu sa se carmuiasca singur pe sine. Tu, fara sa fi atins catusi de putin masura tre­buitoare, ceri nemerniciei mele sa-ti ingadui ca sa traiesti singur in pestera; dar eu socot ca tu nu pricepi feluritele curse diavolesti. Mult mai bine este pentru tine sa slujesti parintilor ca sa primesti ajutor de la Dumnezeu pentru rugaciunile lor si impreuna cu ei sa slavesti si sa lauzi, la ceasurile randuite, pe Stapanul tuturor, decat sa te lupti de unul singur cu cugetele necuvioase si viclene.
Nu ai auzit tu, oare, ce spune Parintele Ioan, Glasuitorul de cele Dumnezeiesti, scri­itorul Scarii: "Vai celui ce vietuieste de unul singur: daca va cadea in desnadejde sau lenevie nu va fi cine­va sa-l ridice ! Iar "acolo unde sunt doi sau trei adu­nati in numele Meu, sunt si Eu in mijlocul lor", a zis Domnul. Astfel i-a vorbit egumenul, insa nu l-a putut desprinde pe calugar de gandurile cele pierzatoare de suflet. Vazand nebiruita dorinta a fratelui si cererile sale staruitoare, egumenul i-a ingaduit, in cele din urma, sa locuiasca in pestera. La ceasurile randuite pentru hrana, aceasta ii era adusa la pestera de catre cineva din obste, iar zavoratul avea un cos atarnat de o franghie, pe care il lasa in jos ca sa primeasca mancar­ea. Dupa ce a petrecut el in pestera oarecare vreme, diavolul, care se lupta pururea cu cei ce voiesc a trai in chip placut lui Dumnezeu, a inceput sa-l tulbure ziua si noaptea prin cugete viclene; iar dupa cateva zile, luand chip de inger de lumina, i s-a aratat si i-a spus: "Sa-ti fie spre stiinta, ca pentru curatia si pentru petrecerea ta cea cu bun obicei, Domnul m-a trimis sa slujesc tie". Monahul a raspuns: "Ce lucru bun am facut eu, ca sa-mi slujeasca mie ingerii ?" Diavolul a intors cuvant: "Toate faptele pe care le-ai facut sunt mari si inalte. Ai parasit frumusetile lumii si te-ai facut monah, te ostenesti in posturi, rugaciuni si pri­vegheri; si apoi, parasind manastirea, te-ai salasuit aici: cum oare sa nu slujeasca ingerii sfintiei tale ?" Prin aceste vorbe, sarpele pierzator de suflete l-a adus in ingamfare, in trufie si a inceput sa i se arate mereu.
Odata, a venit la monah un om care fusese pradat de hoti. Demonul necurat, care, amagindu-l, i se arata in chip de inger, i-a spus: "Acest om a fost pradat de hoti; lucrurile furate se afla in cutare loc: spune-i sa mearga acolo si sa-si ia ce este al lui". Omul, venind la pestera, s-a inchinat, iar monahul i-a glasuit de sus: "Bine ai facut, frate, ca ai venit ! Eu stiu: te-a ajuns necazul, fiindca la tine au venit hotii, au furat asta si cealalta. Nu te intrista ! Si au pus cele furate in cutare loc: mergi acolo si le vei afla pe toate, si roaga-te pen­tru mine ! ". Omul s-a minunat, a facut precum i s-a spus si a aflat cele furate. El l-a proslavit pe monah in tot tinutul acela, spunand ca monahul care traieste in pestera este prooroc. La monah au inceput sa curga o multime de oameni; ascultandu-l, ei se minunau de invatatura pe care le-o dadea sub insuflarea diavolului. El prezicea, si prezicerile lui se implineau. Nefericitul a petrecut nu putina vreme in aceasta amagire.
In a doua zi a celei de-a doua saptamani dupa Inaltarea Domnului nostru Iisus Hristos, spurcatul demon s-a aratat monahului si i-a zis: "Afla parinte, ca pentru vietuirea ta cea neprihanita si intocmai cu a ingerilor, vor veni alti ingeri si te vor inalta, in trup fiind, la cer: acolo te vei indulci, dimpreuna cu toti ingerii, de pri­velistea negraitei frumuseti a Domnului". Spunand acestea, demonul s-a facut nevazut. Insa Iubitorul de oameni si Multmilostivul Dumnezeu, Care nu vrea pierzarea omului, a insuflat in inima monahului ca sa vesteasca despre cele intamplate egumenului. Atunci cand a venit fratele care aducea de obicei hrana zavo­ratului, acesta, ivindu-se din pestera, i-a zis: "Frate ! Mergi de spune egumenului sa vina incoace". Fratele a dus vorba egumenului. Egumenul s-a grabit sa vina: a urcat pe o scara pana in pestera, la zavorat, si i-a zis: "Din ce pricina, fiul meu, mi-ai poruncit sa vin in­coace ?" Acesta a raspuns: "Ce-ti voi rasplati tie, pa­rinte sfinte, pentru toate cate ai facut pentru nevredni­cia mea !". Egumenul a zis: "Ce bine ti-am facut eu tie ?" Monahul zise: "Cu adevarat, parinte, prin mijlo­cirea ta eu m-am invrednicit de multe si mari bunatati. Tu m-ai imbracat in chipul cel ingeresc; prin mijlo­cirea ta vad ingeri si ma invrednicesc de impreuna­vorbirea cu ei; prin mijlocirea ta am primit darul stra­vederii si al proorociei !". Egumenul, auzind acestea, s-a minunat si a spus: "Nefericitule ! Oare tu vezi in­geri ? Oare tu te-ai invrednicit de darul stravederii ? Vai tie, nefericitule ! Oare nu ti-am spus eu tie: nu te du in pestera, ca sa nu te amageasca demonii". Spu­nand egumenul acestea, fratele i-a intors cuvantul astfel: "Nu spune aceasta, cinstite parinte ! Pentru sfintele tale rugaciuni vad eu ingeri: maine chiar voi fi inaltat de ei la cer, cu trupul meu. Sa stie sfintia ta, ca vreau sa cer de la Domnul Dumnezeul nostru ca sa te ia si pe tine ingerii, ca sa fii si tu cu mine in slava cereas­ca". Auzind acestea, egumenul i-a spus cu glas ame­nintator: "Esti amagit de demon, nefericitule ! Totusi, daca am venit incoace, nu voi pleca de aici: am sa raman aici ca sa vad ce se va intampla cu tine. Pe demonii cei spurcati, pe care tu ii numesti ingeri, eu nu ii vad; ci tu, atunci cand ii vei vedea ca au venit, sa-mi spui". Egumenul a poruncit sa fie trasa scara si a ramas in pestera cu cel inselat, petrecand in post si neincetata cantare de psalmi. Atunci cand a venit cea­sul in care cel inselat nadajduia sa se inalte la ceruri, acesta i-a vazut pe demoni venind si a zis: "Au venit, parinte". Atunci egumenul l-a imbratisat si a strigat: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajuta robului Tau celui inselat si nu ingadui necuratilor demoni sa puna stapanire pe el". Pe cand egumenul spunea acestea, dracii l-au inhatat pe cel inselat si au inceput sa-l traga, silindu-se sa-l smulga din imbrati­sarea egumenului. Egumenul i-a certat pe draci. Aces­tia, smulgand mantia de pe cel inselat, au pierit. Man­tia a fost vazuta inaltandu-se in vazduh la inaltime pana ce a pierit din vedere. Dupa scurgerea a deajuns de multa vreme, mantia s-a aratat iarasi zburand in jos si a cazut pe pamant. Atunci, batranul i-a zis celui in­selat: "Nebunule si nefericitule ! Vezi ce au facut de­monii cu mantia ta ? Asa hotarasera sa faca si cu tine. Hotarasera sa te inalte in vazduh, ca pe Simon magul,. · si sa-ti dea drumul jos, ca sa te sfarami si sa-ti dai nevoiasul tau suflet intr-un chip nenorocit." Egumenul i-a chemat pe monahi, le-a poruncit sa aduca scara, l-a scos pe inselat din pestera in manastire si l-a randuit spre slujire la brutarie, la bucatarie si la alte ascultari manastiresti, ca sa se smereasca gandurile lui. In acest chip l-a mantuit el pe fratele" (Prolog, 9 ianuarie).
