Hotararea dogmatica a Sinodului 7 Ecumenic

Sfantul si Marele Sinod Ecumenic care prin harul lui Dumnezeu si datorita hotararii dreptcre­din­ciosi­lor si iubitorilor de Hristos, imparatii nostri Constantin si mama sa Irina, s-a adunat pentru a doua oara la Niceea, slavita metropola a provinciei Bithinia, in sfanta biserica a lui Dumnezeu numita Sfanta Sofia, urmand predaniei Bisericii Sobornicesti, a hotarat cele ce urmeaza:

Cel care ne-a daruit noua lumina cunostin­tei Sale si ne-a izbavit din intunericul nebuniei idolesti, Hristos Dumnezeul nostru, dupa ce Si-a facut mireasa Sfanta Sa Biserica Soborniceasca cea fara pata sau zbarcitura(Efes. 5, 27), a fagaduit sa vegheze asupra ei, zicand cu tarie sfintilor Sai ucenici: Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului (Matei 28, 20). Aceasta fagaduinta nu a facut-o insa numai acelora, ci prin ei [a facut-o] si noua, celor care am crezut prin ei in numele Lui (Ioan 17, 20).

Insa unii oameni, nesocotind acest dar, inaripati de catre vrajmasul cel viclean, s-au indepartat de judecata cea dreapta si, impotri­vin­du-se predaniei Bisericii Sobornicesti, au pacatuit intru intelegerea adevarului, [si], precum zice proverbul, nu si-au brazdat bine ogorul si mainile lor nu au avut ce culege.

Ei au indraznit sa defaime podoaba bineplacuta lui Dumnezeu a sfintelor aseza­minte, numindu-se preoti fara sa [si] fie; despre care Dumnezeu striga prin profeti: multime de pastori au calcat via Mea; calcat-au cu picioare­le lor partea Mea… (Ieremia 12, 10). Caci urmand unor oameni nelegiuiti, increzatori in propriile cugete, au clevetit Sfanta Biserica, Mireasa lui Hristos, Dumnezeul nostru, si nu fac deosebire intre curat si necurat (Ezechiel 22, 26), numind icoana Domnului si a sfintilor Sai ca pe statuile idolilor diavolesti.

De aceea, intru bunavointa Sa, Domnul Dumnezeul nostru, nesuferind ca cel ascultator sa fie vatamat de o asemenea ciuma, prin ravna dumnezeiasca si cu aprobarea lui Constantin si a Irinei, preacredinciosii nostri imparati, ne-a chemat de peste tot pe noi, intaistatatorii preoti­ei, pentru ca dumnezeiasca predanie a Bisericii Sobornicesti sa isi regaseasca taria prin hotara­rea noastra soborniceasca.

Cercetand si examinand cu multa acrivie si avand in vedere scopul adevarului nu inlaturam nimic, nu adaugam nimic, ci pastram neschim­ba­te [toate] cele bune ale Bisericii Sobornicesti; si urmam cele sase Sfinte Sinoade Ecumenice, mai intai pe cel reunit in stralucita metropola Niceea, [si] impreuna cu el pe cel care a avut loc in cetatea imparateasca de Dumnezeu ocrotita [a Constantinopolei].

(Urmeaza Crezul niceeo-constantinopo­litan): Credem…

Ne lepadam si anatemizam: pe Arie si pe cei care cugeta asemenea lui si ii impartasesc nelegiuita credinta; pe Macedonie si pe cei dimpreuna cu el, numiti cu indreptatire luptatori impotriva Duhului Sfant; [noi] marturisim si ca Stapana noastra, Sfanta [Fecioara] Maria, este pe deplin si cu adevarat Nascatoare de Dumne­zeu, pentru ca a nascut in trup pe Unul din Sfanta Treime, pe Hristos Dumnezeul nostru, dupa cum a invatat mai intai Sinodul din Efes care a alungat pe necredinciosul Nestorie si pe cei dimpreuna cu el, pentru ca a introdus [invatatura despre] doimea de persoane.

Impreuna cu acestea, marturisim si cele doua firi ale Celui ce S-a intrupat pentru noi din Preacurata Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria, marturisindu-L Dumne­zeu desavarsit si om desavarsit, precum si Sinodul din Calcedon a proclamat, indepartan­du-i din curtea dumnezeiasca pe blasfemiatorii Eutihie si Dioscor; si impreuna cu ei pe Sever, Petru si [intreaga] ceata blasfemiatoare; impreu­na cu ei dam anatemei si nascocirile lui Origen, Evagrie si Didim, urmand celui de-al cincilea Sinod intrunit la Constantinopol.

