Pr. Gheorghe Calciu: "Ce ştii tu, tinere, despre Hristos?"

7 cuvinte către tineri ale Pr. Gheorghe Calciu

(cuvântul 1)

Chemarea

"A venit acum vremea, tinere, să auzi un glas care te cheamă. Un glas pe care nu l-ai mai auzit; sau poate da, dar pe care nu l-ai înţeles şi nu l-ai ascultat. Este glasul lui Iisus! Nu tresări, nu te mira, nu zâmbi neîncrezător, tânărul meu prieten! Glasul care te cheamă nu este al unui mort, ci al unui înviat. El nu te strigă din istorie, ci din adâncul propriei tale fiinţe.

Cuvintele acestea, rostite şi scrise aici, sunt din străfundurile tale, pe care nu ţi le cunoşti. Ţi-a fost poate ruşine sau teamă să cobori în adâncul tău şi să le descoperi. Ai crezut că în tine zace o fiară, un mormânt al instinctelor din care se ridică strigoii înspăimântători ai patimilor, şi nu ţi-ai văzut faţa de înger, căci tu înger eşti.

Dacă nu ţi-a spus-o nimeni până acum, ţi-o spune Iisus, şi mărturia lui este adevărată, căci nimeni nu L-a dovedit vreodată de minciună. Ce ştii tu, tinere, despre Hristos? Dacă tot ceea ce ştii ai învăţat la şcoală, la orele de ateism, ai fost frustrat cu rea-credinţă de un adevăr – de singurul Adevăr care te poate face liber. Ce ştii tu despre Biserica lui Hristos? Dacă tot ceea ce ştii se reduce la Giordano Bruno, despre care ţi s-a vorbit la educaţia aşa-zis „ateist-științifică”, ai fost privat în mod neomenos de lumina adevăratei culturi, de strălucirea spiritualităţii, care este garanţia libertăţii tale de om.

Unde ai auzit, prietene, cuvintele acestea: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă bleastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”? Dacă nu le-ai auzit niciodată, cine şi cu ce drept ţi le-a interzis? Cine ţi-a interzis să ştii că există o cale mai bună, mai dreaptă şi mai simplă decât cea pe care rătăceşti orbecăind acum? Cine ţi-a pus valul peste ochi, ca să nu poţi vedea lumina cea minunată a dragostei propovăduite şi trăite de Iisus până la ultimele ei consecinţe?

Te văd pe stradă, prietene, tânăr şi frumos, şi deodată, totul se schimbă în tine, fața ta se schimonoseşte, instinctele îţi răbufnesc în afară, răvăşindu-ţi fiinţa ca o dezlănţuire de stihii, şi devii violent... De unde ai învăţat violența, tinere? De la cine? Ţi-am văzut mama blândă şi cu ochii în lacrimi, ţi-am văzut tatăl cu faţa împietrită de durere – şi am ştiut că nu de la ei ai învăţat-o... Atunci, de unde? Pleacă-ţi urechea şi ascultă chemarea lui Iisus, chemarea Bisericii Lui.

Afară, pentru violenţa ta nesăbuită, te aşteaptă tribunalele şi închisoarea, unde sufletul tău poate fi iremediabil ucis. Te-am văzut cu durere înaintea tribunalelor, unde faptele tale căpătau dimensiuni de oroare. Te-am văzut speriat, sau cinic, sau bravând – şi toate aceste atitudini ale tale îmi arătau cât de aproape de marginea prăpastiei te aflai; şi m-am întrebat, încă o dată, cine este vinovat pentru căderea ta.

Vino la Biserica lui Hristos! Numai aici vei găsi consolare pentru fiinţa ta răvăşită, numai în ea vei afla certitudinea; fiindcă numai în Biserică vei auzi glasul lui Iisus spunându-ţi cu blândeţe: „Fiule, iertate îşi sunt ţie greşelile tale, pentru că mult ai suferit. Iată, te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greşeşti”... Nimeni nu ţi-a scris vreodată cuvintele acestea, dar acum le auzi. Ţi s-a vorbit de ură de clasă, de ură politica, de ură şi mereu de ură.

Cuvântul „iubire” ţi-a sunat străin, dar acum Biserica lui Hristos îţi arată o cale mai bună, o cale a dragostei. Ai fost până acum sclavul instinctelor tale, trupul tău a fost un simplu instrument prin care ele s-au exteriorizat. Şi acum poţi să auzi acest glas al lui Iisus, Care grăieşte prin gura Apostolului Său: „Au nu ştii că tu eşti templul lui Dumnezeu, că în tine locuieşte Duhul lui Dumnezeu?”. Ţi s-a spus că descinzi din maimuţă, că eşti o fiară care trebuie dresată, iar acum afli un lucru uluitor: tu eşti templul lui Dumnezeu, în tine sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu! Eşti rechemat, tinere, la demnitatea ta de om metafizic; eşti ridicat de acolo de unde educaţia greşită te-a coborât din sacrul oficiu, de a fi temple în care să locuiască Dumnezeu. Noi te chemăm la puritate.

Dacă nu ai uitat cuvântul „inocență”, dacă au mai rămas zone de copilărie neîntinată în tine, nu vei rezista acestei chemări. Vino în Biserica lui Hristos! Vino să înveţi ce este inocența şi puritatea, ce este blândeţea şi ce este iubirea. Vei afla care este rostul tău în lume, care este scopul existenţei noastre. Spre stupoarea ta, vei afla că viaţa noastră nu sfârşeşte în moarte, ci în înviere; că existenţa noastră este spre Hristos şi că lumea nu este doar un moment gol, în care să stăpânească neantul. Vei avea o nădejde și nădejdea te va face tare. Vei avea o credinţă şi credinţa te va mântui.

Vei avea o dragoste şi dragostea te va face bun. Aceasta este, tânărul meu prieten, cel dintâi cuvânt pe care Iisus ţi-l adresează prin tumultul lumii, prin desişul patimilor cu care nimeni niciodată nu te-a învăţat să te lupţi, prin transparența viselor tale de inocență, care te mai bântuie din când în când. Iisus te caută, Iisus te-a aflat!

Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în miercurea din ”Săptămâna brânzei”, la 8 martie 1978.

(Preot Gheorghe Calciu - 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 21-24)

---

Rememorând epopeea celor 7 cuvinte, părintele Gheorghe Calciu relatează într-un amplu interviu că "în momentul când am hotărât să încep acțiunea cu cele șapte Cuvinte, m-am rugat foarte mult lui Dumnezeu, pentru că instinctul meu de conservare mă reținea. Era ca și cum m-aș fi aruncat cu capul în prăpastie. Pe de altă parte, era ceva în mine care mă mâna. Văzusem viața de la Seminar, știam că elevii erau supuși la tot felul de influențe și ispite, că Departamentul de Culte îi obliga să facă un fel de curs – de educație socială, ziceau ei – dar în care se făcea elogiul Partidului și al situației din țară. Asta era obligația, n-aveai ce-i face! Și mă gândeam că toți copiii aceștia așteptau ceva nou. Era o rutină la Seminar, a profesoratului mai ales, și atunci am pornit acțiunea aceasta, încercând să schimb ceva. Nu le ziceam lucruri noi, ceea ce făceam eu era să le spun într-un mod nou lucrurile pe care le cunoșteau deja. Să ajung la inima lor. Să reușesc să-i scot din această amorțeală, din rutina aceasta a credinței, pe care o practicasem și eu într-o vreme, rutină care te osifica, pentru că nu mai era o credință vie."

În acest sens, primul cuvânt rostit a fost sugestiv intitulat ”Chemarea”, adresat exclusiv elevilor seminariști. Ulterior au început să vină și studenți de la alte facultăți.

Fiecare cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care îl înjurau că este "popă" care "înșeală lumea", și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi păzitori. 

Ne dezicem de ierarhii ecumeniști. Cuvânt către credincioșii ortodocși din România

"Cuvant catre drept-credinciosii crestini romani

Nu avem in spate nici un partid, nici o organizatie si nici o putere lumeasca ci Adevarul. In numele Lui, adica al lui Iisus Hristos Dumnezeul-Om, Cel ce a spus: “Indrazniti, Eu am biruit lumea.”, indraznim si noi.

De ani de zile trupul Bisericii este atacat de o otrava foarte periculoasa: erezia tuturor ereziilor – ecumenismul. Cateva din lucrarile satanice ale ecumenistilor sunt:

1. Conferintele si tratatele apostate semnate de arhierei in secret, fara consultarea sau aducerea la cunostinta credinciosilor si impotriva invataturilor Sf. Parinti de la cele 7 Sinoade Ecumenice. Aici amintim intre altele, doua intalniri ecumeniste deosebit de grave: Balamand (Liban-1993), unde s-au recunoscut toate tainele catolicilor fiind valide si s-a introdus termenul eretic de “Biserici surori“si Ravena (Italia-2007), unde s-a recunoscut papa Romei ca episcop valid cu har si succesiune apostolica.

2. Rugaciunile in spatiile publice ale arhiereilor si preotilor ecumenisti cu ereticii (catolici, protestanti…), chiar cu evreii si paganii;

3. Participarea la beatificari respectiv canonizari a ecumenistilor (unii la altii, catolici la ortodocsi si invers) si recunoasterea unor asa zisi “sfinti” ai ereticilor in schimbul unor interese materiale (de ex. Mitropolitul Teofan a participat la beatificarea cardinalului Anton Durcovici la Iasi in 17 mai 2014 in urma urmatoarei propuneri: “Daca doriti cladirea cutare, participati la beatificarea cardinalului Durcovici.“);

4. saptamana de rugaciune – care de fapt este o uraciune inaintea lui Dumnezeu – pentru “unitatea crestinilor “din a doua jumatate a lunii ianuarie, initiata si sustinuta de Patriarhul Daniel;

5. propovaduirea unei dragoste false, fara consistenta Adevarului si deci in afara lui Hristos si crearea falsei impresii ca si ortodocsii si ereticii, paganii, musulmanii, evreii… ar avea acelasi Dumnezeu;

6. negarea hotararilor unor Sinoade Ecumenice pe motivul aberant ca Sf. Parinti n-ar fi avut suficienta dragoste fata de eretici si de aceea i-au anatemizat, de aici rezultand hula cumplita prin care arhiereii ecumenisti se considera a avea “o dragoste si o intelepciune “mai mare decat a Duhului Sfant, Cel care i-a indemnat pe Sf. Parinti sa-i dea anatemei pe eretici.

7. convocarea unui Sinod panortodox in 2016 unde este “de neconceput lipsa reprezentantilor Romei “(ce legatura are papa cu Ortodoxia , cand el nici macar nu este botezat ?) si in care nici unul din cele 10 puncte de discutie nu condamna vreo erezie, ci se intareste panerezia ecumenismului (numit fals “Miscarea ecumenica “), si se va discuta despre pace, fraternitate si libertate (putin mai lipsea si aparea deviza masonilor de la 1789, “libertate, egalitate si fraternitate”).

Biserica se roaga pentru toti dar nu impreuna cu toti, pentru ca nu toti cred in Dumnezeul cel adevarat – Sfanta Treime si nici toti cei ce cred in Sf. Treime nu cred drept. Trecerea de la erezie la dreapta credinta si intrarea in Biserica se face numai prin: lepadarea de erezie, Botezul ortodox prin intreita afundare, Mirungerea si Sf. Impartasanie, iar nu prin rugaciuni impreuna cu ereticii, prin intruniri ecumeniste comandate si sustinute financiar de clanul Rockefeler…

Nu avem voie sa uitam ca unul din roadele amare ale ecumenismului in Romania a fost impartasirea IPS Corneanu la Greco-catolici, blasfemie de care el nu s-a cait niciodata pana la moarte.