In grea ispita au cazut din pricina intrarii prea de timpuriu in zavorare si compatriotii nostri, Preacu­viosii Isachie (Patericul Lavrei Pecerska si Vietile Sfintilor, 14 februarie) si Nichita (Patericul Lavrei Pe­cerska si Vietile Sfintilor, 31 ianuarie) ai Lavrei Pe­cerska. Vrednic de luare aminte in viata Preacuviosu­lui Isaachie, traitor in aceleasi vremuri cu Preacuviosii Antonie si Teodosie, este faptul ca el s-a zavorat de voia lui. El se nevoia trupeste cu mare asprime; na­zuinta spre o nevointa inca si mai aspra i-a insuflat gandul de a se zavora intr-una din cele mai stramte pesteri ale manastirii Pecerska din Kiev. Se hranea cu prescura si bea numai apa, iar aceasta hrana saraca­cioasa o primea din doua in doua zile. Nevoindu-se trupeste cu atata asprime si neavand destula cercare in ce priveste nevointa si lupta duhovniceasca, era cu ne­putinta sa nu puna pret pe nevointa in sine. Indeobste, ispita cu care il bantuiesc demonii pe nevoitor se inte­meiaza pe starea lui launtrica. "Daca omul insusi, spune Preacuviosul Macarie Egipteanul, "nu da pri­cina satanei sa-l supuna inrauririi, satana, nu poate nicicum sa puna stapanire pe el cu de-a sila " (Cuvan­tul 4, cap. 2).
Demonii i s-au infatisat lui Isachie in chip de ingeri de lumina; unul dintre ei era mai stralucitor decat ceilalti; demonii l-au numit pe acesta Hristos si au cerut nevoitorului sa se inchine lui. Prin inchinarea cuvenita numai lui Dumnezeu si pe care a dat-o, insa, diavolului, nevoitorul s-a supus demonilor, care l-au muncit prin saltarea silita a trupului (dantuire) pana ce l-au lasat pe jumatate mort. Preacuviosul Antonie, care-i slujea zavoratului, a venit la el cu hrana obis­nuita; insa, vazand ca zavoratul nu scoate nici un cuvant si intelegand ca s-a intamplat cu el ceva aparte, a spart, cu ajutorul altor monahi, intrarea, care era inchisa cu totul, intrand in pestera lui Isaachie. L-au scos pe acesta afara ca pe un mort si l-au pus inaintea pesterii; bagand, insa, de seama ca mai traieste inca, l-au asezat in chilie pe pat. Preacuviosii Antonie si Teodosie il ingrijeau cu randul. Din pricina ispitei, Isaachie ramasese slabanogit cu mintea si cu trupul: nu putea sa stea in picioare, nici sa sada, nici sa se intoarca de pe o parte pe cealalta, fiind intins; vreme de doi ani a zacut nemiscat, mut si surd. In al treilea an a inceput sa vorbeasca si a cerut sa fie ridicat si pus in picioare. A inceput, apoi, sa umble ca un copil mic, insa nu a aratat nici un fel de dorinta sau gand sa mearga la biserica; acolo l-au dus abia-abia si numai cu sila; incetul cu incetul, a inceput sa stea in biserica lui Dumnezeu. Mai apoi, a inceput sa mearga si la trapeza, si s-a deprins putin cate putin, sa manance: in cei doi ani cat zacuse in nemiscare, nu pusese in gura nici paine, nici apa. In cele din urma, s-a liberat cu desavarsire de infricosata si uimitoarea pecete pe care o lasase asupra lui aratarea si lucrarea demonilor. Dar pana la sfarsitul vietii sale, Preacuviosul Isaachie a atins o inalta masura a sfinteniei.
Preacuviosul Nichita era mai tanar decat Preacu­viosul Isaachie, insa a trait in aceleasi vremuri ca acesta. Manat de ravna, el a cerut egumenului sa-l blagosloveasca la nevointa zavorarii. Egumenul - pe atunci era egumen Preacuviosul Nikon - l-a oprit, spunandu-i: "Fiul meu ! Nu-ti este de folos tie, om tanar, sa petreci in nelucrare. Mai bine sa traiesti cu fratii: slujindu-le, nu te vei lipsi de plata ta. Insuti stii cum a fost inselat de diavol Isaachie, pe cand era zavorat: ar fi pierit, daca un har neobisnuit al lui Dumnezeu nu l-ar fi mantuit, pentru rugaciunile Prea­cuviosilor Parintilor nostri, Antonie si Teodosie". Ni­chita a raspuns: "Eu nu ma voi lasa nicicum amagit de unele ca acestea, ci voiesc sa stau cu tarie impotriva mestesugirilor demonilor si sa-l rog pe Iubitorul de oameni Dumnezeu ca sa ma invredniceasca de darul facerii de minuni ca pe Isaachie zavoratul, care savarseste pana acum multe minuni". Egumenul a zis iarasi: "Dorinta ta iti este mai presus de putere; ia seama, ca nu cumva, inaltandu-te, sa cazi. Eu iti po­runcesc, dimpotriva, sa slujesti obstii, si vei primi cu­nuna de la Dumnezeu pentru ascultarea ta". Nichita, atras de o puternica ravna catre viata de zavorat, nu a vrut nicicum sa ia aminte la spusele egumenului. El si-a implinit gandul: s-a inchis pe sine in zavorare, pe­trecand acolo si rugandu-se fara a iesi nicaieri. Dupa o anumita vreme, a auzit o data, la vremea rugaciunii, un glas care se ruga impreuna cu el si a simtit o buna mireasma neobisnuita. Amagindu-se, si-a spus in sinea sa: "Daca acesta n-ar fi fost inger, nu s-ar fi ru­gat impreuna cu mine si nu s-ar fi simtit buna mireas­ma a Sfantului Duh". Dupa aceea, Nichita a inceput sa se roage cu osardie, zicand: "Doamne, arata-Te mie in chip intelegator, ca sa te vad pe Tine". Atunci s-a fa­cut catre el glas: "Esti tanar ! Nu ma voi arata tie, ca nu cumva, inaltandu-te, sa cazi". Zavoratul a raspuns cu lacrimi: "Doamne ! Nu voi cadea nicicum in inse­lare, caci egumenul m-a invatat sa nu iau aminte la inselarea draceasca, ci voi face tot ce-mi poruncesti". Atunci, sarpele pierzator de suflete, luand putere asupra lui, a zis: "Nu este cu putinta omului sa ma vada, aflandu-se in trup; ci, iata ! trimit pe ingerul meu, ca sa petreaca impreuna cu tine: implineste voia lui". Spunand acestea, a stat inaintea zavoratului un demon in chip de inger. Nichita a cazut la picioarele lui, inchinandu-se ca unui inger. Dracul a spus: "De acuma nu te mai ruga, ci apuca-te de citit carti: prin acestea, vei intra intr-o necontenita impreuna-vorbire cu Dumnezeu si vei primi puterea de a da cuvant folositor de suflet, celor ce vin la tine, iar eu il voi ruga neincetat pe Ziditorul tuturor pentru mantuirea ta". Zavoratul, increzandu-se in aceste vorbe, s-a amagit si mai mult: a incetat sa se mai roage, se indeletnicea cu cititul, il vedea pe demon rugandu-se neincetat si se bucura socotind ca un inger se roaga pentru el. Mai apoi, a inceput sa stea de vorba mult despre Scriptura cu cei ce veneau la el si sa propava­duiasca asemenea zavoratului din Palestina. Slava lui s-a raspandit printre oamenii lumesti si chiar la curtea marelui cneaz. De fapt, el nu proorocea, ci le spunea celor ce veneau la el, incunostiintat fiind de catre demonul ce vietuia cu el, unde erau puse lucrurile furate si cele ce se petreceau in locuri departate.*
--------