Apoi marturisim doua vointe si doua lucrari, dupa insusirea firilor in Hristos, asa cum a pro­cla­mat si Sinodul al saselea [Ecumenic] de la Constantinopol, respingand pe Serghie, pe Honorius, Chir, Pyrhus, Macarie, toti [acestia fiind] oameni neiscusiti in dreapta credinta si pe [toti] cei care cugeta asemenea lor.

Si, rezumand, zicem: [noi] pastram neschimbate toate predaniile Bisericii, scrise sau nescrise, incredintate noua [cu sfintenie]. Intre ele se afla si zugravirea Icoanelor, in acord cu relatarea propavaduirii evanghelice, in vede­rea intaririi credintei in intruparea, adevarata si nu inchipuita, a lui Dumnezeu Cuvantul, [aces­tea] aducandu-ne bun folos; caci lumina cu care se lumineaza intre ele [propovaduirea si icoana] este spre marirea amandurora .

Asa stand lucrurile, inaintand pe calea imparateasca si urmand invatatura [de Dumne­zeu] insuflata a Sfintilor nostri Parinti si a Predaniei Bisericii Sobornicesti, caci noi recunoastem ca ea este a Duhului Sfant Care locuieste intr-insa, hotaram cu toata grija si acrivia: impreuna cu chipul Cinstitei si De-viata-facatoarei Cruci, in sfintele biserici ale lui Dumnezeu sa se puna si: Cinstitele si Sfintele Icoane, pictate sau lucrate in mozaic, sau facute din materii potrivite, pe Sfintele Vase si Vesminte, pe ziduri si scanduri, in case si pe drumuri; Icoa­na Domnului si Dumnezeului si Mantuitoru­lui nostru Iisus Hristos si a Preacuratei Stapanei noastre, Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, ale Cinstitilor Ingeri si ale tuturor Sfintilor si Dreptilor Barbati.

Caci cu cat mai des sunt vazute acestea, prin Icoane, cu atat mai mult cei care privesc la ele sunt adusi a-si aminti si a iubi prototipurile [icoanelor] si a le da cuvenita sarutare si cinstita inchinaciune; nu inchinarea adevarata, care dupa credinta se cuvine numai Dumnezeirii, ci [tot asa] cum se face cu semnul Sfintei si De-viata-facatoarei Cruci, cu Sfintele Evanghelii, si cu toate lucrurile sfinte; intru cinsti­rea lor se vor face tamaieri si se vor aprinde lumini [candele], dupa evlaviosul obicei al celor de demult. Caci cinstirea [acordata chipului] urca la prototip (cf. Sfantul Vasile cel Mare: Despre Sfantul Duh 18, 45; PG 32, 149), si cel care se inchina la Icoana se inchina persoanei zugravite in ea.

In acest fel se intareste invatatura Sfinti­lor nostri Parinti, adica Predania Bisericii Sobor­ni­cesti, [Biserica] ce a primit Evanghelia de la un capat la altul al pamantului; asa urmam lui Pavel, care a grait in Hristos, [si intregii] cete dumnezeiesti a Apostolilor si sfinteniei Parintilor nostri, tinand cu tarie predaniile pe care le-am primit (cf. II Tes. 2, 15), cantand astfel profetic lauda biruintei Bisericii: bucura-te, fiica a Sionu­lui! Ridica-ti glasul, fiica a Ierusalimului, bucura-te si te veseleste din toata inima. Caci Domnul a inlaturat toate judecatile impotriva ta si te-a izbavit din mana potrivnicilor tai; Domnul este Imparat in mijlocul tau; [tu] nu vei mai vedea nici o nenorocire (Sof. 3, 14) si pacea va fi cu tine totdeauna.

[Iar] cei care cuteaza sa cugete sau sa invete altfel, sau, urmand blestematilor eretici, [indraznesc] sa dispretuiasca predaniile Bisericii, nascocind sau lepadand ceva dintre cele ale Bisericii, fie Evanghelie, fie semn al Crucii, fie Icoana zugravita, fie Sfinte Moaste de Mucenici, sau [indraznesc] sa cugete stramb si viclean pentru a rastalmaci ceva din Predaniile legiuite ale Bisericii Sobornicesti, inca si [de vor indrazni cu necuviinta] sa foloseasca in chip de obste [profan] sfintitele odoare sau cinstitele manastiri: poruncim ca toti acestia, daca sunt episcopi sau clerici, sa fie caterisiti, iar daca sunt monahi sau laici, sa fie indepartati de la impartasanie [sa fie afurisiti].

Sfarsit si lui Dumnezeu slava!