Biserica Ortodoxa nu e proprietatea nici a Patriarhilor, nici a Mitropolitilor, nici a Episcopilor, nu e mosia lor si nici mostenirea lor. Ei traiesc de pe urma evlaviei credinciosilor, de a caror mantuire nu-i intereseaza, acesta este un fapt de care ei vor da negresit seama in fata Dreptului Judecator si n-am vrea sa fim in pielea lor.

Capul Bisericii este Iisus Hristos. Sufletul Bisericii este Duhul Sfant. Iar Trupul Ei suntem toti cei botezat ortodox si care credem ortodox. Omul eretic (chiar de ar fi Patriarh, Mitropolit, Episcop, Preot, simplu credincios) singur iese din Biserica pentru ca se impotriveste Adevarului. Iesirea lui este mai intai nevazuta, cu sufletul, dar daca nu se intoarce la Adevar, dupa moarte merge in iad.

Poate vreodata, cu ajutorul lui Dumnezeu, va avea loc vreun Sinod Ecumenic autentic – nu ca cel deja apostat numai prin stabilirea punctelor in discutie – care sa dea anatemei ecumenismul si sa se termine o data cu aceasta “saptamana de rugaciune (uraciune) pentru unitatea crestinilor“.

Dar pentru ca acesta sa aiba loc, noi trebuie sa luptam cu armele Luminii pentru a mentine treaza constiinta Adevarului si sa o transmitem copiilor nostri.

De aceea, toti care suntem constienti de acest pericol si mergem la Biserica, mai ales in saptamana care urmeaza, suntem datori sa luam atitudine impotriva oricaror actiuni ecumeniste (rugaciuni cu ereticii, predici ecumeniste, predici ale cardinalilor, popilor papistasi, pastorilor…).

Daca vom tacea, vom trada si urgia bate la usa. Primii pacatosi condamnati de Mantuitorul Iisus Hristos la Apocalipsa nu sunt curvarii, nici ucigasii, ci fricosii.

Inaintemergatorul antihristului, papa Francisc, la propunerea fostului presedinte al Israelului Shimon Peres, vrea sa faca “un ONU al religiilor “, pe care sa-l conduca el. Acesta este un pas foarte important in instaurarea unui guvern mondial cu religie unica mondiala si conducator unic mondial –antihrist.

Care este folosul zidirii de catedrale si biserici daca lovim si daramam dreapta credinta din constiintele oamenilor prin ecumenism ?

Care este folosul zidirii de catedrale si biserici daca nu spunem raspicat papistasilor, protestantilor, evreilor, musulmanilor, paganilor… ca numai Iisus Hristos cel Ortodox da mantuirea vesnica ?

Cum indrazniti voi, arhierei si preoti ecumenisti sa lipsiti de Taina Sf. Botez pe catolicii care vor sa vina la Ortodoxie ?!? Chiar si numai singur, acest pacat groaznic al vostru va va duce in iad !!! Noi ne dezicem de hotararile de la Balamand, Ravena si din toate intalnirile apostate ecumeniste.

Unirea falsa si fortata a tuturor religiilor sub pretextul (creat de sionisti prin atacurile ISIS…) incetarii razboaielor asa-zis religioase este o lucrare clara de pregatire a terenului pentru antihrist.

Desi proorociile spun clar ca, majoritatea arhiereilor il vor trada pe Hristos in fata papistasilor, noi avem datoria sa ne pastram si sa ne aparam Dreapta Credinta, fara de care nimeni nu se poate mantui.

Dumnezeu sa ne ajute. Amin.

Monah Teodot, Schim. Ieremia si un grup de credinciosi

sursa: apologeticum.ro

Iisus a venit pe lume sa ne mantuiasca si sa ne aduca fericire vesnica

Sfantul Teofan Zavoratul –predica la Buna Vestire

Binevesteşte, pământule, bucurie mare, lăudaţi, ceruri, slava lui Dumnezeu (cântarea a 9-a din Canonul Bunei Vestiri). Ce bucurie i se porunceşte pământului să binevestească? Bucuria mântuirii în Domnul Iisus Hristos. Tot pământul era în doliu adânc, şi deşi aştepta cu încredinţare, însă vreme foarte îndelungată n-a văzut izbavire. In cele din urmă, vestea cea bună a fost adusă din Cer, vestită pe tot pamantul şi primită cu bucurie. Aşadar binevesteşte, pământule, această mare bucurie a ta.

Apropiindu-se de pământ, Cerurile vedeau doar plângere, amărăciune şi tanguire. Iată că s-a luminat însă faţa tânguitorului pământ, şi întrucât chipul desavarsirii acesteia a arătat în toată deplinătatea nemărginitele desăvârşiri ale lui Dumnezeu, cum să se înfrâneze cerurile de la a lăuda această slavă dumnezeiască? Lăudaţi, deci, ceruri, slava lui Dumnezeu.

Cerurile, ce sunt poftite să laude slava lui Dumnezeu, sunt lumea îngerească, iar pamantul căruia i se porunceşte să binevestească bucurie mare sunt oamenii… Ingerilor ce să li se mai amintească de lăudarea lui Dumnezeu când ei si asa strigă cu glasuri necurmate: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Dumnezeu Savaot? Pe când oamenilor poate că nu este de prisos să li se amintească: „Nu uitati, prieteni, de singura bucurie adevărată, adusă nouă din cer în ceasul Bunei Vestiri făcute Preasfântei Fecioare Maria”.

Cand Arhanghelul i-a vestit pentru întâia oară Preabinecuvântatei Fecioare bucura-te, atunci, s-ar putea spune, au fost doar zorii zilei de bucurie care avea sa răsară după aceea… Insă si atunci din Preasfânta Fecioară, care pricepea puterea cuvintelor arhangheliceşti, a ţâşnit de la sine cântarea:

Măreşte, sufletul meu, pe Domnul, si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu (Lc. 1, 46-47).

Prin ce cântări pline de încântare trebuie să-şi reverse acum bucuria sufletul care cunoaşte şi Invierea, şi Inălţarea, şi Pogorârea Sfântului Duh, temeiul şi proslăvirea Bisericii lui Dumnezeu pe pământ şi sălăşluirea în ceruri a Bisericii celor întâi-născuţi! Judecând după aceasta, n-ar trebui să fie printre noi oameni ce nu se bucură – iar dacă aşa stau lucrurile, ce să ni se mai spună: „Bucuraţi-vă!”? Cine se bucură, se bucură oricum, fie că-i aminteşti de bucurie, fie că nu-i aminteşti; deopotrivă, cel ce n-are bucurie în suflet nu se va bucura, oricât i-ai spune tu să se bucure. Să dăm mulţumită Domnului! Şi noi am fost aduşi în vistieria bunătăţilor cereşti şi stăm lângă izvorul tuturor bucuriilor şi mângâierilor. Daca ne-am împărtăşit de bunătăţile acestea, înseamnă că bem mângâiere şi ne bucurăm, iar dacă nu ne-am împărtăşit nu putem să ne bucurăm, oricât ne-am încorda ca să facem asta, până ce nu vom gusta din bunătăţile lui Dumnezeu cele veselitoare. Aşadar noima chemării binevesteşte, pământule, bucurie mare este totuna cu poftirea: „Gustaţi, oamenilor, din bunătăţile aduse de Domnul pe pământ, şi se va bucura inima voastră, şi bucuria voastră nimeni nu o va mai lua de la voi”.

Cine a şezut în beznă, a fost chinuit de ea şi apoi a fost scos la lumină, nu poate să nu simtă mângâiere de la faptul că vede lumina zilei, soarele cel plăcut şi toate făpturile de tot felul, pe care acesta le luminează. El nu va uita nicicând chinul de mai înainte şi nici clipa când a fost izbăvit de el. Si noi suntem, după firea noastră, în întuneric: a strălucit, oare, lumina lui Hristos în inimile noastre? Ochiul minţii noastre îl contemplă, oare, pe Dumnezeu, Cel în Treime închinat, pe Acest Soare gândit, şi toate tainele descoperite nouă despre cârmuirea şi răscumpărarea de către Dumnezeu a lumii, contemplă el, oare, Această Lumină, Ce luminează toate cele ce sunt? Ne amintim, oare, de clipa când a fost alungată bezna şi ne-a înconjurat cu strălucirea Sa Lumina Cea gândită? Cine poate să spună asta, acela să se bucure… cine nu poate, să iasă întâi din beznă, şi atunci se va bucura.

Cine s-a chinuit în lanţuri şi a fost eliberat, îşi aminteşte bine cum i-a venit vestea eliberării, cum a fost deschisă temniţa, cum i s-au sfărâmat lanţurile şi a fost scos la libertate… şi nu poate să nu se bucure, pentru că gustă libertatea. Şi noi suntem în lanţurile păcatului, ale obiceiurilor rele lumeşti şi ale tiraniei sataniceşti. Ne amintim, oare, în viaţa noastră clipa când în suflet s-a pogorât ca un înger aşteptarea şi dorinţa libertăţii, când în el s-a revărsat o neobişnuită putere şi de pe el au căzut, unul după altul, lanţurile păcatului, lumii şi dia­volului? Cel cu care s-a întâmplat asta se află pe tărâmul libertăţii fiilor lui Dumnezeu – se bucură şi se veseleşte… cel cu care nu s-a întâmplat, să caute mai întâi această libertate, şi va începe să se bucure… şi toţi sfinţii îngeri se vor bucura împreună cu el.

Cine a zăcut paralizat, acoperit de răni, şi apoi a fost vindecat poate, oare că nu aibă simţirea sănătăţii şi să nu umble bucurându-se de tăria şi vioiciunea pe dare i le dă prezenţa noilor puteri? Şi noi suntem paralizaţi de nepăsare, suntem plini de răni de pe urma patimilor. Oare a venit la noi Doctorul sufletelor şi trupurilor, şi a luat aminte sufletul nostru la cuvântul Lui ca slăbănogul: ia patul tău şi ca bolnavul: iată, te-ai făcut sănătos(v. In 5, 8, 14)? Cine s-a învrednicit de aceasta nu poate să nu cânte cântare de bucurie, sărind şi jucând, şi se va bucura.

Cine a fost în surghiun ori a fugit de acasă de bunăvoie, iar după aceea s-a întors şi a fost primit cu bunăvoinţă, oare va uita cum i-a ieşit tatăl lui în întâmpinare, cum a căzut de grumazul lui şi l-a sărutat, cum după aceea a fost spălat, îmbrăcat şi cum s-a făcut ospăţ în cinstea întoarcerii lui? Iar amintindu-şi de acestea, cum poate să nu se mângâie cu ele neîncetat, petrecând în casa milostivului său părinte?! Şi noi am fugit din casa Tatălui… Ne amintim, oare, cum ne-am mâhnit pentru despărţire, cum ne-am biruit sfiala şi ne-am alungat frica de întoarcere prin pocăinţă, cum am fost primiţi în milostivele braţe ale Părintelui prin dezlegarea păcatelor, cum s-a făcut ospăţ in cinstea noastră prin Sfânta Impărtăşanie? Şi – lucrul cel mai de seamă – oare purtăm în adâncul inimii încredinţarea că nu suntem în surghiun, ci în casa Tatălui, suntem în milă şi în iubire, nu sub mânie şi sub blestem? Dacă aşa stau lucrurile, duhul nostru nu poate să nu se bucure, chiar dacă trupul ar fi sfâşiat cu gheare de fier – iar dacă nu, nu avem parte de bucurie, chiar dacă am fi înconjuraţi de toate mângâierile lumii…

Aşadar, fraţilor, cine a gustat din bunătăţile aduse pe pământ de Dom­nul – adică şi această lumină a cunoştinţei, şi această libertate de legăturile păcatului, şi puterea de a face binele, şi această vindecare a rănilor inimii, şi această înfiere dumnezeiască – petrece neîncetat într-o neprefăcută bucurie cerească.