* In timpurile noastre, se afla in Moscova, intr-un azil de nebuni, un asemenea prooroc, la care se strangea o multime de curiosi - Ivan Iakovlevici. Un oarecare monah a fost vizitat de niste moscoviti, care au inceput sa-I laude pe "proorocul" lor. Si spuneau ca s-au convins din proprie experienta de inainte-vederea lui, intrebandu-l despre o ruda a lor, care se afla ca ocnas in Nercinsk. lvan Iakovlevici n-a dat raspuns vreme de un ceas. Atunci cand cei ce-l intrebasera au inceput sa-l zoreasca. el le-a zis: "Departe-i pana la Nercinsk ?" Ei au raspuns: "Mai mult de 6000 de verste". "Apoi degraba ajungi acolo ?`` - a in­tors cuvant "proorocul". Raspunsul lui a fost ca exilatului i se rosesera picioarele pana la sange. Dupa oarecare vreme, cei care intrebasera au primit de la ruda din Nercinsk o scrisoare in care acesta descria situa­tia sa grea si amintea si faptul ca picioarele ii fusesera roase de lanturi pana la sange". "Inchipuiti-va ce clarviziune la Ivan Iakovlevici !"- cu aceasta exclamatie si-au incheiat moscovitii povestirea. Monahul a raspuns: "Nu-i vorba aici de nici o clarviziune, ci de o le~atura bata­toare la ochi cu duhurile cazute. Sfantului Duh nu-i trebuie vreun ra­gaz: El vesteste fara intarziere tainele, atat pamantesti cat si ceresti. Ivan Iakovlevici l-a trimis pe demonul aflat pe langa el din Moscova in Nercinsk si care a adus o marturie desarta, materialnica, spre a in­destula slava desarta a "proorocului" si curiozitatea oamenilor trupesti care il intrebasera. Sfantul Duh vesteste intotdeauna lucruri duhovni­cesti, ca unul ce se tarase dupa caderea sa in patimi pacatoase si materializate !". Ca pilda a lucrarii si caracterului inaite-ve­derii sfinte, daruiteite de Dumnezeu, infatisam o intamlare vrednica de luare-aminte din istoria bisericeasca. Sfantul Atanasie cel Mare, arhie­piscopul Alexandriei, instiintandu-l pe Ammonie despre fuga sa de imparatul Iulian Apostatul, vorbeste: «In vremea aceea i-am vazut pe marii barbati ai lui Dumnezeu - Teodor, intai-statatorul manastirii Tabenisiotilor si Pammon, avva monahilor care traiau in imprejurimile Antinoei. Hotarand sa ma ascund la Teodor, m-am suit in barca lui, care era acoperita din toate partile; Pammon ne-a intovarasit dintr-un simtamant de cinstire. Vantul nu era prielnic, eu ma rugam intru stramtorarea inimii; monahii lui Teodor, iesind pe mal, au tras barca. "Avva Pammon, vazand intristarea mea, ma mangaia. Eu i-am ras­puns: crede-ma ca nu are inima mea atata barbatie in vreme de pace cata are in vreme de prigoana: caci patimind pentru Hristos si intarit fiind prin harul Lui, nadajduiesc cu atat mai mult ca primesc de la EI mare mila, de as fi si ucis". Nici nu mi-am terminat cuvintele, ca Teodor s-a uitat la Avva Pammon si a zambit; Pammon s-a uitat la randul sau la el, zambind. Eu i-am zis: "De ce radeti de cuvintele mele, ma invinuiti oare de frica ?" Teodor, intorcandu-se catre Pam­mon, zice: "Spune Patriarhului pricina rasului nostru". Pammon a ras­puns: "Tie ti se cuvine aceasta". Atunci, Teodor a spus: "In acest ceas, Iulian a fost ucis in Persia, dupa cum a prezis despre el Dumnezeu: ,barbatul dispretuitor si asupritor si semet nimic nu va savarsi". ( Avac. 4, 5). Se va scula imparat crestin, barbat ales, dar zilele lui vor fi scurte. De aceea, nu te afunda in Tebaida, nu te osteni, ci te intoar­ce, in taina, in intampinarea noului imparat: te vei vedea cu el in cale, te va primi cu multa bunavointa si te vei intoarce la Biserica ta, iar pe el il va lua degraba Dumnezeu din aceasta viala". Asa s-au si intam­plat toate" (Sancti Athanasii, Opera omnia, tom. 2, pag. 979-982).
---------
    Astfel, l-a instiintat pe marele cneaz Iviaslav, despre uciderea lui Goleb, cneazul de Novgorod, sfatuindu-l a-l trimite in Novgorod pe fiul sau, ca sa fie cneaz. Acest lucru a fost deajuns pentru mireni ca sa-l tina de prooroc pe zavorat. Este vrednic de luare­aminte faptul ca mirenii si chiar monahii lipsiti de dreapta socoteala duhovniceasca sunt aproape tot­deauna atrasi de amagitori, fatarnici si oameni care se gasesc in inselare draceasca, recunoscandu-i de sfinti si harismatici. Nimeni nu se putea masura cu Nichita in cunoasterea Vechiului Testament; insa nu suferea Noul Testament si niciodata nu se folosea in cuvintele sale de Evanghelie si de Epistolele Apostolice, nici nu ingaduia cuiva dintre cei care-l cercetau sa-i pome­neasca vreun rand din Noul Testament. Din pricina acestei orientari ciudate a invataturii lui, parintii ma­nastirii Pecerska din Kiev au priceput ca este inselat de demon. Pe atunci, in manastire se aflau multi ~mo­nahi sfinti, impodobiti cu daruri harice. Cu rugaciu­nile lor, ei l-au gonit pe diavol de la Nichita; Nichita a incetat sa-l mai vada. Parintii l-au scos pe Nichita din zavorare si i-au cerut sa le spuna ceva din Vechiul Testament; dar el s-a jurat ca niciodata n-a citit acele carti, pe care mai inainte le stia pe dinafara. S-a aratat ca uitase sa si citeasca din pricina urmarilor inselarii dracesti, si abia l-au deprins iar, cu mare osteneala, sa citeasca, Adus in sine prin rugaciunile Sfintilor Pa­rinti, el si-a cunoscut si si-a marturisit pacatul, a plans pentru el cu lacrimi amare, a atins o masura inalta a sfinteniei si darul facerii de minuni prin vietuirea sme­rita in mijlocul obstei. In cele din urma, Sfantul Ni­chita a fost hirotonit episcop de Novgorod.
Experientele mai noi intaresc cele aratate cu limpe­zime de experientele vremurilor trecute. Inselarea ­astfel se numeste, pe limba monahilor, amagirea de sine unita cu amagirea draceasca - este si acum o urmare statornica a retragerii mai inainte de vreme intr-o adanca insingurare ori a unei nevointe deosebite in singuratatea chiliei. Pe vrema cand scriitorul aces­tor sfaturi ascetice, tanar fiind, mergea prin anii 1824-­1825, in lavra Aleksandru Nevski spre a se sfatui in legatura cu gandurile sale cu monahul Ioanichie, lu­manararul lavrei, ucenicul staretilor Teodor si Leonid, la acest monah veneau pentru sfat duhovnicesc, multi mireni care duceau o viata ascetica (Monahul Ioani­chie era ruda de sange cu staretul Teodor. Dupa sfarsi­tul acestuia, el nu a rupt legatura cu Leonid, si in cele din urma, pentru a vietui impreuna cu el, s-a mutat in sihastria Optinei). Venea la el si un soldat din regi­mentul Pavlovski, Pavel pe numele sau, intors de cu­rand din schisma rascolnicilor, fost, mai inainte, inva­tator al acestora, om cu oarecare stiinta de carte. Fata lui Pavel stralucea de bucurie. El, insa, din pricina ravnei foarte puternice care se aprinsese in el, s-a aruncat la o nevointa trupeasca lipsita de masura si nepotrivita cu firea lui, avand multe lipsuri in vederile sale despre nevointa sufleteasca. Odata, Pavel statea noaptea la rugaciune. Deodata, in jurul icoanelor s-a ivit o lumina cu stralucire de soare, si in mijlocul ace­lei lumini - un porumbel alb, stralucitor. Din porum­bel s-a facut auzit un glas: "Primeste-ma: eu sunt Sfantul Duh; am venit sa te fac lacas al meu". Pavel a incuviintat cu bucurie. Porumbelul a intrat in el prin gura, iar Pavel, istovit de post si priveghere, a simtit deodata in sine, lucrand cu putere, patima desfranarii: a parasit rugaciunea, a fugit la bordel. Patima lui nesa­tioasa era cu neputinta de ostoit. Toate bordelurile si toate prostituatele pe care si le putea ingadui deveni­sera pentru el a doua familie. In cele din urma, si-a venit in fire. Amagirea sa de catre aratarea draceasca si intinarea sa datorata urmarilor inselarii le-a descris intr-o scrisoare catre ieroschimonahul Leonid, care traia pe atunci in manastirea Aleksandru Svirsk.