Interviu cu Pr. Prof. Theodoros Zisis in “Lumea credintei” despre IUBIREA FALSA A ECUMENISMULUI : “Fara adevar, iubirea este mincinoasa. “

Părintele Theodoros Zisis, profesor emerit ai Facultăţii de Teologie Aristotelice din Salonic, fondator al Fundaţiei Patriarhale de Studii Patristice de Ia Mănăstirea Vlatadon, teolog de marcă al Patriarhiei Ecumenice şi reprezentant de seamă al acesteia şi al Bisericii Greciei la numeroase întâlniri interortodoxe şi intercreştine, considerat, ală­turi de părintele Ioannis Romanidis, cel mai important teolog patrolog din secolul nostru, este autor a zeci de traduceri din greaca veche în neogreacă si a zeci de cărţi care au revigorat teologia patristică.

- Părinte profesor, se comentea­ză mult pe tema ecumenismului. Auzim foarte des opinii şi păreri mai mult sau mai puţin avizate pe această temă. Sfinţia voastră aveţi o deosebi­tă experienţă în dialogul ecumenic şi în mod special în dialogul cu romano-catolicii, Ajutati-ne să intrăm un pic în culisele acestui dialog…

- Intr-adevăr, am participat în numeroase comisii mixte de dialog între ortodocşi şi romano-catolici şi pot să vă împărtăşesc ceva din experienţa mea. După cum ştiţi, aceste dialoguri au început în prima jumătate a secolului 20, o dată cu începuturile mişcării ecumenice. Rolul principal în creşterea mişcării ecumenice l-a avut Patriarhul Athenagoras al Constantinopolului. Scopul declarat al lor era de reunire a lumii creştine, însă la un mod exterior. In spatele acestora, ca esenţă, era de fapt duhul sincretismului religios de factură new age-istă. Adică să nu se mai ia în seamă adevărurile de credinţă ale Bisericii, ci să se construiască un duh al comunicării, al întâlnirilor, al prieteniei. Chiar Patriarhul Athenagoras a spus: „Lăsaţi dogmele teologilor! Noi vom propune iubirea. Dogmele nu sunt piedici în calea iubirii“. Incă de la începutul acestui dialog aveam de-a face cu un minimalism dogmatic, cu o ignorare a dogmelor Bisericii.

- Oamenii spun cu bucurie: „Toţi care credem în Hristos, toţi suntem creştini şi trebuie să ne iubim”. Nu mai sunt percepute consecinţele acestui minimalism dogmatic. Există asemenea consecinţe practice în viaţa noastră? Nu este mai mare iubirea?

- Invaţă atât Sfânta Scriptură, cât şi Sfinţii Părinţi că atunci când există greşeală sau minimalism în credinţă, atunci există greşeală şi minimalism şi în viaţa morală şi în viaţa duhovnicească. Atunci când adevărul de credinţă este stricat, se strică şi credinţa, şi morala, şi duhovnicia. Dacă nu s-ar întâmpla aşa, Hristos şi apostolii nu ar fi avut motiv să fie împotriva ereticilor. Vedem în Noul Testament că apostolii erau foarte duri în problema credinţei. Sfântul Ioan Teologul a mers odată la o baie şi a auzit că înăuntru era şi ereticul Cerint. Şi atunci a spus: „Să nu intrăm, să nu se prăbuşească baia peste acela şi să pierim şi noi!“. Sfântul Apostol Pavel spune ca de omul eretic, după prima şi a doua mustrare să te depărtezi (Tit 3, 10) ca fiind singur de sine osândit. La fel, iarăşi, Sfântul Ioan Teologul, care, nu uitaţi, este apostolul iubirii, spune ca pe eretic să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! (II Ioan 1, 10-11). Credeţi oare că apostolii nu iubeau pe eretici?

Andrei, te întreb pe tine, şi pe credincioşii din Romania: când iubeşti pe cineva cu adevărat? Atunci când îi ascunzi adevărul sau atunci când îi spui adevărul? Pentru că aceasta este iubirea adevărată. Când ai dorinţa fierbinte ca şi celălalt, cel de lângă tine, să se mântuiască, atunci îi spui adevărul; îi spui: „Ceea ce crezi tu este greşit! Vino la adevăr, ca să te mântuieşti!”. Asta au făcut permanent sfinţii şi chiar Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făcut asta cu fariseii şi cărturarii. De aceea trebuie să înţeleagă oamenii că iubirea este legată esenţial de adevăr. Iubirea şi adevărul sunt nedespărţite. Fără adevăr, iubirea este mincinoasă. Luaţi-o pur omeneşte! Poţi să îţi iubeşti soţia şi să nu îi spui adevărul? Dacă o iubeşti îi spui adevărul! In Grecia avem o vorbă: „Pentru că ţin la tine, îţi spun adevărat!“. Ortodocşii tradiţionalişti iubesc cu adevărat. Pe catolici, pe musulmani, pe monofiziţi, pe protestanţi. Pe toţi îi iubim şi vrem să îi ajutăm să afle adevărul spre folosul lor, spre mântuirea lor. Ceilalţi îşi bat joc de ei şi îi mint.