Pe aceia îi vom ferici, iar celor străini de starea aceasta le vom dori să intre în bucuria Domnului pe calea cea dreaptă a gustării bunătăţilor care aduc bucuria adevărată.

Nu vă amăgiţi, fraţilor! Bucuria duhovnicească nu este o pornire de o clipă, întâmplătoare, silită a inimii, ci este răsfrângerea stării de bucurie statornică a întregii fiinţe, ce vine mai cu seamă din legăturile ei cu Dumnezeu şi din pri­mirea de la El a mai înainte pomenitelor bunătăţi. Ne putem încorda inima cu de-a sila spre bucurie, însă bucuria va fi azvârlită din ea îndată, ca un băţ aruncat vertical în apă. Ne putem amăgi pentru o clipă inima zugrăvindu-i bunătăţi părute, însă aceasta va fi nu bucurie, ci beţie, care se sfârşeşte de obicei printr-un mare chin. Luaţi seama, deci, şi nu vă amăgiţi. Puteti întâlni multe lumini – lumini ale cugetării deşarte, care nu sunt lumini ale cunoştinţei, ci nişte luminite asemenea celor care aproape întotdeauna plutesc deasupra trupurilor moarte... Luaţi seama şi nu vă amăgiţi. Sunt oameni care cred că nepunând hotar poftelor îşi lărgesc sfera libertăţii, însă de fapt seamănă cu nişte maimuţe care se încurcă singure în plasă. Nu vă luaţi după pilda lor. Lumea îmbie cu o mulţime de mângâieri ce par a vindeca rănile inimii, dar sunt precum mirajele din pustie sau ca apa sărată ce aţâţă setea! Instrăinaţi-vă de ele. Şi stăpânitorul acestei lumi, ce suflă răutate asupra noastră în inimă, până la un moment dat ne vorbeşte întotdeauna cu grai dulce, zice-s-ar părintesc, îmbiindu-ne cu îndestulare şi cu odihnă. Izgoniţi de la voi şi încercările de a vă fermeca ale acestui linguşitor.

Fie ca inima voastră să nu ştie de altă bucurie afară de bucuria mântuirii în Domnul Iisus Hristos. Preacurata Stăpână de Dumnezeu Născătoare, cea dintâi primitoare a bucuriei, să ne bucure pe toţi cu această bucurie – pe unii cu simţământul mântuirii împlinite, pe alţii cu nădejdea nemincinoasă a primirii ei, încât fiecare să înalţe cu ea acum laudă: măreşte, suflete al meu, pe Domnul, si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Amin!

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

Parintele Sofian Boghiu - Predica la Sfantul Nicolae si Sfanta Mucenita Filofteia

“Frati crestini,

Ne intalnim astazi si maine in pomenirea cea de peste ani a celor doua fapturi dumnezeiesti, Sfantul Ierarh Nicolae si Sfanta Mucenita Filofteia.

Diferenta de timp si de loc este mare intre acesti sfinti ai lui Dumnezeu, pentru ca Sfantul Nicolae traieste pe la trei sute si patruzeci, atunci isi incheie viata pamanteasca, iar Sfanta Filofteia pe la o mie trei sute treizeci, treizeci si cinci, patruzeci. Deci, o mie de ani distanta de timp intre acesti doi. Bunul Sfantul Nicolae era un mare ierarh, un arhiereu al lui Dumnezeu care avea legaturi directe cu imparatul Constantin, la primul Sinod de la Niceea, un om cu multe relatii in lumea aceasta pamanteasca.

Sfanta Filofteia, o fetita, o taranca saraca, poate nu stia nici sa se iscaleasca, cu niste parinti modesti, saraci, plugari, traind intr-o localitate din Bulgaria. Sfantul Nicolae, dupa cum s-a vorbit in “Viata lui”, el insusi facand minuni in viata lui pamanteasca; iar pe Sfanta Filofteia nimeni n-a cunoscut-o in viata ci, decat in momentul martiriului ei.

Si totusi, ne intalnim cu amandoi acesti sfinti ai lui Dumnezeu in aceste zile, astazi si maine. Si astazi si in sapte decembrie. Ce-i uneste pe dansii si ce-i face laudati si neuitati de memoria lumii?

Bunatatea inimii lor. Sfantul Nicolae a fost un om foarte milostiv, la dimensiunile lui si Sfanta Filofteia de asemenea, la saracia ei. Amandoi erau plini de har, plini de putere dumnezeieasca. Dragostea de Dumnezeu luase legatura cu suvoiul dragostei din inima lor. De aceea au ajuns de neuitat.

Cu Sfantul Nicolae, noi avem o socoteala mai personala la manastire aici. Adica Sfantul Nicolae a fost patronul bisericii de lemn care a fost candva pe acest loc unde fericitul Antim Ivireanul, cautand loc pentru o biserica de piatra, negasind in alta parte, a primit acea oferta a ctitorilor de la vechea manastire, vechea bisericuta de lemn, sa faca in locul ei aceasta biserica de piatra si, ca recunostinta sau ca plata, sa fie socotit si Sfantul Nicolae patronul acestei sfinte manastiri - el fiind patronul bisericutei din lemn care a fost inainte aici.

Fericitul Antim a fost de aceeasi intelegere cu ei si a pastrat pe Sfantul Nicolae patron acestei sfinte biserici. In aceasta icoana cu patru sfinti care sunt patronii lui Antim si patronii manastirii, al doilea e Sfantul Nicolae - intaiul este Alexie omul lui Dumnezeu, al doilea Sfantul Nicolae, al treilea Sfantul Antim, patronul lui Antim Ivireanul si a patra Sfanta Agata. Toti au legaturi cu aceasta manastire si cu fericitul Antim Ivireanul. Deci Sfantul Nicolae are legaturi directe cu aceasta manastire; azi a fost si hramul manastirii.

Sfantul Nicolae, asa cum stiti de fapt - din an in an se repeta multe lucruri din viata lui pamanteasca, din milosteniile lui - a facut multe lucruri inalte in viata lui pamanteasca si dupa aceea. Sfanta Filofteia a facut numai dupa moartea ei multe lucruri minunate.. si multe vindecari.

La Sfantul Nicolae se povesteste cu detalii si cu staruinta, intre minuni, acea fapta de milostenie a lui facuta catre o familie in care erau trei fete sarace. Tatal lor era dispus sa le lase sa-si traiasca viata de lume, o viata in pacate, ca sa poata sa-si duca viata lor mai departe.

Afland Sfantul Nicolae acest lucru, a facut, asa cum facea el de obicei, un gest care a fost salvator pentru acea familie, ca si pentru multe altele. Adica stiti, in timpul noptii s-a dus cu o punga de bani de aur si i-a aruncat pe fereastra unde stia ca dorm acele trei fete. Dimineata s-au trezit cu aceasta bogatie neasteptata de nicaieri.

In noaptea urmatoare a facut acelasi lucru; tatal fetelor care a aflat de acest fapt, fara indoiala ca a ramas uimit si era dornic sa stie cine e acest mare binefacator. A stat la panda si, in noaptea urmatoare, cand a fost din nou Sfantul Nicolae cu darul lui, l-a observat. Si a cazut in genunchi multumindu-i, asa cum putea sa multumeasca un tata disperat in asemenea ocazii, ca salva cinstea celor trei fete ale lui.

Aici jos, sub icoana Sfantului Nicolae, e aceasta minune, acest moment din viata lui: cele trei fete care dorm aici, Sfantul Nicolae la fereastra arunca banutii. De aceea Sfantul Nicolae a ramas patronul fetelor sarace si al fetelor care vor sa se marite si nu pot. Pentru ca de obicei in lume e acest schimb de bunuri pamantesti. Daca ai zestre buna te iau, daca nu, te lasa si nu intereseaza. Cele care se roaga cu adevarat la Sfantul Nicolae au acest raspuns binefacator de la el.

De asemenea, Sfantul Nicolae stiti ca este patronul copiilor, cu darurile. Acest obicei este izvorat dintr-o minune a Sfantului Nicolae. Adica, intr-o calatorie a Sfantului Nicolae, a trecut pe la un han si hangiul, un om rau, un criminal am putea spune, a luat trei copii, i-a prins el de unde i-a prins, i-a adus si i-a junghiat in pivnita lui ca sa faca mancare la calatori.

Sfantul Nicolae trecand pe acolo a aflat. A intrebat: “De ce ai facut fapta aceasta?” - “N-am facut-o!” -”Coboara cu mine in pivnita!” A coborat, bietii copii erau junghiati, curgea sangele din ei. Sfantul Nicolae a facut rugaciune, i-a binecuvantat si copiii au saltat vii. Aceasta minune a ramas de neuitat, din ea s-a nascut acest obicei, ca in ajunul Sfantului Nicolae sa primeasca copilasii ghetute sau alte obiecte la masura, la varsta lor: daruri de la Sfantul Nicolae.

Si alte multe minuni a facut Sfantul Nicolae in viata lui pamanteasca. A luat parte la sinodul de la Niceea, cum stiti, primul sinod ecumenic, cand s-au facut primele sapte articole din Crezul nostru crestin: “Cred intru Unul Dumnezeu, Tatal atottiitorul..” si celelalte articole.

Si aici era o disputa, cum stiti, o disputa cu un mare eretic, Arie, care tagaduia ca Iisus Hristos e de aceeasi fiinta cu Tatal ceresc. Adica spunea acest Arie ca a fost candva un timp, in departata vesnicie, cand Fiul nu era: Iisus Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, Logosul cum spun teologii, n-a fost. Or, El era Cuvantul Tatalui si Evanghelia Sfantului Ioan de la inceput spune asa: “La inceput era Cuvantul”, acest Logos, Iisus Hristos; la inceput, si n-a fost vreme cand El n-a existat.

Aceasta discutie a fost la sinod si era si Sfantul Spiridon, pe care il sarbatorim saptamana cealalta. Oameni care nu erau mari carturari, insa erau niste oameni plini de Duhul lui Dumnezeu. Si Sfantul Spiridon a facut acea minune cu caramida: luand o caramida in mana, cum stiti, a binecuvantat-o si a strans-o in mana. A tasnit focul in sus, a curs apa in jos si a ramas cu lutul in mana. Si a spus: “Aceasta caramida este un singur obiect, insa are in ea trei elemente: focul, apa si lutul. Asa e si Sfanta Treime, sunt trei si formeaza una”, unitatea aceasta a Sfintei Treimi. Si a convins foarte mult Sfantul Spiridon.

Iar Sfantul Nicolae, cat era de bland si de bun, vazand incapatanarea lui Arie, i-a tras o palma la sinod care l-a durut poate mai putin, insa l-a rusinat foarte mult, pentru ca din ravna fac si sfintii asemenea gesturi care pentru unii oameni sunt de scandal. Insa a fost necesara aceasta palma acelui barfitor de Dumnezeu, Arie ereticul pe care sfintii Parinti il infiereaza cu cuvinte grele, pentru ca a atacat dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu Care ne-a mantuit pe noi toti.