In scrisoare strabatea inalta stare duhovniceasca de mai inainte a celui cazut. Sus-pomenitul tanar era pe atunci ucenic de chilie al ieroschimonahului Leonid (anii 1827-l828), si citea, cu binecuvantarea staretului, scrisoarea lui Pavel. In primavara anului 1828, iero­schimonahul Leonid s-a mutat din manastirea Svirsk ­mai intai in pustia Ploscensk, iar apoi in Pustia Op­tinei. El a fost insotit de ucenicul sau de chilie, care a cercetat, cu acest prilej, cateva manastiri din eparhiile Kaluga si Orlov. Pe cand se afla in vestita pustie Bieloberejsk, era slavit pentru nevointele sale mona­hul rasofor Serapion, care vazuse un inger in timpul pravilei sale de chilie. Nu numai mirenii, ci si monahii - dat fiindca la noi in Rusia domneste nevointa tru­peasca, iar in ce priveste pe cea sufleteasca aproape ca s-a pierdut si pomenirea ei - il proslaveau pe Sera­pion, socotindu-l ca pilda de viata monahala. In anul 1829, Serapion s-a mutat, din pricina zdruncinarii sale sufletesti, in Pustia Optinei, spre a se calauzi dupa sfa­turile ieroschimonahului Leonid.
In timpul uneia din sfatuirile sale cu staretul, i-a smuls acestuia o parte insemnata din barba. Serapion, caruia i se randuise a locui in schitul Pustiei Optina, din cinstire pentru slava sa de nevoitor, a venit o data, noaptea, la intai statatorul Schitului, Ieromonahul Antonie, vestindu-I ca Ioan Botezatorul i se aratase, poruncindu-i sa-i in­junghie pe Antonie, pe ieroschimonahul Leonid, pe ieroschimonahul Gavriil si pe mosierul Jeliabovski, care era atunci oaspete al schitului. "Dar unde ti-e cuti­tul ?" l-a intrebat istetul si neinfricatul Antonie. "N-am cutit", a raspuns inselatul. "Apoi ce-ai venit sa tai fara cutit ?" - i-a intors cuvantul Antonie si l-a inchis in chilie pe cel inselat, pe care a trebuit~sa-l trimita la casa de nebuni, unde s-a si sfarsit. Pare-se ca inainte de moarte, Serapion si-ar fi venit in fire si ar fi plecat cu nadejde de mantuire.
Trebuie sa bagam de seama, ca duhul cazut, voind sa puna stapanire pe nevoitorul lui Hristos, nu lucreaza ca unul ce are putere, ci cauta sa atraga invoirea omului la inselarea ce i se pune inainte, si, primind aceasta invoire, pune stapanire pe cel ce i-a dat-o. Sfantul David, zugravind bantuirea ingerului cazut asupra omului, arata adevarul intoc­mai, atunci cand spune: "Pandeste, ca sa apuce pe sarac, sa apuce pe sarac daca-I va trage pe el in latul lui" (Ps. 9, 30). "Sfantul Duh lucreaza cu de la Sine putere, ca un Dumnezeu; vine atunci cand omul care s-a smerit si s-a micsorat pe sine nu-i asteapta nicicum venirea. Deodata schimba mintea, schimba si inima. Prin lucrarea sa cuprinde intreaga vointa si toate pute­rile omului, care nu are putinta de a chibzui asupra lucrarii care se savarseste cu el.
Harul, atunci cand este in cineva, nu-i arata nimic din cele obisnuite sau dintr-ale Scripturi ci il invata in chip tainic care nu le-a vazut si nu ti le-a inchipuit niciodata. Atunci, mintea deprinde in chip ascuns tainele inalte si ascunse pe care, potrivit Dumnezeiescului Pavel, nu le poate vedea ochiul omenesc, nici mintea nu poate, de la sine, sa le atinga... Mintea omeneasca, prin sine insasi, fara a fi unita cu Domnul, chibzuieste dupa pu­terea ei. Iar atunci cand se uneste cu focul Dumne­zeirii si cu Sfantul Duh, atunci este cu totul stapanit de Dumnezeiasca Lumina, se face cu totul lumina, se aprinde in flacara Atotsfantului Duh, se umple de in­telegere Dumnezeiasca, si ii este cu neputinta, in flacara Dumnezeirii, sa cugete la ale sale sau la cele pe care le-ar voi". Astfel graia Preacuviosul Maxim Capsocalivitul, Precuviosului Grigorie Sinaitul. (Filoc. rom., vol. VII).
Dimpotriva, in timpul aratarilor dracesti totdeauna ii este lasata omului libertatea de a chibzui asupra aratarii, daca sa o primeasca sau nu. Aceasta reiese din incercarile demonului de a-i amagi pe sfintii lui Dumnezeu. O data, atunci cand Preacuviosul Pahomie cel Mare petrecea in insingurare, in afara de zarva manastirii, i s-a infatisat diavolul intru lumina mare, zicand: "Bucura-te, Pahomie. Eu sunt Hristos, si am venit la tine ca la un prieten al meu". Sfantul, chibzu­ind in sine, si-a spus: "Venirea lui Hristos la om este unita cu bucuria, in chip strain de frica. In acel ceas pier toate cugetarile omenesti: atunci, mintea toata, atinteste cu privirea pe Cel vazut. Ci eu, vazandu-l pe acesta care mi se infatiseaza, ma umplu de tulburare si de teama. Acesta nu este Hristos, ci satana".
Chibzuind astfel, Preacuviosul i-a spus cu indraz­nire celui ce i se aratase: "Diavole ! Pleaca de la mine: blestemat sa fii tu, si vedenia ta si rautatea viclenelor tale ganduri". Diavolul a pierit fara intarziere, um­pland chilia de putoare. (Vietile sfintilor, 15 mai).
Nu este cu putinta omului care se afla inca pe tara­mul cugetarii trupesti, care nu a primit o cugetare du­hovniceasca asupra firii omenesti cazute, sa nu puna oarecare pret pe faptele sale si sa nu recunoasca in sine o oarecare vrednicie, oricate vorbe smerite ar rosti si oricat de smerit ar parea la aratare unul ca acesta. Adevarata smerenie nu sta in firea cugetarii trupesti, fiindu-i acesteia cu neputinta: smerenia tine de intelegerea duhovniceasca, Preacuviosul Marcu Ascetul spune: "Cei care nu se socotesc pe sine datornici catre orice porunca a lui Hristos, cinstesc trupeste legea lui Dumnezeu, neintelegand cele ce zic, nici cele pe care se intemeiaza: de aceea ei socotesc ca implinesc legea desavarsit prin fapte" (Cuvant despre legea duhovniceasca, cap.34).
Din cuvintele Preacuviosului Parinte se arata limpede ca cel care recunoaste in sine vreun lucru bun, se afla in stare de amagire de sine. Aceasta stare de ama­gire de sine slujeste ca temei pentru inselarea demonica: ingerul cazut isi afla adapost in intelegerea gresita, trufasa a crestinului, la care se adauga lesne si ama­girea sa, iar prin amagire il supune pe om stapanirii sale, aruncandu-l in asa- numita inselare demonica. Din experientele aratate mai sus se vede ca nici unul din cei inselati nu s-a socotit pe sine nevrednic de vederea ingerilor, asadar a recunoscut in sine o oare­care vrednicie. Nici nu poate cugeta astfel despre sine omul trupesc si sufletesc. De aceea au si zis Sfintii Parinti indeobste despre toti nevoitorii lipsiti de deprindere indestulatoare cu lucrarea sufleteasca si neadumbriti de har, ca pe pe acestia linistirea ii pierde.
Pilduitoare este purtarea Preacuviosilor Varsanufie cel Mare si a tovarasului sau de nevointe Ioan Prooro­cul (care erau ei insisi zavorati in chinovia avvei Se­rid, pentru ca tot vorbim despre zavorati si linistire). Intreaga obste a acelei manastiri, sau cel putin, cea mai mare parte a obstii, se calauzea dupa povatuirile acestor mari bineplacuti ai lui Dumnezeu, plini din belsug de Duhul Cel Dumnezeiesc; se calauzea dupa povetele lor insusi egumenul Serid, pe care Varsanufie cel Mare il numea fiu. Serid, il slujea de altfel, pe sfantul Staret, care petrecea inchis cu desavarsire in chilie, primind la sine doar pe Serid si prin aceasta dand raspunsuri scrise celorlalti frati. Calugarii mana­stirii, calauziti de cuvintele ziditoare ale barbatilor in­suflati de Dumnezeu, au aratat sporire duhovniceasca grabnica si imbelsugata. Unii dintre ei au devenit buni pentru viata in zavorare, la care au si fost chemati de Dumnezeu, Cel Care vazuse dinainte inzestarea lor. Astfel, Varsanufie cel Mare i-a prevestit lui Ioan de la Berseba ca lui i-a fost mai dinainte randuita de Dumnezeu linistirea, si pregatindu-l pe acest monah prin vietuirea dupa poruncile evanghelice in mijlocul ob­stei calugaresti, in cuptorul ascultarii, la vremea potrivita, aratata de Dumnezeu, l-a adus la zavorare. (Ras­punsurile l-54).