- Există în tipicul bisericesc o rânduială de anatematizare a ereticilor care se făcea în biserici în Duminica Ortodoxiei. Este această rânduială conformă dragostei creştine pe care o aminteaţi?

- Anatemele care se rostesc în Duminica Ortodoxiei au caracter pedagogic şi scopul lor este de a-i pune în gardă pe credincioşi, de a-i apăra de erezie. Atunci când credinciosul aude în biserică că erezia se anatematizează, atunci conştientizează pericolul pe care ea îl reprezintă pentru mântuire. Inţelege că acceptând învăţăturile eretice îşi pierde sufletul. Dar anatemele sunt iubire şi faţă de eretici, pentru că aceştia, văzând poziţia Bisericii, conştientizează uneori greşeala în care se află şi se întorc la Ortodoxie. Este exact ceea ce spuneam: iubirea adevărată şi nu iubirea falsă. Este ceea ce face orice părinte pentru copiii săi. Când vrea să le arate că un anumit lucru este un pericol foarte mare, se comportă foarte dur, le vorbeşte foarte dur, ca astfel ei să înţeleagă cât este de periculos acel lucru. Anatemele trebuie rostite în biserică.

- Spuneţi că greşeala dogmatică duce şi la greşeală morală…

- E foarte simplu să vedeţi unde a ajuns creştinismul apusean. Asta pentru că au făcut greşeală în dogmă. Sfântul Apostol Pavel spune că atunci când nu ai adevărata cunoştinţă de Dumnezeu, atunci Dumnezeu te lasă când eşti în încercare ca să trăieşti în păcat şi în patimile tale.

- Este ecumenismul, aşa cum se declară, un mijloc de propovăduire a adevărului credinţei ortodoxe? Sunt voci care spun că suntem datori să fim în mişcarea ecumenică pentru a marturisi poziţia Ortodoxiei…

- Această întrebare este una foarte importantă. Atinge exact esenţa problemei ecumenismului. Ea naşte alte două întrebări fundamentale. Prima ar fi: “Până în secolul 20, când a început dialogul ecumenic, Biserica nu a dat mărturia cea bună?”. Toată pleiada de sfinţi care au trăit până atunci, cum au mărturisit ei? Cum se comportau ei cu eterodocşii? Aveau astfel de dialoguri? Metoda dialogului de astăzi a fost necunoscută Bisericii timp de 2000 de ani. Când o anumită grupare îmbrăţişa o anumită erezie şi când ea prindea putere, Biserica se neliniştea, dar nu fă­cea cu aceia dialoguri de la egal la egal, ci îi chema la Sinod să îşi prezinte învăţătura lor, iar Sinodul hotăra dacă aveau sau nu dreptate. Sinodul era locul unde se mărturisea adevărul. A existat vreodată în Biserică dialog care să dureze 20-30 de ani? Se cerceta cazul şi, dacă se descoperea o erezie, Biserica lua îndată o decizie.

Cea de-a doua întrebare pe care o naşte întrebarea ta este: „Care sunt roadele pretinsei mărturisiri ortodoxe în acest dialog ecumenic?”. Cei care sprijină acest tip fals de dialog şi mişcarea ecumenică afirmă că participă la acest dialog ca mărturisitori ai adevărului Ortodoxiei, dar sunt sute de exemple când tocmai reprezentanţii ortodocşi au trădat adevărul Ortodoxiei. S-a văzut în acest dialog că întotdeauna rezultatul lui a fost că ortodocşii au dat înapoi şi că nu au mărturisit adevărul, iar dacă vreunul dintre ei a mărturisit adevărul, a fost dat afară din acest dialog. Sunt aleşi să participe doar acei teologi care sunt de acord cu duhul sincretist.

- La dialogul ecumenic participă astăzi şi credinţa mozaică şi islamul. Ce părere aveţi de dialogul cu ei?

- Aceştia nu cred că Hristos este Dumnezeu. Păi dacă Hristos nu este Dumnezeu, înseamnă că învăţătura Sa e una omenească. Hristos ar fi deci un filosof a cărui învăţătură poate fi trecută cu vederea. Cum nu ne leagă filosofia lui Platon şi Aristotel, aşa nu ne leagă nici învăţătura lui Hristos. Toţi Sfinţii Părinţi spun că iudaismul şi islamul nu conduc către mântuire. Cei care participă la acest dialog au ajuns să spună că şi islamul, şi iudaismul sunt căi de mântuire.

Sfinţii Ioan Damaschinul, Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama îl numesc pe Mohamed antihrist. In Coran este scris că atunci când Hristos ar fi ajuns în faţa lui Allah, ar fi fost întrebat: „Ai învăţat Tu că eşti Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu?”. La care Hristos ar fi răspuns: „Eu nu am învăţat aşa ceva. Sunt minciunile Evangheliilor. Ucenicii mei au învăţat asta, nu Eu“. Vă întreb: „Fără Hristos, Fiul lui Dumnezeu, există mântuire?”.