Sfanta Filofteia, cum stiti, a avut o viata simpla. Daca ati ascultat acatistul din seara aceasta, in acatist e povestita si viata ei care e foarte simpla. Copila crescuta foarte frumos de mama ei care a invatat-o sa fie cuminte, sa mearga la biserica, sa se roage, sa fie buna, sa ajute pe toti care au nevoie de ajutorul ei. Si ea, cu sufletul curat, a primit tot ce i-a dat buna ei mama ca invatatura, ca hrana de toata viata ei.

Insa mama ei buna a murit, lasand-o de tanara orfana. Tatal ei s-a recasatorit, luand o alta femeie. Si acea femeie, sotia tatalui sfintei Filofteia, se purta foarte rau cu aceasta copila. Si adeseori o batea, mai ales atunci cand o simtea ca risipeste avutul familiei lor. Ca asa se socoteste, a face milostenie insemneaza a risipi! Tine pentru tine, sa mananci pana crapi! si fara indoiala, era foarte suparata ca dadea cate ceva, asa, din putinul care il aveau si ei. Si erau discutii in familie, ca tata-sau, un plugar, mergea la camp si nu-i ajungea mancarea si sotia lui ii spunea: “trimit mancare, iti trimit cata stiu ca ti-e tie folos”.

Insa el spunea ca nu-i ajunge si atunci, intr-o buna zi. s-a pus la panda tatal Sfintei Filofteia si a bagat de seama ca atunci cand Sfanta venea cu mancarea la camp, la tatal sau, a dat ceva de mancare si unor necajiti pe drumul ei. Tata-sau a vazut, s-a convins ca sotia ii trimite mancare de ajuns, insa risipeste Filofteia si plin de manie a aruncat cu barda in ea, a ranit-o in asa masura, taind-o la picior, incat a cazut moarta pe loc. Taica-sau s-a uimit de aceasta crima, i-a revenit simtamantul de tata si fara indoiala i-a parut rau, dar era prea tarziu.

Asa cum facem si noi niste prostii, jignim pe cineva, spunem un cuvant greu sau facem un rau, dupa aceea ne pare rau. Dar rana ai facut-o, foarte greu sa o vindeci. S-a intamplat asa si la acest tata al Sfintei Filofteia. S-a apropiat de ea, insa o lumina foarte puternica a aparut invaluind trupul ei, in timp ce sangele curgea. A incercat s-o miste de acolo, s-o aduca unde era el, unde lucra, unde erau plugul si carul, insa n-a putut-o ridica. Era foarte grea, si era micuta! Si atunci, speriat, s-a dus la Tarnovo - de acolo era - si a vestit pe arhiepiscopul si pe cei care erau acolo, spunandu-le fapta lui, in primul rand, caindu-se ca a fost ucigasul propriei sale fiice.

Pentru asezarea moastelor s-au pomenit multe nume de manastiri si cand a ajuns pomenirea pana la Curtea de Arges, s-a facut mai usoara decat era, decat putea sa fie un asemenea trup. Si si-au dat seama ca acesta era un raspuns - acolo vrea sa mearga. Si bineinteles, au ridicat-o cu cinste de la catedrala din Tarnovo, au prohodit, au cantat cantari cum se canta in asemenea imprejurari fericite, si a fost adusa la Curtea de Arges.

Si era Radu Voda, Radu Negru, care e ctitorul bisericii domnesti de la Curtea de Arges.. au facut corespondenta intre cele doua tari, au adus-o pana la Dunare, la Dunare a iesit domnul impreuna cu sfatul tarii si cu mitropolitul de atunci, cu toti preotii si calugarii care erau pe vremea aceea, a fost o primire nespus de mareata. Si au adus-o in cantari pana la Curtea de Arges.

Si acolo a stat intr-o racla frumoasa in biserica Sfantul Nicolae domnesc, in partea de nord. Si acolo daca va duceti, la biserica domneasca din Curtea de Arges, sa va uitati pe stalpul care merge catre altar - stalpii au acolo patru suprafete pictate toate - pe un stalp de catre altar este viata Sfintei Filofteia, zugravita acolo. O sa vedeti pe taica-sau arand, o vedeti pe Sfanta venind cu mancare, vedeti momentul cand arunca cu barda, si o vedeti inconjurata de soborul acesta de clerici aducand-o la Curtea de Arges si instaland-o in acea biserica frumoasa de la curtea domneasca.

Dupa aceea, mai tarziu, cand Neagoe Basarab construieste biserica manastirii de acolo, azi catedrala de la Curtea de Arges, biserica frumoasa cu turle rasucite, ea a fost adusa acolo si asezata in biserica lui Neagoe de la Curtea de Arges.

Dupa aceea si in timpul de acum, Sfanta Filofteia se afla in paraclisul manastirii Curtea de Arges, in partea de rasarit a manastirii si acolo e mereu cinstita, mereu vizitata de foarte multa lume si indeosebi de lume necajita. Si pe cararile acestea catre Sfanta Filofteia merge multa lume necajita si multi se intorc foarte bucurosi inapoi, primind un dar de la ea, de la Sfanta Filofteia, dar de mangaieri duhovnicesti.

Si in incheiere am sa va spun o intamplare care a avut loc aici, in aceasta manastire, in timpul razboiului, primului razboi mondial. Stiti ca la un moment dat, tara noastra era ocupata - Muntenia - de nemti. Si Bucurestiul era sub stapanire straina. Conducerea noastra era in Moldova. Si bisericile erau inchise.

Sfanta Filofteia era mutata de la Arges aici, in aceasta biserica. Nu stia nimeni insa ca este aici, pentru ca pe vremea aceea manastirea Antim era metocul manastirii Curtea de Arges. Metoc, adica Curtea de Arges avea o casa si o biserica in Bucuresti, si aici era ca si casa ei. Acesta era metocul manastirii Curtea de Arges. Sfanta Filofteia era aici, insa pastrata in taina.

O biata mama care avea patru copii pe front, se ruga lui Dumnezeu, Maicii Sfinte si sfintilor lui Dumnezeu ca sa-i ocroteasca copiii, sa vina sanatosi acasa de pe front. Intr-o noapte, dupa rugaciune indelunga, a atipit si a vazut interiorul bisericii manastirii Antim, cum era atunci, si pe Sfanta Filofteia. A vazut-o stand deasupra raclei ei, vie si Sfanta i-a spus: “daca vrei sa-ti salvezi copiii, intra aici, fa o slujba aici, la racla moastelor mele”.

S-a trezit imediat, a doua zi a venit aici si biserica era inchisa, incuiata. Intalneste preotul si il roaga sa-i dea voie sa vina la Sfanta Filofteia. El a spus: “nu e, nu e Sfanta Filofteia aici!” - “Parinte! Am vazut toata aceasta curte”, asa cum era curtea aici, “si interiorul bisericii. Aici, parinte, pridvorul, usa asta am vazut-o. Vreau sa intru inauntru, stiu in care parte e Sfanta Filofteia!” Vazand preotul ca nu se poate tainui acest adevar, i-a deschis. Intr-adevar, asa era cum i-a spus a venit, a cazut in genunchi, a facut un acatist la Sfanta Filofteia, la racla ei, si a plecat biata femeie foarte multumita si convinsa ca fiii ei se vor intoarce sanatosi.

Si asa a fost, toti patru s-au intors acasa sanatosi, deci - o minune! Ea, ca recunostinta, a comandat o icoana, era atunci un parinte monah Gavriil, zugrav de icoane. Si i-a spus cum a vazut-o pe Sfanta Filofteia in vedenia ei, si cu detalii - asa, asa, asa imbracata. Si icoana care este acolo, la racla cu sfintele moaste, icoana Sfintei Filofteia, este dupa dictarea acestei femei. Aceasta tarancuta imbracata foarte simplu care s-a aratat asa cum era ea, asa i s-a aratat si acestei fericite mame care, ca recunostinta, a poruncit sa-i faca icoana. Si a ramas de atunci in acest sfant locas.

A fost mai inainte aici, in acest colt, unde-i sfesnicul acum - s-a mutat intre timp acolo. Si asa s-a petrecut cu acest semn de dragoste al Sfintei Filofteia catre o mama care s-a rugat pentru salvarea copiilor sai din razboi.

Frati crestini, am aici in mana o carte, un paragraf scurt din Didahiile fericitului Antim Ivireanul, in care vorbeste mai pe larg de Sfantul Nicolae, episcopul de la Mira Lichiei si am sa va citesc aceasta incheiere in care sunt niste sfaturi, ce trebuie sa facem ca sa putem merge si noi pe calea aceasta a lui Dumnezeu, pe calea poruncilor Lui.

Sa putem si noi sa ne prindem in aceasta multime de oameni imbunatatiti care merg catre Imparatia lui Dumnezeu. Insa am sa va spun inainte, in legatura cu Evanghelia citita in seara aceasta, cele zece fecioare, aceasta observatie care se poate constata din citirea Sfintei Evanghelii, ca fecioarele neintelepte sau nebune, cum scrie in Evanghelie, in momentul cand vine Mirele Hristos si e sfarsitul vietii, se pomenesc ca n-au untdelemn in candele - cele intelepte aveau untdelemn, au alimentat candelele. Le-au aprins - ele insa constata ca nu au untdelemn. Untdelemn, dupa Sfantul Ioan Gura de Aur, insemneaza faptele bune. Si atunci ele cer imprumut de la cele care aveau untdelemn si acelea le spun: “nu cumva sa nu ne ajunga nici noua, nici voua. Mai bine mergeti la cei ce vand si va cumparati”.

Ce insemneaza aceasta?

Insemneaza ca fapta buna inaintea lui Dumnezeu nu se poate imprumuta. Trebuie s-o faci personal. Cele intelepte au facut fapte bune in viata lor, si-au cumparat untdelemn, l-au avut la indemana atunci cand se face socoteala pentru faptele noastre bune. Cele care erau neintelepte, n-au avut fapte bune. Au avut numai aceasta feciorie trupeasca, aceasta curatie, aceasta uscaciune de duh.

Poti sa pastrezi curatia trupeasca, insa iti trebuie si cealalta, sufleteasca. Si aceasta bunatate din inima, aceasta nevinovatie si aceasta dragoste trebuie sa cuprinda intreaga ta fiinta. N-au avut aceste fapte bune, nu le-au putut imprumuta, asa incat in viata pamanteasca trebuie sa avem grija cu aceste fapte bune care ne vor deschide usile Imparatiei lui Dumnezeu. Fara ele nu putem intra la Dumnezeu. Nu putem intra in aceasta Imparatie a binelui si a dragostei dumnezeiesti, Dumnezeu fiind dragostea insasi.

De aceea sa tineti minte acest lucru, acest amanunt care este esential: ca acesti doi sarbatoriti, Sfantul Nicolae si Sfanta Filofteia, au fost niste oameni simpli, nu erau mari carturari, insa au avut aceasta esenta duhovniceasca a vietii lor, aceasta bogatie duhovniceasca, fapta buna: erau generosi, nu erau necajiti, erau darnici si buni.

Sa invatam si noi acest lucru, acest bagaj duhovnicesc pentru imparatia lui Dumnezeu, pentru vesnicie, si ca atunci nu se pot imprumuta faptele bune: merge fiecare exact ca la examen, cu tot ceea ce are in el, cu atata merge. Stii, bine, nu stii, te elimina sau te amana pe alta data. In viata pamanteasca, insa acolo, nu! Te amana sau te elimina pentru vesnicie, in focul acela de care vorbeste Evanghelia.