Din schimbul de scrisori dintre Marele Varsanufie si Ioan de la Berseba se poate vedea ca Ioan era inviforat de cugete patimase si dupa intrarea in zavorare. Alti monahi carora le-a fost ingaduita za­vorarea erau si mai tulburati de patimi; dar zavorarea nu le-a fost oprita. Dimpotriva, Preacuviosului Avva Dorotei, care se deosebea atat prin intelepciunea lu­measca, precum si prin cea duhovniceasca, prin inzes­trarea de a calauzi pe alti monahi si care aratase cu fapta acest dar duhovnicesc, staretii purtatori de Duh i-au oprit zavorarea, oricat ar fi dorit-o el. "Linisti­rea", i-au spus ei, "da omului pricina de cugetare semeata mai inainte ca el sa se fi dobandit pe sine, adica sa fie neprihanit. Doar atunci are loc adevarata linistire, cand omul a purtat deja crucea. Si astfel, daca vei patimi impreuna cu aproapele, vei primi aju­tor; iar daca te vei tine deoaparte de impreuna-pati­mire, voind sa intri in cele ce sunt mai presus de ma­sura ta, sa stii atunci ca vei pierde si ceea ce ai. Nu te abate nici inauntru, . nici in afara, ci tine mijlocul, pri­cepand care este voia Domnului, "ca zilele rele sunt" (Efes.S, 16.- Raspunsul 311).
Cuvintele mele au urmatorul inteles: nu te increde in linistire, si nu fi nepasator in indeletnicirile tale, pe care le ai de facut: iata calea de mijloc, care nu cu­noaste primejdia caderii. In linistire trebuie sa ai sme­renie, iar in indeletnicirile tale sa fii cu trezvie, si sa-ti infranezi cugetul tau. Toate acestea nu sunt ingradite de oarecare soroc de vreme. Oricine este dator sa rab­de cu multumire cele ce vin fara putinta de ocolire asupra lui. Cu cat se pogoara omul mai mult in smerenie, cu atata sporeste. Ramanerea in chilia ta nu te face incercat, pentru ca tu esti in ea, ferit de necazuri; pare-se ca din lipsa luptei cu dracii, care pe cel za­vorat in chilie il aduce intr-asemenea scarba si razboi, care sunt cu totul necunoscute monahului de chinovie (Vezi Vietile Preacuviosilor Antonie cel Mare, Onu­frie cel Mare si ale altor pustnici si zavorati). Iar prin faptul ca lasi, inainte de vreme, toate indeletnicirile, vrajmasul iti gateste nu odihna, ci mai mult tulburari, ca sa te faca sa spui, in cele din urma: "Mai bine nu m-as fi nascut" (Raspunsurile 312,313).
Preacuviosul Dorotei, recunoscut ca sfant de catre Biserica soborniceasca, unul din cei mai alesi scriitori ascetici, a vietuit in chinovie, printre frati, iar dupa sfarsitul sfintilor povatuitori si-a intemeiat propria sa manastire si a fost intai-statator al ei. Sfantul Ioan Scararul atentioneaza ca cei inclinati spre cugetare semeata si alte patimi sufletesti nu trebuie nicicum sa-si aleaga viata in pustnicie, ci sa petreaca in mijlocul obstii si sa se mantuiasca prin lucrarea poruncilor (Cuvantul 8, cap. 10, 18, 21, 25 - Cuvantul 27, cap. 13, 36): caci orice fel de vietuire, fie in pustie, fie in chinovie, atunci cand este potrivit, atunci cand este potrivit cu voia lui Dumnezeu, si are ca tel a placea lui Dumnezeu, este preafericit (88 de capete ale Preacuviosului Simeon Noul Teolog). Din zavorarea de mai inainte de vreme odrasleste inselarea draceasca, nu numai cea care bate la ochi, ci si cea care este nevazuta la aratare: a cugetului, a sufletului, fara de asemanare mai primejdioasa decat cea dintai, ca una care se tamaduieste foarte anevoie, iar adesea nici nu cunoaste tarriaduire. Acest rod al inselarii, care se intemeiaza pe cugetarea se­meata, este numit de catre Sfintii Parinti "parere" (Ale Sfantului Grigorie Sinaitul, capetele 128,131,132), atunci cand nevoitorul primeste pareri mincinoase de­spre lucrurile duhovnicesti si despre sine, socotindu-le adevarate. Parerilor si vedeniilor mincinoase le ur­meaza intotdeauna, potrivit legaturii firesti de simtire si de lucrare dintre minte si inima, simtiri amagitoare, desfatatoare ale inimii: ele nu sunt altceva decat lucra­rea unei patimi subtiri a dulcetii si slavei desarte. Cei molipsiti de catre aceasta inselare se fac propava­duitori ai unei invataturi ascetice mincinoase, cateo­data si ereziarhi, spre vesnica pieire a lor si a celor apropiati lor. Sfantul Isaac Sirul pomeneste, in cel de­al 55-lea Cuvant, ca un oarecare Malpas a dus in pust­nicie o viata foarte aspra de nevoitor, cu telul de a atinge o inalta stare duhovniceasca, si a cazut in trufie si inselare demonica vadita, facandu-se intemeietor si capetenie a sectei evhaitilor.
Ca pilda de carte ascetica scrisa in acea stare de in­selare numita "parere" putem da lucrarea lui Toma de Kempis, numita "Urmarea lui Hristos". Ea rasufla o patima subtire a dulcetii si o cugetare semeata, care naste in oamenii orbiti si plini pe deasupra peste ma­sura de patimi, o desfatare pe care ei o socot gustare a harului Dumnezeiesc. Nefericitii si intunecatii ! Ei nu pricep, ca adulmecand damful subtire al patimilor care traiesc in ei, se indulcesc de el, socotindu-l in orbirea lor, mireasma a harului ! Ei nu inteleg ca de desfatarea duhovniceasca sunt in stare doar sfintii, ca inaintea desfatarii duhovnicesti trebuie sa mearga po­cainta si curatirea de patimi, ca desfatarea duhovni­ceasca nu sta in puterea pacatosului, ca el trebuie sa se cunoasca pe sine ca fiind nevrednic de desfatare, sa o alunge, daca aceasta va incepe sa-i dea tarcoale, sa o alunge ca pe un lucru nepotrivit cu el, ca pe o vadita si pierzatoare amagire de sine, ca pe o miscare subtire a slavei desarte, a cugetarii semete si a patimii dulcetii. In pustnicie, au ajuns, asemenea lui Malpas, la cea mai vartoasa inselare demonica Francisc de Assisi, Ignatiu de Loyola si alii nevoitori ai latinilor (dupa caderea Bisericii de Apus de la cea din Rasarit), recunoscuti de ei ca sfinti. "Atunci cand Francisc a fost rapit la cer" spune scriitorul Vietii acestuia, "Dumnezeu Tatal, vazandu-l, S-a intrebat, fiind pentru o clipa in nedumerire: cui sa dea intaietate, Fiului Sau Celui dupa fire, sau fiului dupa har - Francisc". Ce poate fi mai cumplit, mai had decat aceasta hula, ce poate fi mai intristator decat aceasta amagire !
In vremea de astazi, in patria noastra, putem spune cu hotarare ca viata anahoretica intr-o pustie nelocuita este cu neputinta, iar zavorarea - foarte anevoioasa, fiind mai primejdioasa si mai nepotrivita ca oricand. In acest fapt trebuie sa vedem voia lui Dumnezeu si sa ne supunem ei. Daca vrei sa fii un isihast placut lui Dumnezeu, iubeste tacerea si deprinde-te cu ea cu toata osardia care-ti sta in putinta. Nu-ti ingadui sa vorbesti in desert nici in biserica nici la trapeza, nici la chilie; nu-ti ingadui sa iesi din manastire decat la  mare nevoie si pentru cat mai putina vreme; nu-ti in­gadui a lega cunostinte, mai cu seama apropiate,nici in afara, nici inlauntrul manastirii; nu-ti ingadui o pur­tare sloboda si destinderi vatamatoare; poarta-te ca un strain si calator, atat in manastire cat si in viata pamanteasca indeobste - si te vei face isihast, pustnic, anahoret, prin dumnezeiasca dragoste.