Şi despre iudaism, dacă iudaismul ar fi condus la mântuire, ce rost a mai avut venirea lui Hristos? Eu predau patrologie. Sunt foarte mulţi părinţi care au scrieri intitulate: Contra iudeilor, cu o exprimare extrem de dură împotriva lor.

- Vedeţi însă, în prezent, de multe ori credinţa iudaică se confundă ca etnia iudaică, cu poporul evreu. De aceea mulţi se tem facă afirmaţii împotriva credinţei iudaice, ca să nu fie confundate cu afirmaţii impotriva etniei şi să fie acuzaţi de antisemitism…

- Ştiu asta. Apostolii erau însă iudei şi, când erau izgoniţi de fraţii lor de neam, ei răspundeau că sunt datori să asculte de Dumnezeu. Noi, creştinii, nu trebuie să gândim etnofiletist, împotriva vreunui neam. Credinţa este înainte de ţară şi de neam. Şi între noi, ortodocşii, ţara noastră nu este Elada sau România, ci Impărăţia Cerurilor.

- Mulţi tineri işi fac studiile teologice în Occident, la universităţi catolice sau protestante, şi ajung apoi clerici ortodocşi. Vedeţi vreun pericol în această modă?

- Da. Este un mare pericol. Avem un exemplu din perioada stăpânirii turceşti. Aţi auzit de sfinţii colivazi? Cei trei mari sfinţi colivazi au fost Sfântul Athanasie din Paros, Sfântul Macarie Notara şi Sfântul Nicodim Aghioritul. Sfântul Athanasie din Paros a fost întrebat de cineva dacă este o idee bună să îşi trimită copilul să studieze în Apus. Era în perioada ateismului şi iluminismului. Şi a răspuns sfântul: „Eu nu pot să vă interzic asta, dar, dacă va merge acolo, există pericolul să se întoarcă ateu”.

Catolicismul şi protestantismul i-au influenţat pe toţi teologii ortodocşi care au mers să studieze în Apus. Au mers în Germania, în Franţa, la Roma şi, minunându-se de clădirile frumoase, de universităţile mari, de bibliotecile imense, s-au simţit complexaţi şi şi-au zis: „Aceste popoare sunt înaintea noastră!”; şi, încet-încet, ortodoxia lor a început să se clatine. Există multe exemple de profesori greci care au studiat în Occident şi s-au întors în Grecia cu altă teologie. Acum scriu cu multă admiraţie despre teologi apuseni, dar fără să înţeleagă esenţa teologiei acelora şi în bibliografiile lucrărilor proprii au plăcerea să treacă multe nume de teologi protestanţi şi nu pe Sfinţii Părinţi. Ba se întâmplă asta şi în predica din biserică. In loc de sfinţi precum Vasile cel Mare sau Ioan Gură de Aur, ei îi citează pe Bultmann şi Kuhlmann! Şi credincioşii îi privesc cu respect, ca pe oameni cultivaţi şi învăţaţi.

Nu e rău să mergi acolo, să cunoşti ce spun teologii apuseni, dar să cunoşti, nu ca să te schimbi, ci ca să ştii să te fereşti de ereziile şi căderile lor. Este foarte bine ca un teolog să meargă în Apus atunci când s-a copt şi când a dobândit un fundament ortodox puternic.

- La nivel european şi mondial există astăzi numeroase ameninţări la adresa creştinilor şi a moralei creştine…

- De distrugerea familiei, de homosexualitate, de pedofilie, suntem vinovaţi noi, creştinii. Suntem vinovaţi pentru că nu suntem creştini adevăraţi. Dacă eram creştini adevăraţi, am fi fost lumina lumii şi sarea pământului, exemplu pentru întreaga umanitate. Dar astăzi, pentru că şi noi, creştinii, ne-am secularizat şi ne-am dat după duhul lumii, lumea nu mai are exemplul sfinţeniei. Nu mai există această viaţă a creştinului. In vremea de început, creştinismul era ascetic, era sfânt. Ceea ce a păţit apusul catolic şi protestant, această „căldiceală” şi în dogmă, şi în etos, aceasta este consecinţa descreştinării şi asta se încearcă şi în ţările ortodoxe. Cu intrarea noastră în Europa, acest pericol creşte, pentru că nu trăim creştineşte nici noi şi, mai ales, nici clericii noştri.

- Şi cum trebuie sa lupte creştinii cu aceste ameninţări?

