Părintele Theodoros Zisis, profesor emerit ai Facultăţii de
Teologie Aristotelice din Salonic, fondator al Fundaţiei Patriarhale de Studii
Patristice de Ia Mănăstirea Vlatadon, teolog de marcă al Patriarhiei Ecumenice
şi reprezentant de seamă al acesteia şi al Bisericii Greciei la numeroase
întâlniri interortodoxe şi intercreştine, considerat, alături de părintele Ioannis Romanidis, cel mai important
teolog patrolog din secolul nostru, este autor a zeci de traduceri din greaca
veche în neogreacă si a zeci de cărţi care au revigorat teologia patristică.
- Părinte
profesor, se comentează mult pe tema ecumenismului. Auzim foarte des opinii şi
păreri mai mult sau mai puţin avizate pe această temă. Sfinţia voastră aveţi o
deosebită experienţă în dialogul ecumenic şi în mod special în dialogul cu
romano-catolicii, Ajutati-ne să intrăm un pic în culisele acestui dialog…
- Intr-adevăr, am participat în numeroase comisii mixte de
dialog între ortodocşi şi romano-catolici şi pot să vă împărtăşesc ceva din
experienţa mea. După cum ştiţi, aceste dialoguri au început în prima jumătate a
secolului 20, o dată cu începuturile mişcării ecumenice. Rolul principal în
creşterea mişcării ecumenice l-a avut Patriarhul Athenagoras al
Constantinopolului. Scopul declarat al
lor era de reunire a lumii creştine, însă la un mod exterior. In spatele acestora,
ca esenţă, era de fapt duhul sincretismului religios de factură new age-istă.
Adică să nu se
mai ia în seamă adevărurile de credinţă ale Bisericii, ci să se
construiască un duh al comunicării, al întâlnirilor, al prieteniei. Chiar
Patriarhul Athenagoras a spus: „Lăsaţi dogmele teologilor! Noi vom propune
iubirea. Dogmele nu sunt piedici în calea iubirii“. Incă de la începutul acestui dialog aveam de-a face cu un minimalism
dogmatic, cu o ignorare a dogmelor Bisericii.
- Oamenii spun cu
bucurie: „Toţi care credem în Hristos, toţi suntem creştini şi trebuie să ne
iubim”. Nu mai sunt percepute consecinţele acestui minimalism dogmatic. Există
asemenea consecinţe practice în viaţa noastră? Nu este mai mare iubirea?
- Invaţă atât Sfânta Scriptură, cât şi Sfinţii Părinţi că
atunci când există greşeală sau minimalism în credinţă, atunci există greşeală
şi minimalism şi în viaţa morală şi în viaţa duhovnicească. Atunci când adevărul de credinţă este
stricat, se strică şi credinţa, şi morala, şi duhovnicia. Dacă nu s-ar întâmpla
aşa, Hristos şi apostolii nu ar fi avut motiv să fie împotriva ereticilor.
Vedem în Noul Testament că apostolii erau foarte duri în problema credinţei.
Sfântul Ioan Teologul a mers odată la o baie şi a auzit că înăuntru era şi
ereticul Cerint. Şi atunci a spus: „Să nu intrăm, să nu se prăbuşească baia
peste acela şi să pierim şi noi!“. Sfântul Apostol Pavel spune ca de omul
eretic, după prima şi a doua mustrare să te depărtezi (Tit 3, 10) ca fiind
singur de sine osândit. La fel, iarăşi, Sfântul Ioan Teologul, care, nu uitaţi,
este apostolul iubirii, spune ca pe eretic să nu-l primiţi în casă şi să nu-i
ziceţi: Bun venit! (II Ioan 1, 10-11). Credeţi oare că apostolii nu iubeau pe
eretici?
Andrei, te întreb pe tine, şi pe credincioşii din Romania:
când iubeşti pe cineva cu adevărat? Atunci când îi ascunzi adevărul sau atunci
când îi spui adevărul? Pentru că aceasta este iubirea adevărată. Când ai dorinţa
fierbinte ca şi celălalt, cel de lângă tine, să se mântuiască, atunci îi spui
adevărul; îi spui: „Ceea ce crezi tu este greşit! Vino la adevăr, ca să te
mântuieşti!”. Asta au făcut permanent sfinţii şi chiar Mântuitorul
nostru Iisus Hristos a făcut asta cu fariseii şi cărturarii. De aceea trebuie
să înţeleagă oamenii că iubirea este legată esenţial de adevăr. Iubirea şi
adevărul sunt nedespărţite. Fără adevăr, iubirea este mincinoasă.