Iar daca Dum­nezeu te va vedea inzestrat pentru pustie sau pentru zavorare, atunci El Insusi, cu negraitele Sale judecati, iti va orandui viata de pustnicie si linistire, precum i-a oranduit-o Fericitului Serafim de Sarov, sau iti va orandui zavorare, .precum a oranduit-o Fericitului Gheorghe, zavoratul din manastirea Zadonsk. [La data scrierii acestei carti Sfantul Serafim, nu de multa vreme trecut la cele vesnice, nu era canonizat inca de Biserica pravoslavnica rusa, de aceea este numit doar "Fericit" de Sfantul Ignatie].

marți, 22 iulie 2014

Petitie pt recunoasterea sfintilor inchisorilor de catre BOR

Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române: Recunoașterea Sfinților Închisorilor



După Dreptul canonic ortodox, semne ale sfinţeniei sunt:
- moartea martirică – dovada cea mai certă;
- mărturisirea şi apărarea dreptei credinţe;
- viaţa curată, viaţa sfântă;
- darul facerii de minuni, în viaţă sau după moarte.
Dintre condiţiile de fond (personale) ale sfinţeniei:
- să fi avut credinţa neîndoielnică ortodoxă;
- puterea de a suferi moarte martirică, primejdii şi orice necazuri pentru apărarea dreptei credinţe;
- puterea de a trăi moral şi religios cât mai desăvârşit;
- puterea de a săvârşi minuni;
- cultul spontan acordat de poporul credincios.
În cazul trăitorilor ortodocși din închisorile comuniste, toate acestea se confirmă. Ce dovadă mai clară vrem decât moartea martirică? Lupta împotriva lor e lupta contra evidenţei, păcatul împotriva Duhului Sfânt.
De la instalarea regimului comunist în Rusia s-a început o campanie de distrugere a creştinismului şi a tuturor valorilor umane tradiţionale. Acelaşi efect devastator l-a avut în toate ţările pe unde a trecut.
În cazul de faţă, nu e nevoie de Paterice pentru confirmarea sfinţeniei. Chinurile şi moartea din închisori, ştiind că toţi erau chinuiţi pentru credinţă de un regim ateu, sunt un Pateric al mucenicilor fără a mai fi nevoie de alte comentarii. Ele întrec orice „cuvinte duhovnicești”. De la mulți nu s-a păstrat nici un cuvânt duhovnicesc, dar au moaşte făcătoare de minuni! (a se vedea la Aiud).
De la atâtea mii de martiri din Istoria Bisericii nu s-a păstrat nici un cuvânt duhovnicesc ci pentru sfârşitul lor au fost trecuţi în ceata sfinţilor. De ce numai noi românii suntem atât de îndoielnici în credinţă? Nu ne bate Dumnezeu că nu ne cinstim sfinţii închisorilor? Cred că şi din acest motiv ne bate, cu prisosinţă…
Sfinţii sunt manifestarea concretă şi personală a lui Dumnezeu în Biserică, iar Biserica nu se menţine vie decât prin Sfinţi. La loc de cinste se află Martirii.