Si acum am sa va citesc aceste cateva cuvinte din Sfantul Antim Ivireanul, in legatura cu Sfantul Nicolae, si cu Sfanta Filofteia, fara indoiala: “Iubitii mei fii duhovnicesti, care v-ati adunat astazi ca sa praznuiti, sa va bucurati de pomenirea Sfantului Nicolae si Sfintei Filofteia, trebuie dupa cat va fi cu putinta fiecaruia, luand pilda de la faptele lor bune, sa ne asemanam lor si sa iubim intai pe Dumnezeu, dupa cum este scris in porunca cea dintai a Decalogului “si pe aproapele nostru. Sa iubim vrajmasii nostri, sa le facem bine. Sa cinstim pe parintii nostri trupesti si parintii sufletesti. Sa ne ferim pe cat ne va fi cu putinta de desfranare, de betie, de zavistii, de vanzari, de apucari, de napasti si de alte multe ca acestea, ca sunt aflati ale diavolului acestea, pentru ca sa ne desparta de Hristos Domnul nostru si sa-si bata joc de noi, dupa pofta lui.

Si daca vom pazi acestea cate am zis, atunci vom fi crestini buni si adevarati ucenici ai Mantuitorului Hristos si fara de nici o indoiala, sa avem nadejde buna ca aici in aceasta lume vom petrece viata pasnica si fara tulburare, iar in cea viitoare ne vom veseli impreuna cu Sfantul Nicolae si Sfanta Filofteia “si cu toti sfintii in Imparatia cerului, care cu totii au dobandit harul lui Dumnezeu in veci”. Amin!

PARINTELE CLEOPA:DESPRE RUGĂCIUNE – TREPTELE RUGĂCIUNII

“Rugăciunea este maică şi împărăteasă peste toate faptele bune. Dar cum este ea maica tuturor faptelor bune? Că doar marele Apostol Pavel spune: Şi acum rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare decât toate este dragostea. Nu spune aşa?Deci iată că cea mai mare faptă bună nu-i rugăciunea, după Sfinţii Părinţi, ci este dragostea.

Dar de ce totuşi Sfinţii Părinţi au spus că rugăciunea este maică a tuturor faptelor bune? Pentru că ea aduce în sufletul nostru şi pe dragoste. Dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele nu vin pe altă cale în sufletul nostru, decât pe calea rugăciunii!

Bunăoară să spun: dacă ai supărat pe cineva sau te-a supărat cineva şi începi să-l pomeneşti la rugăciune, numai vezi că de la o vreme, se ridică ura din mijloc. Prin rugăciune se taie vrajba şi îndată îl câştigi pe acela şi îl aduci la înţelegere, la unire. De aceea spune Sfântul Maxim: Când vei vedea pe cineva că te urăşte sau te nedrăptăţeşte, fie cu dreptate, fie cu nedreptate, începe să-l pomeneşti la rugăciune. Dar să nu-l pomeneşti să-i fie lui vreun rău, că atunci cade pe tine. Să zici aşa: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul, şi pe fratele meu (cutare), că pentru păcatele mele s-a supărat pe mine. Pentru că fratele meu este oglinda mea şi el vede răutăţile mele”.

Aşa spune şi Sfântul Ioan Scărarul: „Să nu învinuieşti cumva pe fratele când te rogi pentru el, sau să-i ceri pedeapsă”, cum îi pun unii în pomelnice la vrăjmaşi. Nu-i voie! Chiar dacă îi puneţi pe unii la vrăjmaşi, Biserica ştiţi cum se roagă? Biserica se roagă pentru vrăjmaşi să-i înţelepţească, să le ierte păcatele, să-i aducă la cunoştinţa adevărului, să-i facă blânzi şi să-i întoarcă cu bine.

Aşa se roagă Biserica. Niciodată Biserica nu vrea să facă rău la nimeni. Că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască… Iar noi, când avem o supărare, ni se pare că cutare ne urăşte. Dar Biserica nu! Ea nu face deosebire. Ea se roagă deopotrivă pentru toţi, ca să fie buni.

De aceea, vorbind despre sfânta rugăciune, v-am spus că ea se numeşte maica tuturor faptelor bune pentru că ea se aduce în sufletul nostru pe cea mai mare faptă bună: dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele.Auzi ce spune dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul – care a fost „vârful teologiei” şi „bilanţul teologiei ortodoxe” în secolul VI – în Filocalie şi în cartea numită „Ambigua”, o carte a lui cu care îl întrece uneori în gândire şi pe Sfântul Dionisie Areopagitul, numit şi „Pasărea cerului”: Toate faptele bune ajută pe om să câştige dragostea de Dumnezeu, dar nici una ca rugăciunea. Că rugăciunea de aceea se cheamă „maica faptelor bune”, că ea pe cea mai mare faptă bună o ajunge, pe dragoste.

Toate faptele bune apropie pe om de Dumnezeu, dar rugăciunea le uneşte. Rugăciunea nu numai că îl apropie pe om de Dumenzeu, ci îl lipeşte de Dumnezeu şi îl face un duh cu El. Este ceea ce spune marele Apostol Pavel: Cel ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea… Şi cel ce se lipeşte cu Domnul, un duh este cu El. Sudura aceasta duhovnicească de a se uni omul cu Dumnezeu, se face pe calea rugăciunii.

Dar când auzim noi de rugăciune, să nu credem că toată rugăciunea noastră este rugăciune. Dacă eu zic cu limba rugăciunea, sau cu gura, iar mintea este pe dealuri, eu mă înşel pe mine când ma rog. Că Dumnezeu, în vremea rugăciunii, nu caută numai buzele şi limba, ci caută mintea şi inima.

Şi rugăciunea care o facem noi cu gura şi cu buzele este bună într-o măsură, căci şi ea are temei în Sfânta Scriptură. Când auzi pe Apostolul Pavel că spune aşa: Aduceţi Domnului roada buzelor voastre, arată rugăciunea gurii pe care o zicem; sau când auzi în Psaltire că zice: Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat, se referă la rugăciunea limbii şi a glasului. Când auzi pe proorocul că zice: Şi L-am înălţat pe El cu limba mea, tot de rugăciunea gurii vorbeşte; sau: Doamne auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la Tine să vină, tot de rugăciunea buzelor vorbeşte. Sau: Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea şi nu trece cu vedere ruga mea, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte şi aici Sfânta Scriptură.

Dar să ştiţi că  rugăciunea gurii,  după învăţătura dumnezeiescului părinte Grigorie de Nyssa, marele filosof şi fratele marelui Vasile, este graniţa cea mai depărtată a rugăciunii, sau, mai bine-zis, ca să înţelegi mai bine, ea este cuiul (treapta) cel mai de jos din scara rugăciunii. Ştii că atunci când te urci pe scară, pui piciorul pe cel dintâi cui. Dar cât ai de suit!

Or, scara rugăciunii în urcusul ei nu are sfârşit.  Rugăciunea, în creşterea ei, nu are margine, pentru că ea se uneşte cu Dumnezeu.  Şi precum Dumnezeu, fiind nemărginit în sfinţenie prin înălţimea însuşirilor Sale, nu are sfârşit în bunătate şi în sfinţenie, aşa şi rugăciunea, în creşterea ei duhovnicească, se înalţă şi margine nu are!

Şi nu numai rugăciunea este nemărginită, ci şi toate virtuţile care se nasc din Dumnezeu sunt nemărginite;  tocmai de aceea, că se nasc din Dumnezeul nemărginit. Ori credinţa, ori nădejdia, ori dragostea, ori mila, toate sunt nemărginite, pentru că ele se nasc dintr-un Dumnezeu care nu are margine în bunătate.

Aşadar, când ne rugăm cu gura, să ştiţi că facem bine, căci cu aceasta începe a se învăţa omul a se ruga. Cu gura începem să învăţăm întâi rugăciunile începătoare: „Împărate ceresc”, „Sfinte Dumnezeule”, „Preasfântă Treime”, „Tatăl nostru”, „Crezul”, „Psalmul 50”…; şi-i bine să le învăţăm pe de rost din cărţi de rugăciune, din Ceaslov şi Psaltire.

Noi citim rugăciuni cu gura, şi aşa se învaţă rugăciunile ca şi cum am fi în clasa întâi. Omul o ia de la această rugăciune cu gura şi se ridică în rugăciune, până nu mai este rugăciune, până intră în vedere dumnezeiască. Acum, vorbind de rugăciune, vom vorbi despre treptele rugăciunii, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi.

Când ne rugăm cu limba, cu gura şi cu buzele, suntem în treapta cea mai de jos a rugăciunii.

Trebuie să trecem cu rugăciunea noastră de la limbă şi de la gură, la minte, pentru că sufletul nostru are două părţi dominante, cum arată Sfântul Ioan Damaschin în „Dogmatică”: mintea şi inima.

Mintea izvorăşte permanent gânduri. Creierul este unealta raţiunii, iar mintea este unealta sentimentelor, a simţirilor celor duhovniceşti. Că unde simţi întâi bucuria, scârba, frica? Nu în inima? Vezi că simţirea sufletului se află în inimă?

Deci, vreau să vă spun un lucru. Când ne rugăm cu gura, ne aflăm la începutul rugăciunii.

Iar dacă eu zic o rugăciune cu gura: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, sau „Tatăl nostru”, sau „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…!” sau oricare şi, dacă o înţeleg şi cu mintea, ea atunci nu se mai cheamă rugăciunea gurii, ci trece în altă treaptă, şi anume la rugăciunea minţii.

Iar dacă această rugăciune, care o zic cu gura şi o înţeleg cu mintea, o duc până la simţirea inimii – să o simt şi cu inima –, ea a devenit atunci rugăciunea inimii, altă treaptă mai înaltă. Deci, auzi ce spune Sfântul Apostol Pavel: Vreau mai bine să zic cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba. Aţi auzit cu cât este mai înaltă rugăciunea minţii decât a limbii?

Că preferă apostolul mai degrabă să zică cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba; fiindcă, a te ruga cu mintea este rugăciune mult mai înaltă decât a limbii.

Dar rugăciunea minţii este desăvârşită? Nu! Nici a minţii nu-i desăvârşită. Rugăciunea minţii de-abia o numesc dumnezeieştii Părinţi jumătate de rugăciune, sau pasăre cu o aripă, sau rugăciune cu un picior, că nici rugăciunea minţii nu-i desăvârşită. Îi mai trebuie ceva. Trebuie să ducem această rugăciune de la înţelegerea minţii la simţirea inimii.

Când noi zicem o rugăciune cu limba şi o înţelegem cu mintea şi o simţim cu inima, ea devine sferică, rotundă, în mişcarea sufletului nostru. Această rugăciune este mult mai desăvârsită şi se numeşte rugăciunea inimii.

Dar o să mă întrebaţi: Rugăciunea inimii este cea mai înaltă? Nu! Sunt rugăciuni şi mai înalte decât a inimii. Dar la rugăciunea inimii, zice Sfântul Isaac Sirianul, de-abia ajunge unul din zece mii. Iar la rugăciunea care-i mai sus decât a inimii, de-abia ajunge unul din neam în neam; aşa de înaltă este rugăciunea care trece peste cea a inimi. Şi care sunt treptele mai sus de rugăciunea inimii?