- Exemplul îl avem de la Sfinţii Apostoli şi de la Sfinţii Părinţi. Nu putem să plănuim noi singuri. Apostolii şi-au început lucrarea lor fără nici un fel de putere, fără stat, fără guvern, fără învăţătură. Erau simpli pescari şi acei simpli pescari au răspândit creştinismul în toată lumea. Aceasta s-a întâmplat cu puterea şi cu harul lui Dumnezeu. Când noi ţinem învăţătura Evangheliei, oricât de neputincioşi am fi, Dumnezeu devine împreună luptător cu noi şi ne dă putere. Atunci când tăiem din credinţă, când tăiem din viaţa în Hristos, când nu suntem hotărâţi ca însăşi viaţa noastră să o dăm lui Hristos sau pentru Hristos în sens martiric, aşa cum au făcut Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, atunci harul lui Dumnezeu ne părăseşte.

- Unii ar spune astăzi că o viată morală ar fi suficientă şi că adevarul de credinţă contează mai puţin…

- Amintiţi-vă de căderea Constantinopolului în mâinile islamului. De ce a îngăduit Dumnezeu să cadă Constantinopolul? Pentru că ortodocşii au trădat credinţa, în 12 decembrie 1452, deci, iată, numai cu câteva luni înaintea căderii Constantinopolului, s-a făcut liturghie în Sfânta Sofia, ortodocşii şi catolicii împreună. Se ştie că, după cucerire, sultanul Mahomed a avut o întrevedere cu generalii săi, ca să se bucure de izbândă. Şi cum mâncau ei şi se veseleau, deasupra sultanului, pe perete, s-a arătat o mână. Sultanul, înfricoşat, a chemat pe toţi înţelepţii săi să tâlcuiască semnul acela, dar nimeni nu a ştiut. Şi atunci au întrebat şi pe Ghenadie Scholarios, care era simplu monah, de altfel singurul din Constantinopol care se opusese ferm unirii cu catolicii. El a cerut răgaz de o săptămână şi le-a zis: „Dacă în răstimpul acesta o să îmi descopere Dumnezeu, o să vă spun”. Şi Dumnezeu i-a descoperit că palma aceea cu cinci degete răsfirate care s-a arătat deasupra sultanului însemna că dacă în Constantinopol ar mai fi rămas măcar cinci ortodocşi adevăraţi, nu ar fi căzut oraşul. Şi să ne mai amintim şi că până pe 28 mai 1453 toate încercările sultanului Mahomed al II-lea de a cuceri Constantinopolul au eşuat şi era hotărât să se retragă. In seara dinaintea căderii, 28 spre 29 mai, un cleric musulman a spus însă: „Nu plecaţi. Până noaptea aceasta am văzut deasupra cetăţii un nor alb, harul lui Dumnezeu care îi apăra pe bizantini. Acum însă norul s-a ridicat. Dumnezeu i-a părăsit. Acum putem să îi cucerim“. Şi i-au cucerit.

- Dovadă că în secolul 7, în vremea Patriarhului Serghie, Constantinopolul a fost scăpat de năvălitori în mod miraculos de către Dumnezeu, deşi armata şi împăratul nu se aflau atunci în cetate să o apere…

- Exact. Aşa cum am mai spus: când suntem nemişcaţi în credinţa noastră, atunci îl avem pe Dumnezeu împreună lucrător cu noi. Şi când Dumnezeu este cu noi, nimeni nu poate fi împotriva noastră.

- Ştim că Biserica este şi va fi biruitoare, însă vremurile acestea ele acum par atât de tulburi şi de amestecate. Daţi-ne, în final, un cuvânt de îndrumare pentru vremurile pe care le trăim…

- Ai dreptate. Este o mare tulburare, o mare amestecare a lucrurilor, încât mulţi cred că suntem aproape de sfârşitul lumii, aproape de venirea antihristului. Insă acesta nu este neapărat un semn, pentru că Biserica nu trece prima dată prin astfel de tulburări. Şi apostolii spuneau încă de la început că venirea Domnului se apropie. Această stare eshatologică permanentă, această stare de aşteptare a venirii Domnului este o stare naturală a creştinului. Nici perioada apostolică, într-un imperiu idolatru şi imoral, nu era uşoară. Şi, în acele vremuri grele, Sfântul Apostol Pavel spunea că de-ar veni înger din cer sau chiar el însuşi de şi-ar schimba predania, creştinii să nu îşi schimbe credinţa lor.