Protestăm față de aceste fapte anticreștinești și față de indiferența Patriarhiei Române:
Universitatea din București interzice revista anti-avort „Pentru viață”, nr. 2, a asociației studențești cu același nume, să participe la Târgul Educației organizat în 10-11 aprilie 2014. BOR (administrația patriarhală) tace!
Patru profesori atei din Timișoara protestează împotriva dorinței primăriei municipiului ca o strădă să poarte numele lui Petre Țuțea (ianuarie 2014). Au luat cuvântul pentru apărarea filosofului personalități marcante, inclusiv consilieri locali sau profesori universitari. Petre Țuțea a făcut 13 ani de închisoare, a rămas ortodox convins, erou anticomunist și martir al Bisericii. BOR (adminsitrația patrairhală) tace rușinos!
Statuia din București a martirului Mircea Vulcănescu, ucis la Aiud în 1952, e în pericol a fi demolată, la presiunile unui institut ocult: „Elie Wiesel”, sprijinit din banii Statului român.
Tot acest institut ocult și anticreștin a reușit două performanțe uimitoare:
- retragerea titlului de cetățean de onoare post-mortem al orașului Târgu Ocna, pentru martirul Valeriu Gafencu (mort la Tg Ocna în 1952), în anul 2013. Nici un ierarh ortodox n-a protestat. Rușine!!
- demontarea plăcuței comemorative de la liceul „Dragoș-Vodă”din Sighetu Marmației, pusă în memoria luptătorului anticomunist Aurel Vișovan și a grupului său. Plăcuța s-a pus de către fiul său, preotul greco-catolic Marius Vișovan, iar demontarea s-a făcut după 7 zile! (amănunte: http://www.gazetademaramures.ro/placa-neputintei-noastre-15204). Deși greco-catolici, lupta contra comunismului a fost comună și tot comună ar trebui să fie reacția Patriarhiei la hoțiile numitului institut.
În același timp:
1. Într-un interviu din „Lumea monahilor”, aprilie 2014, teologul și profesorul Radu Preda, director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), a spus că BOR „a întârziat nepermis de mult momentul asumării, în cunoştinţă de cauză, a trecutului recent, printr-o deschidere de bunăvoie a propriilor arhive, printr-o recunoaştere a rolului, cel puţin exemplar, dacă nu chiar de sfinţi, al unor oameni de-ai ei, bărbaţi şi femei, care au murit pentru credinţă – şi mă refer aici explicit la ceea ce numim cu un termen metaforic şi generic „sfinţii închisorilor”. Faptul că noi am întârziat şi întârziem încă procesul acesta de confruntare cu propria noastră istorie se plăteşte prin alimentarea zvonurilor, a acuzelor de multe ori rău intenţionate. De ce? Pentru că – spun asta nu pentru prima dată – biserica trebuie să aibă curajul asumării trecutului recent, pentru că va avea o surpriză uriaşă: va vedea că, în ciuda colaborării pe faţă – sau pe dos, dacă vreţi – a unor membri ai ierarhiei sau ai clerului, pe lângă compromisurile retorice precum lupta pentru pace şi altele asemenea, o abordare critică a perioadei şi o analiză istoriografică ar scoate la iveală un tezaur de martiraj şi de rezistenţă morală, care ar pune cu adevărat biserica întro cu totul altă lumină, dar nu ca instituţie, că nu instituţia trebuie să fie aici în centru, ci ca ceea ce este de fapt defintoriu pentru ea, şi anume comunitatea de credinţă.”
2. Și tot Radu Preda reacționează vehement la tăcerea Patriarhiei în fața atacurilor presei murdare la adresa mitropolitului Bartolomeu:
„Ceea ce mă uimeşte şi mă întristează însă cel mai mult în această poveste a fost tăcerea Patriarhiei. Reacţionând zilnic şi chiar de mai multe ori la tot felul de articole de presă, importante sau minore, instituţia eclesială centrală a tăcut acum asurzitor mai bine de o săptămână… Procedând astfel, Patriarhia dă dovadă că se plasează în afara conştiinţei eclesiale, veghea şi solidaritatea sinodale fiind practic suspendate. Dar de ce să ne mai mirăm atâta? Dovada cea mai concretă a lipsei de aderenţă la adevărata agendă social-teologică o constituie faptul că, la împlinirea de curând a primelor două decenii de la căderea comunismului, vocea Bisericii noastre a fost mai mult decât slabă. S-au organizat dezbateri pe temă mai curând la Viena decât la Bucureşti. Este probabil şi această lipsă de bărbăţie unul dintre motivele de încurajare pentru mercenarii memoriei ajunşi să aibă astfel un nesperat şi nemeritat monopol pe conştiinţa morală a societăţii. Cum am afirmat în repetate rânduri, comportându-se astfel, Biserica noastră, în ipostaza ei ierarhică, riscă să fie acuzată nu atât pentru compromisurile dinainte de 1989, cât mai ales pentru lipsa de viziune profetică după aceea” („Lumea credinței”, feb. 2010).
3. La alte popoare ortodoxe martirii din comunism au fost demult canonizați. Biserica Ortodoxă rusă a canonizat mii de martiri, în frunte cu țarul Nicolae II și cu patriarhul Tihon, omorât de comuniști în 1925. Patriarhul a fost canonizat în octombrie 1989 (!), iar în 1992 i s-au găsit moaștele. Țarul Nicolae, omorât în 1918, deși nu a dus o viață de sfânt, a fost canonizat în anul 2000 pentru sfârșitul său în credința ortodoxă, omorât de atei. BOR tace rușinos!
4. Romano-catolicii din România beatifică martirii ei uciși în comunism:
- Szilárd Bogdánffy, episcop de Oradea, ucis în închisoarea Aiud (1953), beatificat la 30 octombrie 2010.
- Janos Scheffler, episcop de Satu Mare, mort în 1952 la Jilava, beatificat la 3 iulie 2011 (amănunte la http://www.catholica.ro/2011/06/17/la-3-iulie-2011-va-avea-loc-beatificarea-episcopului-janos-scheffler/).
- monseniorul Vladimir Ghika, ucis în 1954 la Jilava, beatificat la 31 august 2013.
- episcopul de Iași Anton Durcovici, omorât la Sighet în 1951, beatificat la 17 mai 2014 (amănunte la www.durcovici.ro).
Greco-catolicii au în curs de beatificare/canonizare 7 episcopi morți în închisori.
Cui îi este frică de sfinți din sinodul BOR? Poate celor ce-au făcut miliție secretă, turnătorie ori șantaj.
Rușinea cade atât pe statul român, care-și bate joc de memoria miilor de foști deținuți politici, cât mai ales pe Biserica Ortodoxă Română, unde se află depuse de ani de zile cereri pentru martirii ortodocși români, cum ar fi Valeriu Gafencu, Ilie Lacatusu sau Arsenie Boca.
Preotul profesor dr. Gh. Drăgulin a scris studii bine documentate, adevărate comori de spiritualitate publicate în revistele bisericești. A trecut și el prin iadul închisorilor comuniste. Un singur exemplu de studiu: „Victimele pușcăriilor comuniste și ale revoluției în atenția aghiografului contemporan” (în buletinul oficial al Patriarhiei: „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-9/1991, p. 91-98). Se militează aici pentru o canonizare colectivă, cât și individuală. De 24 ani însă, Sinodul BOR tace!
În același timp:
Patriarhia Română reacționează vehement la „opiniile antisemite ale unui monah de la Mănăstirea Petru Vodă” (cf. ziarul „Lumina”, 1 iulie 2014, p.3). Opiniile „antisemite” ale unui monah constituie o problemă mult mai importantă pentru Patriarhie decât Sfinții închisorilor!
De 24 ani așteaptă acești sfinți o canonizare oficială și nu s-a făcut nimic. Însă, foarte promptă, Patriarhia procedează dictatorial, dând comunicate pentru fiecare persoană incomodă.
În același timp:
În anul 2005, în cazul Tanacu, este caterisit un ieromonah, scos din monahism și mănăstirea desființată. Un caz unic în istoria Bisericii Ortodoxe Române, nici măcar comuniștii n-au făcut așa ceva! Medicina a demonstrat ulterior că tânăra de la Tanacu a murit pe mașina salvării din cauza incompetenței medicilor, iar nu „omorâtă” de călugări! Unde a fost Biserica? Unde a fost iertarea Bisericii și prezumția de nevinovăție, procedurile de judecată monahală care cer respectarea unor reguli? Unii episcopi au interzis exorcizarile în eparhiile lor, la fel este de părere purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, pr. Constantin Stoica.
Același purtător de cuvânt (în numele cui??) ce susține avortul în unele cazuri, precum cel al fetiței însărcinate de 11 ani: „Este o situație specială. Biserica nu este chiar intransigentă. În cazul violului, incestului, sau când sănătatea mamei este pusă în pericol de o eventuală naștere, Biserica acceptă avortul. În cazul fetiței din Neamt, recomandăm familiei să se sfătuiască cu duhovnicul din parohie și să o ia o decizie în funcție de sfatul medicilor și psihologilor” (cf. http://www.frontnews.ro/social-si-eveniment/diverse/biserica-accepta-avortul-in-cazul-fetitei-de-11-ani-violata-de-unchiul-ei-11609 ).
Unde scrie asta în teologia ortodoxă, tovarășe Stoica? În numele cui vorbești?
Și tot în urma scandalului de la Tanacu s-a inventat ordinul că preoții, monahii și teologii „nu pot avea apariții în spațiul public (mass-media) decât cu binecuvântarea Chiriarhului”.
Oare martirii cu aprobarea cui mărturiseau credința? Nu mai putem mărturisi și apăra credința ortodoxă în spațiul public decât cu aprobarea administrației patriarhale/chiriarhale? Pe ce temei ortodox?
E jenant că înșiși preoții și monahii – adică păstorii și rugătorii turmei – au nevoie de aprobare. E jenant că n-au dreptul apărării credinței ortodoxe dacă vreun episcop le interzice. Cazul episcopului Sofronie al Oradiei cu dictatura sa față de preoți este elocvent.
În același timp:
Tăcere totală despre moartea patriarhului Teoctist (2007), omorât cu zile pe masa de operație de un medic ucigaș, la ordinele unor interese oculte. Cu semne de tăieturi, cu martori ai asasinării și ai îmbălsămării patriarhului neluați în seamă, cu mult prea multe elemente oculte. Cu un singur om (episcopul vicar Vicențiu) ce știa deznodământul dar n-a spus nimic, fiindcă graba de eliminare fizică era foarte mare. Cui a folosit moartea patriarhului Teoctist?
În nici un caz intereselor Bisericii și ale neamului românesc.
Tăcere totală… dar numai până la judecata finală când faptele se vor descoperi.
Protestăm față de această tăcere vinovată în anumite cazuri, în același timp față de încercările de reducere la tăcere în stil milițienesc a unor persoane incomode sau luptătoare (inclusiv patriarhul Teoctist!).
Dumnezeu să judece și să facă dreptate – fiindcă nu mai are cine!
de Pr. Fabian Seiche 

joi, 3 iulie 2014

Care este diferenţa între ecumenicitate şi ecumenism

Una este ECUMENICITATEA - DEPLINĂTATEA, universalismul, sobornicitatea Bisericii Ortodoxe
şi alta este ECUMENISMUL, mişcare INTERNAŢIONALISTĂ care vrea să amalgameze toate ”bisericile” (auto)intitulate ”creştine”, inclusiv sectele recente gen ”Martorii lui Iehova”, devenite între timp ”confesiuni” ”creştine”).
În dogmă nu există concesie - ceea ce propune ecumenismul. Între altele, ce noimă poate avea ”dialogul” - nu mai vorbim de unitate - cu anglicanii, de exemplu, când aceştia ”binecuvântează” căsătorii homosexuale?