Prima este rugăciunea  de sine mişcătoare. De ce se cheamă aşa? Când s-a întărit rugăciunea în inima, adică „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, de la o vreme inima se roagă fără să zica limba cuvinte. Este ceea ce spune la „Cântarea Cântărilor”, în Biblie: Eu dorm şi inima mea veghează. Ştii cum este atunci rugăciunea noastră? Aşa cum ai întoarce un ceas şi apoi el merge singur.

În această treaptă ajungi la ceea ce spune marele Apostol Pavel: Neîncetat vă rugaţi (I Tes. 5, 17). Ni s-ar părea că Apostolul Pavel zice aici ceva mai presus de puterea noastră. „Cum să mă rog neîncetat? Dar eu dorm. Mă pot ruga când dorm? Dar eu mănânc. Mă pot ruga când mănânc? Dar eu vorbesc cu oamenii. Mă pot ruga?” Te poţi, dacă vrei!Omul care a ajuns la rugăciunea de sine mişcătoare, oriunde ar fi, inima lui se roagă permanent.Dacă-i în avion, dacă-i în tren, dacă-i în fabrică, dacă-i la gară, dacă-i pe drum, dacă doarme, inima lui se roagă neîncetat. Această rugăciune, când ajunge să fie „de sine mişcătoare”, toată viaţa omului este o rugăciune. Orice lucrează pe pământ, el tot timpul se roagă.

Apostolii nimic n-au învăţat mai presus de puterea noastră. Când a zis Sfântul Apostol Pavel: Neîncetat vă rugaţi, cel ce ajunge la „rugăciunea de sine mişcătoare” împlineşte cuvântul lui.

El dacă mănâncă, inima lui se roagă, când vorbeşte cu oamenii, are în taină altă gură: gura cea de foc a Duhului Sfânt din inima lui. Cu aceea vorbeşte cu Dumnezeu. Este „gura Duhului”, cum o numeşte Vasile cel Mare. Un asemenea om, care a câştigat „rugăciunea de sine mişcătoare”, orice ar face el, inima lui se roagă. Aceasta este a patra treaptă a rugăciunii.

Este şi o altă treaptă mai înaltă decât aceasta: rugăciunea cea văzătoare. Care este aceasta?

Ai văzut pe Sfântul Antonie cel Mare? De-acolo, din muntele Tebaidei, unde era el în Egipt, se ducea cu mintea la Sfântul Amonie, alt sihastru mare. Acela ieşise din viaţă şi sufletul lui era dus de îngeri la cer. Şi el a început a se închina. Şi l-au întrebat calugării: „Părinte, de ce închini?” Şi el a răspuns: „Fratele nostru, Amonie, marele stâlp al cerului şi al pământului, se duce la cer şi m-am închinat sufletului lui”.

Şi era mare distanţa de la Sfântul Antonie până la muntele lui Amonie, însă Antonie vedea sufletul lui Amonie cum este ridicat de îngeri la ceruri când a ieşit din trup. Asta înseamnă oameni înainte-văzători sau cu minte înainte-văzătoare de Dumnezeu!

Când ajunge omul să fie înainte-văzător de Dumnezeu, el are această rugăciune numită „văzătoare”. Deci se suie cu mintea aşa de tare, că el vede aici unde suntem noi câţi demoni sunt – că sunt mulţi – şi câţi îngeri sunt. Pe toţi îi vede. Şi vede pe cel ce şi-a curăţit inima, vede şi gândurile; gândurile ce gândeşte fiecare. Atât de curată devine mintea lui, că îţi spune ce gândeşti tu, ce gândeşte celălalt. La fiecare le ştie gândurile. Ai văzut la Mântuitorul:  Ştiind gândurile cărturarilor şi ale fariseilor, a zis: Ce gândiţi rele în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice?

Ridică-te şi ia-ţi patul tău şi umblă? Sau a zice: iartă-ţi-se păcatele? Se uita şi vedea gândurile lor.Deci la măsura aceasta ajunge omul care are rugăciunea de sine văzătoare. Ştie gândurile la toţi care sunt de faţă. Vede duhurile rele, vede îngerii şi pe toţi care se îngrijesc de mântuirea noastră aici.

Dar este şi altă treaptă de rugăciune mai înaltă, a şasea:  Rugăciunea în extaz sau în uimire. Prin aceasta, în vremea rugăciunii, omul se răpeşte cu mintea la cer, faţa lui se face ca focul şi mâinile şi degetele lui ca făcliile de foc şi nu mai este pe pământ cu mintea, ci numai în cer.

Ultima rugăciune, mai înaltă decât cea în extaz, este  Rugăciunea cea duhovnicească.

Aceasta este a şaptea. Rugăciunea duhovnicească nici nu se mai cheamă rugăciune. Ea, după toţi dumnezeieştii Părinţi se cheamă vedere duhovnicească şi Împărăţie a cerului. La fel zice şi Sfântul Isaac Sirul.

Deci, rugăciunea duhovnicească este mai presus de hotarele rugăciunii. Ea este o fire cu Dumnezeu. Asta este ceea ce a văzut marele Apostol Pavel: Ştiu pe un om oarecare, care acum paisprezece ani s-a răpit până la al treilea cer şi a auzit acolo cuvintele, care nu este cu putinţă omului a le grăi. În trup sau afară din trup, nu ştiu. Dumnezeu ştie! El nu ştia cum a fost. Că în rugăciunea aceasta duhovnicească mintea omului nu mai lucrează după a sa putere. Ci este luată de puterea Duhului Sfânt şi-i dusă în slăvile cereşti şi nu mai poate cugeta ce vrea ea. Mintea omului este dusă la descoperiri mari în iad, în cer, unde vrea să-l duca Duhul Sfânt. Şi omul acesta este în mari descoperiri şi când vine iar în aşezarea lui, nu ştie dacă a fost în trup sau afară de trup, ca Apostolul Pavel. Aceasta este cea mai înaltă rugăciune, de care spune dumnezeiescul Părintele Isaac Sirul că „de-abia se învredniceşte unul din neam în neam de o descoperire ca aceasta”. Într-o generaţie abia dacă se găseşte unul.

Pentru ce v-am spus despre aceste trepte ale rugăciunii? Ea are de toate trei treptele generale: Rugăciunea gurii, a minţii şi a inimii. Iar celelalte trepte intermediare sunt legate între ele ca nişte trepte la scară când le sui. Un rugător desăvârşit trece prin toate aceste trepte de rugăciunie cu darul lui Dumnezeu. Dar a se sui omul pe aceste trepte, nu este în puterea lui. A omului este numai voinţa. Să voiască să se roage lui Dumnezeu cum poate, iar a se învrednicii de rugăciuni înalte ca acestea, este numai o lucrare care depinde de darul lui Dumnezeu.

Deci, în aceste rugăciuni trebuie să se unească mintea cu inima. Este o rugăciune a minţii în inimă şi este o rugăciune a inimii curate. Dar să ştiţi că mintea, pogorându-se în inima, trece două vămi sau obstacole, ca să se unească cu inima. Care sunt aceste vămi? Întâi este închipuirii, a imaginaţiei, şi a doua este vama raţiunii de la poarta inimii.

Pogorând mintea spre inima, ea întâlneşte prima vamă, imaginaţia. Ai văzut ca stăi uneori la rugăciune şi apare în mintea ta te miri ce. O închipuire, ori cel ce te-a supărat, ori cel ce te-a smintit cu o patimă. Şi atunci, la vama imaginaţiei sau a închipuirii se opreşte mintea noastră în vremea rugăciunii, mergând spre inimă.

Asta este prima staţie. Sfântul Nil Ascetul zice în Filocalie: Fericită este mintea aceea care a ajuns să se roage fără imaginaţie lui Hristos, fără formă! Mintea Mântuitorului n-a avut imaginaţie, spun toţi sfinţii teologi. Pentru că El era Noul Adam şi a venit să restaureze pe vechiul Adam, exact cum a fost în rai.

Că şi Adam, când a fost creat de Dumnezeu în rai, nu avea imaginaţie, nu avea închipuire.

Satana a căzut din închipuire, că voia să se facă asemenea cu Dumnezeu, cum zice la Isaia: Tu ai spus în gândul tău: Mă voi sui deasupra norilor, peste munţii cei de miazănoapte care sunt în ceruri, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu şi voi fi asemenea cu Cel Preaînalt. Şi numai cât şi-a închipuit, l-a dat Dumnezeu pe Lucifer jos din cer, pentru că şi-a închipuit să fie asemenea cu El, necunoscând că este zidire. Că Dumnezeu l-a făcut numai cu gândirea şi poate să-l surpe într-o clipeală.

Aşa şi Adam, când a căzut, prin gândire a căzut. Ce i-a zis satana? Nu vei muri, ci vei fi ca un Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Şi cum şi-a închipuit că va fi ca un Dumnezeu, a căzut prin imaginaţie din darurile date şi apoi a fost izgonit din rai. De aceea dumnezeieştii părinţi numesc imaginaţia pod al demonilor. Nici un păcat nu trece de la minte la simţire (la inimă) dacă nu şi-l închipuie întâi omul cu mintea.

Deci, în vremea rugăciunii n-ai voie să-ţi închipui nimic. Nici imaginaţii sfinte, nici pe Hristos pe Sfânta Cruce, nici pe scaunul Judecăţii. Nimic. Că toate imaginaţiile sunt afară de inimă şi dacă rămâi să te închini la acestea, nu te închini lui Hristos.

Mintea trebuie să se pogoare în inimă, că inima este cămara minţii. Aceasta-i cămara de care spune Hristos: Tu, când te rogi, intră în cămara ta şi roagă-te Tatălui tău întru ascuns şi Tatăl tău, Care vede cele întru ascuns, îţi va rasplăti ţie la arătare. Voi credeţi că acea camară este cea de lemn, casa? Dacă o luaţi aşa, o luaţi după literă.

Ori aici dumnezeieştii Părinţi înţeleg cu totul altfel: Trei uşi ai de încuiat când te rogi: uşa cea de lemn, pentru oameni; uşa buzelor, pentru cuvinte, ca să nu grăieşti cu nimeni decât cu Dumnezeu; şi uşa inimii, pentru duhuri, ca să te pogori cu mintea în cămara inimii. Că inima este cămara minţii.

Auzi ce zice dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul: Omule pogoară-te cu mintea în cămara inimii tale şi atunci ajungi în cer. Că şi aceea este cămara cerului, a Împărăţiei cerului. Dar cine ne-a spus nouă că Împărăţia cerului este în inima noastră? Hristos. N-a spuns El: Împărăţia cerului înlăuntrul vostru este? Deci iată că noi avem Împărăţia cerului în inima noastră. Şi când ajungem cu mintea în inimă, am ajuns la Împărăţia cerurilor.

Deci, pogorându-se mintea spre inimă în vremea rugăciunii, întâlneşte aceste două vămi: întâi vama imaginaţiei şi pe urma vama raţiunii, la poarta inimii. Un om înţelept într-o clipeală de vreme le trece.

Legea cea mai scurtă a rugăciunii este să nu-ţi închipui nimic când te rogi.  Că imaginaţiile sunt de trei feluri: bune, rele şi sfinte. Să nu primeşti nici un fel de imaginaţie. Că dacă te opreşti la imaginaţie, nu poţi intra cu mintea în inimă în vremea rugăciunii. Iar aici, la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, întâmpină alte duhuri rele. Să vă dau o pildă ca să înţelegeţi.