Dar ce se vede este că această perioadă este cea mai grea dintre toate perioadele. Nu ştiu dacă poate fi ceva mai grav decât ceea ce trăim acum. Adică cei care ar trebui să păzească turma lui Hristos şi să îi gonească pe duşmanii credinţei, tocmai aceştia fie sunt indiferenţi, fie îi ajută pe duşmanii credinţei! De aceea şi poporul simplu spune: „Noi ce să facem?”. Ceea ce au propovăduit apostolii şi modul în care ei înşişi s-au comportat în vremurile lor grele erau răbdarea, rugăciunea, pocăinţa şi, mai ales, conştientizarea că nu aparţineau acestei lumi, ci împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea nu trebuie să avem comportamentul lumii iubitoare de îmbogăţire, de sexualitate, de lux, de trai uşor. Noi trebuie să urmăm calea cea îngustă. In mod normal, noi ar trebui să trăim în lume la fel cum trăiesc monahii într-o mănăstire. Atunci când creştinul are o viaţă ascetică şi trăieşte purtând crucea lui Hristos, toate aceste tulburări care au loc nu îl deranjează prea mult. El doreşte doar să trăiască pentru a ajunge la momentul fericit al morţii, care îl conduce în împărăţie. Trebuie să ne străduim în viaţa aceasta să nu pierdem drumul care duce la mântuire.

Ştim despre o vedenie pe care a avut-o Sfântul Antonie cel Mare legat de erezia ariană. L-au întrebat oamenii pe Sfântul Antonie: „Noi ce să facem?”. Şi Sfântul le-a istorisit vedenia sa, care arăta cât de grav era faptul că arienii erau eretici, după care le-a răspuns: „Feriţi-vă să nu vă molipsiţi şi voi!”. Acum, când avem de-a face cu erezia ecumenistă, erezie despre care încă oamenii nu conştientizează că este erezie, trebuie ca toţi cei cu sfântă nelinişte pentru dreapta credinţă să îi păzim pe oameni să nu se molipsească de erezie, iar pentru suferinţele, pentru crucea pe care o purtăm în viaţa noastră, să îi mulţumim lui Dumnezeu, căci aşa El ne fereşte de a iubi lumea aceasta. Căci dacă cineva iubeşte lumea aceasta, atunci urăşte pe Dumnezeu (I Ioan. 2,15), ne spune Sfântul Ioan Teologul.”

Orice crestin ortodox este dator sa impiedice desfasurarea “saptamanii de rugaciune ecumenica”

Orice crestin ortodox este dator sa impiedice desfasurarea “saptamanii de rugaciune ecumenica”

http://ortodoxiacatholica.wordpress....une-ecumenica/.

In perioada 18 ianuarie si 25 ianuarie va avea loc saptamana de uraciune ecumenica. Conform canoanelor Bisericii, impreuna-rugaciunea cu ereticii este un mare pacat. Acest pacat este mai mare decat a ucide un om. (iar a ucide un om e un pacat abominabil) Daca a ucide un om e un pacat atat de mare, cu atat mai mare este pacatul calcarii in picioare a invataturii Bisericii inspirate de Duhul Sfant.

Este necesar sa facem diferenta intre iubirea crestina, care trebuie sa se manifeste fata de orice om, indiferent de religia lui, rasa sau statutul lui social, dupa modelul samarineanului milostiv care a ajutat pe aproapele sau, si compromisul dogmatic si calcarea cu buna stiinta a canoanelor Bisericii.
Putem fi buni prieteni cu eterodocsii, trebuie sa ii iubim, dar asta nu insemna ca putem sa ne si rugam impreuna cu ei, ci trebuie sa facem deosebirea intre iubire si compromis dogmatic. Nu poate fi folosita iubirea ca argument pentru compromisul dogmatic, atata timp cat Dumnezeu, care este iubire, a descoperit Dogmele, care sunt rodul iubirii Lui fata de oameni.

Impreuna-rugaciunea cu eterodocsii duce la pierderea mantuirii.

Acest pacat este pacat impotriva Duhului Sfant, Cel care a inspirat canoanele Bisericii.

Canonul 10 al Sfintilor Apostoli spune: “Daca cineva s-ar ruga chiar si in casa cu cel oprit de la Sfanta Impartasanie (afurisit), acela sa se excomunice.”

Canonul Canonul 64 al Sfintilor Apostoli: ” Daca vreun cleric sau mirean va intra in adunarea iudeilor sau a ereticilor spre a se ruga, sa se cateriseasca si sa se afuriseasca.”

Canonul 6 al Sinodului de la Laodiceea confirmat de Sinodul VI Ecumenic prin canonul 2 spune: Sa nu fie ingaduit ereticilor sa intre in Casa lui Dumnezeu, daca staruie in eres.

Nu numai impartasirea din “Potirul comun” este oprita de canoanele Bisericii, ci si simpla rugaciune in casa, in biserica, etc.

Vecerniile cu participarea eterodocsilor sunt vatamatoare si se opun canoanelor Bisericii, participarea la ele de catre ortodocsi ducand la pierderea mantuirii, pentru ca aici nu este vorba de o simpla participare, ci de o saptamana de rugaciune organizata cu un scop precis: unitatea crestina, dar nu in ortodoxie, ci dupa modele straine invataturii Bisericii.

Prezenta episcopilor ortodocsi la aceste intalniri de impreuna-rugaciune atrage urgia lui Dumnezeu asupra poporului ortodox.