Luaţi-o pur omeneşte! Poţi să îţi iubeşti soţia şi să nu îi spui adevărul? Dacă
o iubeşti îi spui adevărul! In Grecia avem o vorbă: „Pentru că ţin la tine, îţi
spun adevărat!“. Ortodocşii tradiţionalişti iubesc cu adevărat. Pe catolici, pe musulmani,
pe monofiziţi, pe protestanţi. Pe toţi îi iubim şi vrem să îi ajutăm să afle
adevărul spre folosul lor, spre mântuirea lor. Ceilalţi îşi bat joc de ei şi îi
mint.
- Există în tipicul
bisericesc o rânduială de anatematizare a ereticilor care se făcea în biserici
în Duminica Ortodoxiei. Este această rânduială conformă dragostei creştine pe
care o aminteaţi?
- Anatemele care se rostesc în Duminica Ortodoxiei au caracter pedagogic şi scopul lor este de a-i pune
în gardă pe credincioşi, de a-i apăra de erezie. Atunci când credinciosul aude în biserică că
erezia se anatematizează, atunci conştientizează pericolul pe care ea îl
reprezintă pentru mântuire. Inţelege că acceptând învăţăturile eretice îşi
pierde sufletul. Dar anatemele sunt
iubire şi faţă de eretici, pentru că aceştia, văzând poziţia Bisericii, conştientizează
uneori greşeala în care se află şi se întorc la Ortodoxie. Este exact ceea ce
spuneam: iubirea
adevărată şi nu iubirea falsă. Este ceea ce face orice părinte
pentru copiii săi. Când vrea să le arate că un anumit lucru este un pericol
foarte mare, se comportă foarte dur, le vorbeşte foarte dur, ca astfel ei să înţeleagă
cât este de periculos acel lucru. Anatemele trebuie rostite în biserică.
- Spuneţi că greşeala
dogmatică duce şi la greşeală morală…
- E foarte simplu să vedeţi
unde a ajuns creştinismul apusean. Asta pentru că au făcut greşeală în dogmă.
Sfântul Apostol Pavel spune că atunci când nu ai adevărata cunoştinţă de Dumnezeu,
atunci Dumnezeu te lasă când eşti în încercare ca să trăieşti în păcat şi în
patimile tale.
- Este ecumenismul,
aşa cum se declară, un mijloc de propovăduire a adevărului credinţei ortodoxe?
Sunt voci care spun că suntem datori să fim în mişcarea ecumenică pentru a
marturisi poziţia Ortodoxiei…
- Această întrebare este una foarte importantă. Atinge exact
esenţa problemei ecumenismului. Ea naşte alte două întrebări fundamentale.
Prima ar fi: “Până
în secolul 20, când a început dialogul ecumenic, Biserica nu a dat mărturia cea
bună?”. Toată pleiada de sfinţi care au trăit până atunci, cum au mărturisit
ei? Cum se comportau ei cu eterodocşii? Aveau astfel de dialoguri? Metoda dialogului
de astăzi a fost necunoscută Bisericii timp de 2000 de ani. Când o
anumită grupare îmbrăţişa o anumită erezie şi când ea prindea putere, Biserica
se neliniştea, dar nu făcea cu aceia dialoguri de la egal la egal, ci îi chema
la Sinod să îşi prezinte învăţătura lor, iar Sinodul hotăra dacă aveau sau nu
dreptate. Sinodul era locul unde se mărturisea adevărul. A existat vreodată în
Biserică dialog care să dureze 20-30 de ani? Se cerceta cazul şi, dacă se
descoperea o erezie, Biserica lua îndată o decizie.
Cea de-a doua întrebare pe care o naşte întrebarea ta este:
„Care sunt roadele pretinsei mărturisiri ortodoxe în acest dialog ecumenic?”. Cei care sprijină acest tip fals de
dialog şi mişcarea ecumenică afirmă că participă la acest dialog ca
mărturisitori ai adevărului Ortodoxiei, dar sunt sute de exemple când tocmai
reprezentanţii ortodocşi au trădat adevărul Ortodoxiei. S-a văzut în acest
dialog că întotdeauna rezultatul lui a fost că ortodocşii au dat înapoi şi că
nu au mărturisit adevărul, iar dacă vreunul dintre ei a mărturisit adevărul, a
fost dat afară din acest dialog. Sunt aleşi să participe doar acei teologi care
sunt de acord cu duhul sincretist.