La vama raţiunii o întâmpină pe mintea noastră teologii întunericului şi filosofii iadului şi-i dau minţii raţiuni duhovniceşti. Mintea noastră, după mărturia Sfântului Vasile, are însuşirea să izvorească veşnic gânduri, bune sau rele. Şi nu-i de vină ce izvorăşte. Că ce turnăm într-însa moara macină. Noi suntem cei care hotărâm dacă dăm drumul la gânduri.

Stai uneori la rugăciune, în genunchi sau în picioare sau stai pe-un scaun sau pe-o laiţă, că te poţi ruga şi culcat când eşti bolnav sau bătrân, cum zice Sfântul Grigorie Sinaitul: „Cel bătrân şi bolnav poate sta culcat cu capul pe-o perină, dacă nu poate sta în picioare, numai să se roage”.

Dumnezeu nu cere poziţia trupului, ci a minţii şi a inimii. În clipa rugăciunii, numai ce vezi că apar nu cuvinte rele, ci din Scriptură, cum a ispitit pe Mântuitorul în muntele Carantaniei. Nu L-a ispitit din Scriptură? Aruncă-Te jos, că scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de piatră piciorul Tău.

Ai văzut că rolul lor este să te ispitească din Scriptură? Aşa face şi cu mintea noastră, când vrea să se coboare în inimă la rugăciune. Şi la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, de exemplu îţi vin în minte aceste cuvinte: Ridicat-ai de la mare caii Tăi, tulburând ape multe. Sau: Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle.

Ce este asta, că-i din Scriptură, nu? Cine sunt boii? Care sunt oile? Ce înţeles au astea? Şi îndată te duce mintea la tâlcuirea Sfântului Maxim: Boii raţionali – că-s mai mari boii decât oile – sunt  apostolii,  episcopii  şi  preoţii,  Biserica  povăţuitoare,  ierarhia.  Ce  sunt  oile?  Biserica ascultătoare, poporul de jos. De câte ori nu a numit Hristos poporul de jos oi? Oi cuvântătoare!

Ce este ieslea din care se hrănesc şi boii şi oile? Biserica lui Hristos. Că şi Biserica povăţuitoare şi cea ascultătoare se hrănesc din Preacuratele Taine, cu învăţătura Sfinţilor Părinţi, a Sfintelor Scripturi celor vechi şi noi şi cu toate dogmele, cu toate tâlcuirile Evangheliei. De unde toate astea? Din această iesle care este Biserica.

Dar ce zice Duhul Sfânt aici? Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle. Adică o să lipsească poporul lui Hristos din Biserica, când n-or să fie păstorii lângă Biserica. Că boii, în chip raţional, sunt păstorii Bisericii. Şi iată ce raţiuni adevărate şi înalte ne vin în vremea rugăciunii! Dar vrăjmaşul nu se supără de asta, când vede că tu raţionezi. El se bucură. Bine că teologhiseşti când te rogi!

Fraţilor, n-au ce căuta astea în vremea rugăciunii! Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Tu, când te rogi, nu teologhisi, că eşti batjocorit de demoni!” Când te rogi trebuie să ai inima înfrântă şi smerită, durerea inimii pentru păcate şi smerenie. Taina asta este a lui Dumnezeu, Izvorul minţilor raţionale din cer şi de pe pământ.

Deci nu este voie în vremea rugăciunii să teologhiseşti. Pentru că a sta de vorba cu nişte raţiuni duhovniceşti în vremea rugăciunii, chiar de-ar fi din Sfânta Scriptură, nu ne rugăm, ci teologhisim. Adica înseamnă că cugetăm ceva la cuvintele Scripturii. Fiindcă această vamă a raţiunii este la poarta inimii, n-ai voie să vorbeşti în vremea rugăciunii nici un cuvânt din Scriptura.

Ci,  te coboară în inima cu rugăciunea de-un singur gând, adică gândul numai la numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Deci cu această raţiune ne coborâm în inimă, zicând aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (sau păcătoasa)”. Cu altă raţiune n-ai ce căuta.

După cum v-am spus mai sus, la vama imaginaţiei, nici o imaginaţie, cât de sfântă ar fi, nu este în inimă, ci afară de inimă şi trage mintea noastră din inima afară. Aşa şi raţiunile acestea.

Că diavolul, numit teologul întunericului şi filosoful iadului, are scop să-i dea minţii noastre de teologhisit. Şi el îţi aduce la rugăciune toată Scriptura, dacă vrei – că el este teolog vechi şi o ştie pe de rost. Numai să nu te rogi! El ştie că rugăciunea îl arde.

De aceea îţi aduce texte şi de la Apostol şi din Evanghelie, din predicile pe care le-ai auzit în biserică, din cazanie. Tu stai la rugăciune, iar diavolul îţi aduce lucruri mari şi raţiuni duhovniceşti foarte înalte. Atunci tu capeţi o trufie duhovnicească: „De aceea îmi vin mie acum cuvintele astea aşa de înalte, că eu mă rog lui Dumnezeu!” Şi el râde cu gura până la urechi! Tu nu te rogi atunci, teologhiseşti. Mântuitorul îţi spune să te rogi: Voi nu vorbiţi multe ca făţarnicii, cărora li se pare că întru multe vorbe îi aude Dumnezeu!

Hristos cere de la noi rugăciunea „monologhie”, adică de-un singur cuvânt, de un singur gând. Ai văzut cananeeanca? Mergea după Hristos şi striga cu câteva cuvinte: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! şi Fiul lui David, miluieşte-mă! Dar striga din inimă. Ea nu s-a rugat mult, s-a rugat cu un singur cuvânt, dar îl zicea din inimă, până a biruit bunătatea lui Dumnezeu să zică:

O, femeie, mare este credinţa ta!Aşa şi noi, în vremea rugăciunii, mai ales a rugăciunii inimii, când vrem să pogorâm mintea în inimă, aşa să ne rugăm, cu un singur gând. Că dacă părăseşti teologia asta în vremea rugăciunii, cu ajutorul lui Dumnezeu, îndată mintea intră în inimă.

Cămara minţii este inima. Când auzi în Evanghelie Tu, când te rogi, intră în cămara ta, să ştii că-i vorba de intrarea minţii în inimă. Pentru că acolo este Hristos de la Botez; acolo stă mireasa cu Mirele şi se uneşte, adică sufletul nostru se uneşte cu Hristos în inimă.

Deci, îndată ce mintea a intrat în inimă, ai un semn firesc. Începe ca un cui de foc şi se încălzeşte toată inima de la centru. Apoi se încălzeşte toată, pe urmă pieptul, umerii, coloana vertebrală, tot corpul şi începe a curge sudori cu putere, iar ochii încep a vărsa lacrimi calde de pocăinţă cu mare foc. Asta-i rugăciune de foc.

Ce s-a întâmplat acolo? S-a întâlnit Mirele cu mireasa. Hristos cu sufletul nostru. Această unire duhovnicească îl face pe om un duh cu Dumnezeu. Este ceea ce spune Apostolul: Cel ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea… Şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Această unire şi lipire de Dumnezeu în inimă, prin Iisus Hristos, aduce mare dulceaţă duhovnicească şi căldură.

Dar încă nu-i temelia lucrării, nici dulceaţa, nici căldura cea din inimă. Temelia lucrării este zdrobirea inimii, căinţa, durerea inimii pentru păcate şi lacrimile de pocăinţă care se varsă atunci. În starea aceasta sufletul nostru are atâta fericire, atâta uşurare, atâta caldura şi dulceaţă duhovnicească, încât, după ce se trezeşte din starea aceasta de unire cu Iisus Hristos în inimă, el nu poate spune trei cuvinte.

Ce minute fericite, cu dulceaţă, ce bucurie a avut în inima sa! Şi dacă în starea aceasta ar sta un lucrător al rugăciunii un ceas sau două – cu mintea pogorâtă în inima, adică să se unească mintea cu inima –, când s-ar trezi, o săptămână sau două în inima lui nu mai poate intra nici un gând din lumea aceasta! Cerul inimii lui atâta se curaţă, încât rămâne văzduhul inimii plin de lucrarea Duhului Sfânt. O inimă fericită care s-a adăpat cu lacrimi de pocăinţă şi cu mare dragoste din unirea cu Iisus Hristos. Dragoste duhovnicească care nu se poate descrie cu limba!

Deci,  aceasta-i  rugăciunea  inimii,  de  care  v-am  spus  mai  sus,  la  care  de-abia  se învredniceşte unul la zece mii! Aşa-i de înaltă. Iar de rugăciunea cea duhovnicească, de care v-am amintit în primul cuvânt, de-abia unul din neam în neam.

Dar o să mă întrebaţi: „Dar noi, părinte, ce facem, majoritatea lumii, care nu ştim această tehnică şi această filosofie de rugăciune înaltă? Noi ne pierdem?” Nu! Dar fiindcă a venit cuvântul despre rugăciune, v-am arătat care este rugăciunea cea adevărată. Nu înseamnă că, dacă eu nu mă rog, nici să nu spun la altul. Nici eu nu m-am rugat aşa de când sunt! Dar nu înseamnă că nu ştim. Că neştiinţa este orbirea sufletului.

Dar ştii ce zice dracul mândriei şi al nesimţirii, dacă avem o lacrimă la rugăciune? „Amu te-ai rugat straşnic!” Ehei! Şi cât îi de-acolo până la rugăciunea cea curată! Cât îi de departe cerul de pământ! V-am spus că rugăciunea în creşterea ei n-are limita. Pentru că se uneşte cu Dumnezeu. N-are margine.

Aceea înseamnă rugăciune, cum zicea unul în Pateric: „Am poruncit minţii mele să se ridice trei zile în ceruri! Să nu se pogoare de acolo trei zile”. Aceea-i rugăciune! Sau cum s-a rugat un bătrân din pustia schetică. Aceasta, venind un frate la dânsul, l-a întrebat:

– Fiule, ce este pe la Alexandria? Ce face lumea?

– Părinte, îi mare secetă, a răspuns fratele.

– Da’ de ce nu vă rugaţi? a zis bătrânul.

– Ba ne rugăm, părinte! Au scos şi sfintele moaşte şi icoanele, au venit preoţi, au făcut Sfântul Maslu cu arhiereii pe câmp, cu procesiune mare. Se roagă şi tot nu plouă!

Dar bătrânul a zis:

– Arătat este că nu vă rugaţi!

Bătrânul ştia adevărata rugăciune.

– Ba ne rugăm, părinte! stăruia fratele.

– Fiule, dacă-i aşa, hai să ne rugăm oleacă! – ca să-i arate care-i adevărata rugăciune.

A ridicat bătrânul mânile în sus şi s-au făcut degetele lui ca zece făclii de foc şi faţa lui ca soarele. Şi nu le-a lăsat în jos timp de un ceas. Şi în timpul acesta, cum era senin şi secetă, au venit norii, s-au îngroşat norii, au început tunete şi fulgere şi a plouat aşa de tare în jurul lor şi-n tot Egiptul, încât a strigat fratele:

– Părinte, părinte, coboară mâinile în jos că mă îneacă apa!

Şi atunci părintele, când a coboât mâinile, i s-a făcut faţa lui iarăşi ca mai înainte.

Ai auzit care-i adevărata rugăciune? Aşa să ne rugăm şi noi! S-au rugat mii şi mii; şi preoţi şi arhierei şi popor şi n-a plouat. Şi s-a rugat unul, dar s-a rugat cum trebuie. Într-un ceas a coborât şi ploaia şi norii şi toate. Cu această rugăciune Ilie a descuiat cerul, care era încuiat de trei ani şi şase luni. Asta-i rugăciune în extaz sau îi uimire.