Saptamana de rugaciune ecumenica este o caricaturizare a a randuelilor Bisericii si are consecinte dezastruoase. Este un tribut platit diavolului, pe care unii din ierarhii nostri il platesc in fiecare an. 
Sa cerem ierarhilor ortodocsi sa nu organizeze o astfel de saptamana de uraciune ecumenica, sa nu le permitem eterodocsilor accesul in bisericile ortodoxe cu scopul acestei rugaciuni!

Parintele Paisie Aghioritul a primit la chilia sa, cu multa dragoste, un grup de preoti papistasi. Acestia au ramas impresionati de dragostea parintelui fata de ei si i-au spus: Parinte, hai sa spunem “Tatal nostru” impreuna! Parintele Paisie insa le-a raspuns ca nu este posibil. Atunci ei au spus: Parinte, dar nu suntem si noi copiii lui Dumnezeu?
Parintele Paisie le-a raspuns: Da, sunteti copiii lui Dumnezeu, dar sunteti afara din Casa Lui, sunteti fiii risipitori!

Preot Matei Vulcanescu
Mitropolia Veriei, Nausei si Campaniei



Sa spunem un Nu categoric saptamanii de rugaciune ecumenica!

Va rugam sa semnati aceasta petitie in care cerem Patriarhului Romaniei si Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane ca sa nu se organizeze in tara noastra o saptamana de "rugaciune ecumenica"

http://www.petitieonline.com/signatu...une_ecumenica/

Săptămâna antihristică de rugăciune în comun cu ereticii. Să condamnăm această trădare a lui Hristos și să ne delimităm de cei ce o săvârșesc

Ecumenism_eretic_BOR

Iată programul din București, locuri unde putem protesta:
Sâmbătă, 18 ianuarie 2014, orele 17.00, la Catedrala romano-catolică Sfântul Iosif din strada General Berthelot 19 ;

- Duminică, 19 ianuarie 2014, orele 17.00, fiecare Biserică va face rugăciuni pentru unitatea creştină în cadrul slujbelor duminicale;
- Luni, 20 ianuarie 2014, orele 17.00, la biserica anglicană din strada Arthur Verona 3;
- Marţi, 21 ianuarie 2014, orele 17.00, la biserica reformată Calvineum din strada Luterană 13 bis;
- Miercuri, 22 ianuarie 2014, orele 17.00, la biserica greco-catolică Sf. Vasile cel Mare din strada Polonă 50;
- Joi, 23 ianuarie 2014, orele 17.00, la biserica evanghelică din strada Luterană 2;
- Vineri, 24 ianuarie 2014, orele 17.00, la biserica armeană Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din bulevardul Carol I, 43;
- Sâmbătă, 25 ianuarie 2014, orele 16.00, la Catedrala patriarhală din Dealul Mitropoliei

Săptămâna antihristică

Această săptămână, fraţii mei, este de câţiva ani dedicată rugăciunilor împreună cu ereticii şi multor conferinţe în vederea unirii cu aceştia într-o „varză” sincretistă, pseudo-creştină. Eu o numesc săptămâna antihristică (ecumenistă) deoarece toate adunările acestea se ţin în duh anticreştin. De unde şi până unde vorbesc ei de „unirea Bisericilor”? Câte Biserici există? Noi, creştinii (ortodocşi), mărturisim credinţa într-Una, Sfântă, Sobornicească (ecumenică sau pan-ortodoxă) şi Apostolească Biserică! De ce alţii cred diferit? Simplu: toţi ceilalţi creştini sunt eretici (catolicii, protestanţii şi toate celelalte ce derivă din ele). De ce ? Pentru că numai erezia naşte erezii.
Doctrina catolică însumează multe erezii, dintre care amintesc doar două, care stau la baza ei:
-pelagianismul, erezie care susţine că harul este creat şi supraadăugat omului. Astfel, omul, prin căderea în păcat nu a pierdut decât ceea ce era, oricum, supraadăugat lui. Deci, în om nu s-a schimbat nimic după cădere, Dumnezeu neluându-i decât ceea ce avea el în plus, adică harul.
-erezia lui Macedonie, care a extins arianismul la Persoana Sfântului Duh, minimalizând importanţa Acestuia în iconomia mântuirii. De aici a pornit ideea că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul.

“Ecumenismul este numele de obste pentru crestinismele mincinoase, pentru bisericile mincinoase ale Europei apusene.iar toate aceste crestinisme mincinoase, toate aceste biserici mincinoase nu sunt nimic altceva decât erezie peste erezie...ereziile acestea europene îndeparteaza pe Dumnezeu-Omul în întregime si pun în locul lui pe omul european;nu e nici o deosebire esentiala între papism, protestantism, ecumenism si celelalte secte, al caror nume este legiune''. (Sf Iustin Popovici)