- La dialogul ecumenic
participă astăzi şi credinţa mozaică şi islamul. Ce părere aveţi de dialogul cu
ei?
- Aceştia nu cred că Hristos este Dumnezeu. Păi dacă Hristos
nu este Dumnezeu, înseamnă că învăţătura Sa e una omenească. Hristos ar fi deci
un filosof a cărui învăţătură poate fi trecută cu vederea. Cum nu ne leagă
filosofia lui Platon şi Aristotel, aşa nu ne leagă nici învăţătura lui Hristos.
Toţi Sfinţii
Părinţi spun că iudaismul şi islamul nu conduc către mântuire. Cei
care participă la acest dialog au ajuns să spună că şi islamul, şi iudaismul
sunt căi de mântuire.
Sfinţii Ioan Damaschinul, Maxim Mărturisitorul, Grigorie
Palama îl numesc pe Mohamed antihrist. In Coran este scris că atunci
când Hristos ar fi ajuns în faţa lui Allah, ar fi fost întrebat: „Ai învăţat Tu
că eşti Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu?”. La care Hristos ar fi răspuns: „Eu nu
am învăţat aşa ceva. Sunt minciunile Evangheliilor. Ucenicii mei au învăţat
asta, nu Eu“. Vă întreb: „Fără Hristos, Fiul lui Dumnezeu, există mântuire?”.
Şi despre iudaism, dacă iudaismul ar fi condus la mântuire,
ce rost a mai avut venirea lui Hristos? Eu predau patrologie. Sunt foarte mulţi
părinţi care au scrieri intitulate: Contra iudeilor, cu o exprimare extrem de
dură împotriva lor.
- Vedeţi însă, în
prezent, de multe ori credinţa iudaică se confundă ca etnia iudaică, cu poporul
evreu. De aceea mulţi se tem facă afirmaţii împotriva credinţei iudaice, ca să
nu fie confundate cu afirmaţii impotriva etniei şi să fie acuzaţi de antisemitism…
- Ştiu asta. Apostolii erau însă iudei şi, când erau izgoniţi
de fraţii lor de neam, ei răspundeau că sunt datori să asculte de Dumnezeu.
Noi, creştinii, nu trebuie să gândim etnofiletist, împotriva vreunui neam.
Credinţa este înainte de ţară şi de neam. Şi între noi, ortodocşii, ţara
noastră nu este Elada sau România, ci Impărăţia Cerurilor.
- Mulţi tineri işi fac
studiile teologice în Occident, la universităţi catolice sau protestante, şi
ajung apoi clerici ortodocşi. Vedeţi vreun pericol în această modă?
- Da. Este un mare pericol. Avem un exemplu din perioada
stăpânirii turceşti. Aţi auzit de sfinţii colivazi? Cei trei mari sfinţi
colivazi au fost Sfântul Athanasie din Paros, Sfântul Macarie Notara şi Sfântul
Nicodim Aghioritul. Sfântul Athanasie din Paros a fost întrebat de cineva dacă
este o idee bună să îşi trimită copilul să studieze în Apus. Era în perioada
ateismului şi iluminismului. Şi a răspuns sfântul: „Eu nu pot să vă interzic
asta, dar, dacă va merge acolo, există pericolul să se întoarcă ateu”.
Catolicismul şi protestantismul i-au influenţat pe toţi
teologii ortodocşi care au mers să studieze în Apus. Au mers în Germania, în
Franţa, la Roma şi, minunându-se de clădirile frumoase, de universităţile mari,
de bibliotecile imense, s-au simţit complexaţi şi şi-au zis: „Aceste popoare
sunt înaintea noastră!”; şi, încet-încet, ortodoxia lor a început să se
clatine. Există multe exemple de profesori greci care au studiat în Occident şi
s-au întors în Grecia cu altă teologie. Acum scriu cu multă admiraţie despre
teologi apuseni, dar fără să înţeleagă esenţa teologiei acelora şi în
bibliografiile lucrărilor proprii au plăcerea să treacă multe nume de teologi
protestanţi şi nu pe Sfinţii Părinţi. Ba se întâmplă asta şi în predica din
biserică. In loc de sfinţi precum Vasile cel Mare sau Ioan Gură de Aur, ei îi
citează pe Bultmann şi Kuhlmann! Şi credincioşii îi privesc cu respect, ca pe
oameni cultivaţi şi învăţaţi.