Şi aşa, când ne rugăm, să ştim că suntem departe de rugăciune atâta vreme cât mintea noastră este la cele de jos şi-i necurată. Dar nu trebuie să deznădăjduim, pentru că Dumnezeu ştie neputinţă noastră. Şi de multe ori unul se roagă, săracul, amărât de vreun necaz şi nu are nici când zice în ceasul acela rugăciune din Ceaslov sau din Psaltire. Zice şi el ceva: „Doamne, miluieşte-mă! Doamne, iartă-mă!” Dar zice din toată inima.

Când inima lui pătrunde în inimă, nici nu se poate ruga cu rugăciune lungă. Numai atât zice: „Miluieşte-mă, Doamne!”, sau „Mila mea!”, sau „Îndurarea mea!”, sau „Dumnezeul meu!” Deci când s-a pogorât mintea în inimă sau a intrat în cămara inimii, atâta zice: „Iisuse al meu! Iisuse al meu!” Pentru că inima atunci se închide si se deschide repede. Inima înghite pe Iisus si Iisus, inima!

Atunci nu mai este timp de vorbă, că el stă în faţa Mântuitorului şi se teme să zică cuvintele lungi, pentru că pierde atenţia. Că atenţia este puterea rugăciunii din faţa Mântuitorului. Şi atunci zice numai câte un cuvânt: „Iisuse al meu!” Dar în acele cuvinte atâtea lacrimi se varsă şi atâta dragoste dumnezeiască, încât omul se face tot ca focul în vremea rugăciunii.

De aceea, când ne rugăm să zicem cum putem. Sfântul Macarie ştia că nu ştim să ne rugăm, dar ne dă un sfat: „Omule, eu ştiu că tu nu şti să te rogi! – el ştia ce înseamnă rugăciunea, că era mare stâlp al Ortodoxiei –, dar îţi dau un sfat: Roagă-te cum poţi tu, dar roagă-te adeseori!” Că din deasa rugăciune, omul începe a învăţa rugăciunea cea adevărată.

Iar Sfântul Ioan Scărarul zice: „Oare vom părăsi rugăciunea de cantitate?” Că rugăciunea de cantitate este cea pe care o facem multă, dar fără să fim cu mintea în inimă şi fără să fim cu privirea minţii la Dumnezeu. „N-o părăsim!” Că rugăciunea dintâi este pricina celei de a doua. Cantitatea naşte calitatea.

Este un proverb: „Exerciţiul face premianţi!” Roagă-te mereu! Apostolul Pavel spune: Rugaţi-vă neîncetat! Noi rugându-ne aşa, neputincioşi şi răspândiţi, cum putem noi, Dumnezeu, văzând sufletul nostru că vrea să se roage cât de cât, îi dă câteva minute de rugăciune curată.

Şi atunci el îndată începe să se roage cu lacrimi, cu foc mare. Însă rugăciunea aceea, chiar dacă durează câteva minute, acele câteva minute de rugăciune cu mintea în inimă sunt mai puternice decât dacă ai sta o luna de zile în rugăciune, citind la Psaltire sau din Ceaslov. Aşa de mare putere are. Şi atunci, creştinul, gustând din dulceaţa rugăciunii celei curate, zice: „Ehei! asta-i rugăciune!” Dar această gustare din rugăciunea curată, din rugăciunea harică, nu vine la cheremul nostru, când vrem noi. Vine când vrea Dumnezeu să miluiască sufletul nostru.

Auzi ce spune Sfântul Isaac Sirianul?  Semn al milei lui Dumnezeu sunt lacrimile la rugăciune. Când vedem că ne cercetează Dumnezeu cu lacrimi multe la rugăciune este semn că mila lui Dumnezeu s-a atins de ochii tăi şi vrea, prin aceste lacrimi de pocăinţă şi de dragoste mare, să te cureţe pe tine, să te lumineze, să te spele de păcate şi să-ţi arate ţie care-i adevărata rugăciune.

Deci, noi suntem datori să ne rugăm cum ştim noi, cum putem, începând cu rugăciunile începătoate:  „Împărate  ceresc”,  „Sfinte  Dumnezeule”,  „Preasfântă  Treime”,  „Tatăl  nostru”, „Crezul” şi celelalte. Ne rugăm cum putem, dar să ne rugăm adeseori.

Că auzi ce spun Sfinţii Părinţi? Sfântul Teofan Zăvorâtul este o mărturie preaîndreptăţită să vă spună: Cel ce se roagă des, însăşi rugăciunea i se face lui cel mai mare dascal al rugăciunii.

Însăşi rugăciunea îl poate învăţa să se suie de la treptele cele de jos ale rugăciunii, până la treptele cele mai înalte şi până la extaz şi până la rugăciunea duhovnicească”. Deci rugăciunea îi învaţă pe sfinţi să se roage, pentru că ei totdeauna se rugau.

De aceea spune: Neîncetat vă rugaţi! Adica oricând. Eşti acasă, eşti pe drum, eşti la chilia ta, eşti la lucru, oriunde, tu înalţă mintea către Dumnezeu. Şi zi cum poţi, dar zi mereu! Orice rugăciune-i bună, dacă o zici cu frica lui Dumnezeu şi cu atenţie.

Să nu căutăm noi treptele de rugăciunii înaltă, că aceasta-i mândrie! Noi ne rugăm cum putem, iar Dumnezeu, văzând că sufletul se chinuie să se înveţe a se ruga, când ştie darul Lui, îl învredniceşte de momente de rugăciune curată.

Şi atunci, acela caută însingurare, să fie numai cu Dumnezeu. Cum spune dumnezeiescul Ioan Scărarul: Cel ce pe dulceaţa rugăciunii o a aflat, pururea voieşte să fie singur. Şi Sfântul Isaac Sirianul zice: Cel ce pe dulceaţa rugăciunii o a aflat, va fugi de gloate ca un asin sălbatic!

El vrea să rămână în dulceaţa aceea şi în vorbirea cu Dumnezeu oricând. Şi vorbăria şi treburile şi altele îl sustrag de la rugăciune, dar lui îi pare rău.

Este foarte greu să ajungă omul să se roage în aşa fel, ca să nu-l tragă înapoi zgomotul şi vederea  multora  şi  auzirea  despre  atâtea  lucruri.  Rugăciunea  desăvârşită  puţini  oameni  o dobândesc.

Este o însingurare în sine, în inimă, şi o însingurare dinafară. Însingurarea dinafară: Eu mă duc în pădure să stau într-un bordei, într-o colibă, undeva, într-o peşteră, şi mă rog. Şi aceasta ajută mult rugăciunii. Dar, dacă nu vei avea însingurarea în sine, nu-ţi ajută. Poţi să fii acolo şi să năluceşti cu mintea toate oraşele şi tot Bucureştiul şi toate târgurile. Degeaba ai fugit cu trupul în pustie. Ori, călugăr ce înseamnă? Spune Sfântul Ioan Scărarul: Cel ce stă cu mintea sa afară de lume şi de-a pururea se roagă lui Dumnezeu, acela este calugăr!

Dumnezeu nu cere să ieşim noi numai cu trupul din lume şi să fugim în pădure; ci cu mintea să ieşim din lume. Aş putea să stau în zgomotul lumii, cum făcea Sfântul Teodosie, începătorul vieţii de obşte, dar îl vedeau rugându-se ca un stâlp de foc în mijlocul lumii. El avea o trapeză câte trei mii de săraci pe zi şi el le slujea la masă. Şi-l vedeai în mijlocul lumii ca în cea mai mare pustie, că era desăvârşit. El nu mai auzea şi nu mai privea la cele din lumea asta, ci numai la cele de sus.

Dar a celor desăvârşiţi este aceasta.Iar noi, care avem nevoie să ne învăţam rugăciunea, avem nevoie de o însingurare în noi mai întâi. Te închizi între patru pereţi ai casei tale şi te poţi însingura. Ai închis uşa şi intri în cămara inimii. De abia acolo te poţi acunde să te rogi lui Dumnezeu în ascuns.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune: Mintea nu se poate ascunde nicăieri între zidiri! Poţi să te duci tu şi-n pustie, poţi să te duci şi între stânci, poţi să te duci oriunde, nu o poţi acunde în zidiri. Cel mai adânc loc unde poţi ascunde mintea de lume este cămara ei – inima! Numai în inimă o poţi ascunde, că acolo stă de vorbă cu Iisus, cu Mirele Cuvântul, pe care Îl ai de la Botez.

Acolo dacă o ascunzi, mintea trebuie să între în inimă, mută, surdă şi oarbă. Să nu mai vorbească, să nu mai audă nimic şi să nu mai vadă nimic din lumea asta. Ci numai pe Iisus să-L vadă şi de El să se lipească şi cu El să se unească în Duhul Sfânt. Acolo în inimă, Mirele cu mireasa! Sufletele noastre sunt miresele lui Hristos cum spune Sfântul Apostol Pavel: V-am logodit pe voi mireasă unui Mire fără de moarte şi tare mi-e frică de voi să nu se poticnească inimile voastre, precum a Evei de satana. N-a spus mintea, ci inimile, că a ştiut că adevărata unire a sufletului nostru cu Hristos se face în inimă, nu în altă parte.

Iar dacă noi ne rugăm cum putem, să ne rugăm adesea, că harul este maică de obşte la fiecare. Ai văzut o mamă bună cu copilul cel mic al ei? Dacă vede că nu ştie să meargă pe picioruşe, îl lasă o leacă să meargă şi el îndată cade şi începe a plânge, că el îi cu picioarele plăpânde şi nu poate merge. Şi îndată mama îl ridică: „Stai, hai să te învăţ”. Şi-l ia de mână, îl duce oleacă, iar îl lasă. Ca să se înveţe a merge. Aşa face harul cu noi în vremea rugăciunii, când nu ştim să ne rugăm.

Când vine harul la tine, simţi o rugăciune curată; simţi o rugăciune a minţii, a inimii. Şi pe urmă, când te lasă Duhul Sfânt, din cauza mândriei sau a leneviei, iar cazi, iar mintea se duce la lume, la tulburare. Apoi iar te ridică, până ce te înveţi să mergi pe acest drum şi să te ţii pe picioarele tale. Şi aşa, văzând Dumnezeu că vrea sufletul să se roage, îl introduce încet-încet pe treptele rugăciunii. Şi când a învăţat el să se roage, nu-i mai trebuie să-l ducă nimeni de mână. El ştie că adevărata rugăciune o găseşte în inima sa, unindu-se cu Iisus Hristos.

Deci se cade să ne rugăm cum putem. Uneori cu gura, alteori cu mintea, alteori cu inima, alteori mai presus de rugăciunea inimii. Cine se va învrednici de celelalte trepte ale rugăciunii, cum v-am spus – de sine mişcătoare, văzătoare, rugăciunea în extaz, în uimire, până la rugăciunea cea duhovnicească –, are mare dar de la Dumnezeu; dar nu ştiu dacă din neamul nostru de azi ajunge cineva. Numai Dumnezeu ştie pe unul ca acela. Poate se găseşte pe undeva în vreo peşteră ascunsă, prin munţi pe undeva sau cine ştie, că numai Domnul ştie. Acela-i stâlp de foc! Acela, când se roagă, se face ca bătrânul din Pateric, stâlp de foc!”