Biserica Ortodoxă este ECUMENICĂ (universală), dar NU ECUMENISTĂ. Şi rămâne ecumenică atâta vreme cât nu cade în ispita ecumenismului.
ECUMENICITATEA constituie expresia deplinătăţii Bisericii şi se propune şi celorlalţi, fără să se împartă sau să se ajusteze după concepţiile omeneşti
Faptul că ortodocşii refuză, pe baza hotărârilor canonice (ale Sfinţilor Apostoli şi ale celor şapte Sinoade Ecumenice), orice contact cultic şi sacramental cu eterodocşii, nu înseamnă că privează de dragostea creştină oamenii în general, în planul relaţiilor social-umane.

Biserica Ortodoxă se roagă, conform poruncii scripturistice, pentru pace în lumea întreagă (”să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii... ca să petrecem viaţa paşnică” - Timotei), dar misionarismul social, ospitalitatea creştină, buna cuviinţă nu trebuie să aibă a face cu promovarea minimului dogmatic.
Biserica Ortodoxă este definită chiar în DEX ca fiind ”singura confesiune creştină care a păstrat neschimbate dogmele, tradiţia, cultul şi organizarea bisericească fixate încă de la începuturile creştinismului, prin Sinoadele Ecumenice"


Ce este ecumenismul?

Ecumenismul s-a născut în sânul Protestantismului la începutului secolului al XX-lea, ca un efort de redobândire a unităţii pentru o lume protestantă împărţită în nenumărate grupări şi ramificaţii. Ecumenismul nu are absolut nici o legătură cu ecumenicitatea şi catolicitatea Bisericii, care este pe deplin păstrată, atât geografic cât şi ecleziologic, în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, adică Biserica Ortodoxă, care continuă să creadă ceea ce a fost crezut "întotdeauna, pretutindeni şi de către toţi." Existenţa ereziilor nu neagă nici unitatea, nici ecumenicitatea şi nici catolicitatea Bisericii. Biserica continuă să fie una şi universală.

Erezii şi schisme ca "bisericile" "catolice" şi protestante ale Apusului sau cele anti-calcedoniene ale Răsăritului nu sunt bisericile locale autentice şi legitime ale acelor ţinuturi; aceste biserici redobândesc unitatea şi catolicitatea, devin adevărate biserici, doar atunci când sunt reintegrate în credinţa şi viaţa Bisericii Ortodoxe Soborniceşti (Catolice), care nu este doar adevărata Biserică, ci şi singura Biserică. Prin urmare, de la bunul lui început şi până în ziua de astăzi, aşa-numitul "Conciliu Mondial al Bisericilor", ca vehicul (purtător) al ecumenismului protestant, este, într-un adevărat sens ecleziologic, un "Conciliu Mondial al ereziilor şi schismelor."

(Din concluziile conferintei teologice inter-ortodoxe "Ecumenismul: Origini. Asteptari. Demistificare" - 2004

Toţi sfinţii şi toţi marii duhovnici contemporani care s-au remarcat printr-o viaţă sporită şi bineplăcută lui Dumnezeu, mărturisesc că Biserica Ortodoxă este singura Biserica şi că nu există biserici “surori”. Ei numesc catolicismul erezie şi ne-au lăsat nenumărate mărturii din care putem învăţa cum să ne raportam şi noi la mişcarea ecumenistă.

Ecumenismul nu are nici o baza in traditia si istoria Bisericii Ortodoxe: nici un sfant ortodox nu a fost vreodata ecumenist, nu a participat la intalniri cu ereticii ca sa faca schimb de experienta, nu s-a rugat impreuna cu ereticii. Ba din contra, falsele "uniri" care s-au realizat in Istoria Ortodoxiei au fost anatemizate si cei care s-au opus tradarii au fost trecuti in randul sfintilor si cinstiti de poporul drept-credincios care nu s-a unit cu minciuna si a aparat dreapta si sfanta credinta ortodoxa cu pretul sangelui.


Iată doar câţiva dintre sfinţii şi părinţii mărturisitori ai ortodoxiei care numesc catolicismul erezie şi îndeamna la păstrarea credinţei ortodoxe:
  • Sf. Ierarh Fotie cel Mare (+895)
  • Sf. Fotie cel Mare (810)
  • Sf. Teodosie de la Pecerska (+1073)
  • Sf. Gherman Patriarhul Constantinopolului (+1240)
  • Sf. Grigorie Palama (+1340)
  • Sf. Ier. Simeon al Tesalonicului (+1429)
  • Sf. Marcu Mitropolitul Efesului (+1444)
  • Sf. Maxim Grecul (+1555)
  • Sf. Sfintit Mucenic Cosma Etolianul (+1779): “Pe Papa sa-l blestemati, fiindca el este cauza… Noi avem o poruca ce spune sa anatemizam pe oricine adauga sau nu crede in ceva mic din cele pe care le-au legiuit Parintii Bisericii noastre [Prefetii despre urgiile ce vor veni]”
  • Sf. Paisie de la Neamt (+1794)
  • Sf. Nicodim Aghioratul (+1809)
  • Sf. Ignatie Brianceaninov (+1867)
  • Sf. Ambrozie de la Optina (+1891)
  • Sf. Teofan Zavoratul (+1894)
  • Sf. Ioan de Kronstadt (+1908):
  • Sf. Ier. Nicolae Velimirovic (+1956)
  • Sf. Ioan Iacob Hozevitul (+1960)
  • Sf. Averchie Tausev (+1976)
  • Sf. Iustin Popovici (+1979)
  • Cuv. Filotei Zervakos (+1980)
  • Cuv. Seraphim Rose (+1982)
  • Cuv. Paisie Aghioratul: "Cu durere in suflet marturisesc ca, dintre toti filounionistii (ecumenistii n.e.) pe care i-am cunoscut, nu am vazut pe nici unul sa aiba nu miez, dar nici macar coaja duhovniceasca. Cu toate acestea, stiu sa vorbeasca despre dragoste si unire, desi ei insisi nu sunt uniti cu Dumnezeu, fiindca nu L-au iubit."
  • Pr. Ilie Cleopa:
  • Pr. Dumitru Staniloae:"Eu nu sunt pentru ecumenism! A avut dreptate un sarb, Iustin Popovici, care l-a numit panerezia timpurilor noastre"
  • Pr. Arsenie Papacioc:"Sunt impotriva! Pe viata si pe moarte impotriva! Ce ecumenism?"
  • Pr. Gheorghe Calciu: Eu sunt impotriva ecumenismului! O socot cea mai mare erezie a secolului nostru"
  • Pr. Rafail Noica
  • Pr. Lavrentie Sovre

  • Pr. Justin Parvu: “Biserica Catolica detine erezii foarte mari in sanul ei. Noi nu avem ce discuta cu niste fatarnici care si-au inventat propria lor biserica in afara harului lui Dumnezeu, asemenea lui Lucifer care a vrut sa isi ridice alt scaun pe tronul lui Dumnezeu. Papalitatea a inchis credinciosilor bisericii lor portile Imparatiei cerurilor. Aceste compromisuri ale ierarhilor nostri se savarsesc nu dintr-o constrangere dogmatica, ei stiu prea bine adevarul, ci se poarta asa datorita intereselor politice”