Nu e rău să mergi acolo, să cunoşti ce spun teologii
apuseni, dar să cunoşti, nu ca să te schimbi, ci ca să ştii să te fereşti de
ereziile şi căderile lor. Este foarte bine ca un teolog să meargă în Apus
atunci când s-a copt şi când a dobândit un fundament ortodox puternic.
- La nivel european şi
mondial există astăzi numeroase ameninţări la adresa creştinilor şi a moralei
creştine…
- De distrugerea familiei, de homosexualitate, de pedofilie,
suntem vinovaţi noi, creştinii. Suntem vinovaţi pentru că nu suntem creştini
adevăraţi. Dacă eram creştini adevăraţi, am fi fost lumina lumii şi sarea
pământului, exemplu pentru întreaga umanitate. Dar astăzi, pentru că şi noi,
creştinii, ne-am secularizat şi ne-am dat după duhul lumii, lumea nu mai are
exemplul sfinţeniei. Nu mai există această viaţă a creştinului. In vremea de
început, creştinismul era ascetic, era sfânt. Ceea ce a păţit apusul catolic şi
protestant, această „căldiceală” şi în dogmă, şi în etos, aceasta este
consecinţa descreştinării şi asta se încearcă şi în ţările ortodoxe. Cu
intrarea noastră în Europa, acest pericol creşte, pentru că nu trăim
creştineşte nici noi şi, mai ales, nici clericii noştri.
- Şi cum trebuie sa
lupte creştinii cu aceste ameninţări?
- Exemplul îl avem de la Sfinţii Apostoli şi de la Sfinţii
Părinţi. Nu putem să plănuim noi singuri. Apostolii şi-au început lucrarea lor
fără nici un fel de putere, fără stat, fără guvern, fără învăţătură. Erau
simpli pescari şi acei simpli pescari au răspândit creştinismul în toată lumea.
Aceasta s-a întâmplat cu puterea şi cu harul lui Dumnezeu. Când noi ţinem
învăţătura Evangheliei, oricât de neputincioşi am fi, Dumnezeu devine împreună
luptător cu noi şi ne dă putere. Atunci când tăiem din credinţă, când tăiem din
viaţa în Hristos, când nu suntem hotărâţi ca însăşi viaţa noastră să o dăm lui
Hristos sau pentru Hristos în sens martiric, aşa cum au făcut Sfinţii Apostoli
şi Sfinţii Părinţi, atunci harul lui Dumnezeu ne părăseşte.
- Unii ar spune astăzi
că o viată morală ar fi suficientă şi că adevarul de credinţă contează mai
puţin…
- Amintiţi-vă de căderea Constantinopolului în mâinile
islamului. De ce a îngăduit Dumnezeu să
cadă Constantinopolul? Pentru că ortodocşii au trădat credinţa, în 12 decembrie
1452, deci, iată, numai cu câteva luni înaintea căderii Constantinopolului, s-a
făcut liturghie în Sfânta Sofia, ortodocşii şi catolicii împreună. Se ştie
că, după cucerire, sultanul Mahomed a avut o întrevedere cu generalii săi, ca
să se bucure de izbândă. Şi cum mâncau ei şi se veseleau, deasupra sultanului,
pe perete, s-a arătat o mână. Sultanul, înfricoşat, a chemat pe toţi înţelepţii
săi să tâlcuiască semnul acela, dar nimeni nu a ştiut. Şi atunci au întrebat şi
pe Ghenadie Scholarios, care era simplu monah, de altfel singurul din
Constantinopol care se opusese ferm unirii cu catolicii. El a cerut răgaz de o
săptămână şi le-a zis: „Dacă în răstimpul acesta o să îmi descopere Dumnezeu, o
să vă spun”. Şi Dumnezeu i-a descoperit
că palma aceea cu cinci degete răsfirate care s-a arătat deasupra sultanului
însemna că dacă în Constantinopol ar mai fi rămas măcar cinci ortodocşi
adevăraţi, nu ar fi căzut oraşul. Şi să ne mai amintim şi că până pe 28 mai
1453 toate încercările sultanului Mahomed al II-lea de a cuceri
Constantinopolul au eşuat şi era hotărât să se retragă. In seara dinaintea căderii,
28 spre 29 mai, un cleric musulman a spus însă: „Nu plecaţi. Până noaptea
aceasta am văzut deasupra cetăţii un nor alb, harul lui Dumnezeu care îi apăra
pe bizantini. Acum însă norul s-a ridicat. Dumnezeu i-a părăsit. Acum putem să
îi cucerim“. Şi i-au cucerit.
- Dovadă că în secolul
7, în vremea Patriarhului Serghie, Constantinopolul a fost scăpat de năvălitori
în mod miraculos de către Dumnezeu, deşi armata şi împăratul nu se aflau atunci
în cetate să o apere…
- Exact. Aşa cum am mai spus: când suntem nemişcaţi în
credinţa noastră, atunci îl avem pe Dumnezeu împreună lucrător cu noi. Şi când
Dumnezeu este cu noi, nimeni nu poate fi împotriva noastră.
- Ştim că Biserica
este şi va fi biruitoare, însă vremurile acestea ele acum par atât de tulburi
şi de amestecate. Daţi-ne, în final, un cuvânt de îndrumare pentru vremurile pe
care le trăim…
- Ai dreptate. Este o
mare tulburare, o mare amestecare a lucrurilor, încât mulţi cred că suntem
aproape de sfârşitul lumii, aproape de venirea antihristului. Insă acesta nu
este neapărat un semn, pentru că Biserica nu trece prima dată prin astfel de
tulburări. Şi apostolii spuneau încă de la început că venirea Domnului se
apropie. Această stare eshatologică permanentă, această stare de aşteptare a
venirii Domnului este o stare naturală a creştinului. Nici perioada apostolică,
într-un imperiu idolatru şi imoral, nu era uşoară. Şi, în acele vremuri grele,
Sfântul Apostol Pavel spunea că de-ar veni înger din cer sau chiar el însuşi de
şi-ar schimba predania, creştinii să nu îşi schimbe credinţa lor.
Dar ce se vede este
că această perioadă este cea mai grea dintre toate perioadele. Nu ştiu dacă
poate fi ceva mai grav decât ceea ce trăim acum. Adică cei care ar trebui să
păzească turma lui Hristos şi să îi gonească pe duşmanii credinţei, tocmai
aceştia fie sunt indiferenţi, fie îi ajută pe duşmanii credinţei! De aceea şi
poporul simplu spune: „Noi ce să facem?”. Ceea ce au propovăduit apostolii şi
modul în care ei înşişi s-au comportat în vremurile lor grele erau răbdarea,
rugăciunea, pocăinţa şi, mai ales, conştientizarea că nu aparţineau acestei
lumi, ci împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea nu trebuie să avem comportamentul
lumii iubitoare de îmbogăţire, de sexualitate, de lux, de trai uşor. Noi
trebuie să urmăm calea cea îngustă. In mod normal, noi ar trebui să trăim în
lume la fel cum trăiesc monahii într-o mănăstire. Atunci când creştinul are o
viaţă ascetică şi trăieşte purtând crucea lui Hristos, toate aceste tulburări
care au loc nu îl deranjează prea mult. El doreşte doar să trăiască pentru a
ajunge la momentul fericit al morţii, care îl conduce în împărăţie. Trebuie să
ne străduim în viaţa aceasta să nu pierdem drumul care duce la mântuire.
Ştim despre o vedenie pe care a avut-o Sfântul Antonie cel Mare legat de erezia ariană. L-au întrebat
oamenii pe Sfântul Antonie: „Noi ce să facem?”. Şi Sfântul le-a istorisit
vedenia sa, care arăta cât de grav era faptul că arienii erau eretici, după
care le-a răspuns: „Feriţi-vă să nu vă
molipsiţi şi voi!”. Acum, când avem de-a face cu erezia
ecumenistă, erezie despre care încă oamenii nu conştientizează că este erezie,
trebuie ca toţi cei cu sfântă nelinişte pentru dreapta credinţă să îi păzim pe
oameni să nu se molipsească de erezie, iar pentru suferinţele, pentru
crucea pe care o purtăm în viaţa noastră, să îi mulţumim lui Dumnezeu, căci aşa
El ne fereşte de a iubi lumea aceasta. Căci dacă cineva iubeşte lumea aceasta,
atunci urăşte pe Dumnezeu (I Ioan. 2,15), ne spune Sfântul Ioan Teologul.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu