Eminescu - DIMENSIUNEA RELIGIOASĂ

”În conferinţele religioase întotdeauna vorbesc despre Eminescu, mai ales că el a fost un exemplu de zbatere între credinţă şi necredinţă, la sfârşit revenind la credinţă.” (Zoe Dumitrescu Buşulenga, reputat eminescolog care a îmbrăcat haina monahală)

Cu nişte ani în urmă academiciana Zoe Dumitrescu Buşulenga, cercetător în istoria literaturii şi artei universale, a acordat un interviu cotidianului gălăţean „Viaţa liberă”, în care a vorbit mult despre Mihai Eminescu.

Având în vedere calitatea sa dublă: de eminescolog de prestigiu (“Eminescu – cultură şi creaţie”, “Eminescu şi romantismul german”, “Eminescu – viaţa, opera, cultura”) şi de monahie (maica Benedicta de la mănăstirea Văratic), opinia sa despre dimensiunea religioasă a jurnalistului şi poetului nepereche o considerăm demnă de a fi luată în seamă.

“Dacă a fost Eminescu un om religios, este o problemă complicată, pe care eu o studiez de ani de zile. Pentru că e plină de contradicţii viaţa şi gândirea lui în legătură cu dumnezeirea.

A avut o educaţie religioasă extrem de îngrijită, ca toţi copiii de pe vremea aceea: două surori ale mamei lui erau măicuţe la schitul Agafton, iar el a învăţat buchiile pe genunchii bunicului de la Ipoteşti care l-a introdus în cărţile sfinte, în – să zicem şi noi ca Mateevici – “limba vechilor cazanii”, căci limba lui are un izvor necontenit în limba vechilor scriituri româneşti.

Dar… s-a întâlnit cu moartea: i-a murit iubita de 12-13 ani, pe care a avut-o la Ipoteşti. A scris atunci un mic fragment, reluat apoi în 1871, în “Mortua est”, o poezie violent atee (“De e sens într-asta, e-ntors şi ateu, / Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu“). De atunci a intrat în sufletul lui îndoiala. Întâlnirea cu moartea este o traumă, un şoc care te marchează.

Prin 1876 scrie “Melancolie”, în care spune: “Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici”. Şi în sufletul lui s-a şters credinţa, şi el stă ”ca un mort viu, din care timpul roade ca un car”… Recunoaşte pierderea credinţei şi o regretă.

Pe el setea de absolut în căutarea adevărurilor ultime l-a dus la această necredinţă, şi el însuşi şi-a dat seama.

În “Avatarurile sărmanului Dionis”, el se luptă cu timpul, cu spaţiul (e kantiană această istorie), învingându-le cu cartea magică despre Zoroastru. Era călugăr în timpul lui Alexandru cel Mare şi, citind această carte, pleacă cu iubita lui în Lună şi acolo face tot felul de schimbări, fiindcă universul nu-i mai place: nu sunt destui sori, destule luni. Cei doi erau atât de puri, încât visează amândoi acelaşi vis, cum că îngerii treceau şi ei ascultau armonia cântărilor îngereşti. Fascinat de concordanţa dintre gândurile lui şi spusele îngerilor, îi vine în minte un gând, care este o blasfemie: “Nu cumva eu sunt Dum…” N-a apucat să spună “Dumnezeu”, că a şi căzut trăsnit din cer. Deci a avut exact soarta lui Lucifer. A dorit, ca şi Lucifer, să ştie ce ştia Dumnezeu şi şi-a primit pedeapsa. Prin ploaie de fulgere şi trăsnete, el reintră în avatarurile din sec. XIX, în Dionis, metafizicianul.

Ei, nu este interesantă această căutare nebunească a absolutului şi a iubirii? Eminescologul italian Rosa del Conte a făcut cea mai desăvârşită disecare, după părerea mea, a operei eminesciene în “Eminescu sau despre absolut”.

În 1883 scrie “Luceafărul” - mostră de acceptare a unui univers în al cărui centru se află Dumnezeu. El se ipostaziază într-un înger ridicat în slavă, pentru că nu mai are căderi ca la început, nu mai are complexul luciferic, s-a vindecat.

Spre sfârşitul vieţii scrie “Rugăciune” şi “Răsai asupra mea, lumină lină”: “Ca-n visul meu celest de-odinioară / O, Maică sfântă, pururea Fecioară, / În noaptea visurilor mele vină” – o poezie superbă, în care îi cere Maicii Domnului să-l ajute să redobândească cele trei virtuţi creştine, pe care el le cunoştea foarte bine: “Credinţa mea tu n-o lăsa să moară / Deşi al meu e un noian de vină” – e aşa de frumos!…

În acelaşi timp, scrie un poem existenţial disperat: “Bolnav în al meu suflet” – foarte interesant, în care vorbeşte despre cele două fiinţe din el.

Fiindcă “Înger şi demon” nu este, cum învăţam noi la şcoală, o simplă antiteză! În el erau “înger” şi “demon”, ca-n Goethe.

La aceştia, foarte mari, ciocnirile între cele două ipostaze constitutive ale fiinţei sunt teribile – şi credinţa, şi necredinţa - şi finalul în care coexistă, avant la letre, cu tentă de autenticitate tragică, cu rugăciunea aceea care cere mântuire Maicii Domnului.

Eu sunt convinsă că Maica Domnului a mijlocit pentru mântuirea lui.”

Şi mai figurează pe mineiul unei cărţi de la Mănăstirea Neamţ o însemnare în care un preot spune că l-a spovedit şi l-a împărtăşit pe Eminescu, pe care Creangă l-a adus când era bolnav. A stat un timp la bolniţa mănăstirii. Atunci, el i-a spus preotului: “Părinte, aş vrea să mor şi după moarte să fiu îngropat la marginea mării, lângă o mănăstire de maici, ca să aud în fiecare apus de soare <<Lumină lină>>”…

Ei, trageţi şi dvs. concluziile.

Mie mi se pare că ne aflăm în faţa unei probleme enorme, cu mare adâncime, care poate nici n-ar trebui răscolită, fiindcă a-i răscoli sufletul acela tragic…

***

Din cartea lui Ion Slavici (care i-a fost un apropiat prieten încă din timpul studiilor la Viena), aflăm că Eminescu avea însuşirile unui BUN CREŞTIN, deşi nu se referă explicit la latura religioasă:

“Era lipsit de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci prin lumea în care îşi petrecea viaţa, şi pentru ea.

Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirile lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate în seamă.

Ceea ce-l atingea pe dânsul erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi întotdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, «multe dureri şi puţine plăceri» – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită în sufletul lui.

“Flămând, zdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdând la ger, el era acelaşi om senin şi veşnic voios pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora”.

“<<Ceea ce li se poate ierta altora, nu pot să-mi permit eu>>, zicea adesea”.

“Nu era în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua credinţă a altora, să tacă (...). În gândul lui, cea mai învederată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui omului, şi-n bine, şi-n rău, adevărul verde în faţă.

Era în stare să se umilească, să stăruie, să cerşească pentru vreun nevoiaş. Pentru sine însuşi însă, cu nici un preţ.

Vorba lui era vorbă şi angajamentul luat de dânsul era sfânt.”

(Ion Slavici – ”Omagiu lui Eminescu”)

La aflarea veştii că gălăţenii doresc să ridice un monument lui Eminescu, Ion Slavici a consemnat în aceeaşi carte cuvinte memorabile: “Dacă e adevărat că ne aducem cu pietate aminte de el şi că ţinem să-i ridicăm un monument, nu pentru el ridicăm monumentul acesta, ci pentru noi înşine şi pentru cei ce urmează după noi, să ne amintim în fiecare luptă pentru biruinţa binelui în care el a sângerat şi să urmăm cu puteri unite lupta aceasta spre care el a voit să ne îndrumeze”.

***

Eminescu a fost un APĂRĂTOR AL BISERICII Ortodoxe: scrisul lui stă mărturie peste veacuri, ca un adevărat testament scris parcă anume pentru cei care se încăpăţânează încă să-l considere ateu.

“Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români care trăiesc dincolo de hotarele noastre.

Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei, poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (M. Eminescu - “Liber-cugetător, liberă-cugetare” - “Timpul”, 2 febr. 1879, în “Opere”, 1989, vol. X, pg. 187).

"Dispreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; dispreţuind datinile drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie.

Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele.(…)

Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului, ea, care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice?

Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine." (M. Eminescu - “Timpul”, 14 aug. 1882, în “Opere”, Vol. 13. pg. 168-169)

Nu privirea „sceptic rece” a poetului şi ziaristului scrutează secolele, ci o inimă îndurerată că omenirea nu-L urmează pe Hristos:

„În loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atât de veche ca şi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-L urmează deloc; ci, întemeiată pe bunătatea Lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare. Cum suntem vrednici a lua facerile tale de bine? Că Tu eşti dirept, noi nedrepţi; Tu iubeşti, noi vrăjmăşuim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu făcător de bine, noi răpitori! (…) Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi şi, cât este despre gândul şi viaţa noastră, cu dreptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte Judecătorule!” (M. Eminescu – ”Opere”, vol. X, pg. 78)

S-a spus despre Eminescu că a fost ultranaţionalist, xenofob, reacţionar, extremist, antisemit; unii au pretins chiar că ar fi fost sifilitic, alcoolic, afemeiat. El se aştepta la această formă de “recunoştinţă” a posterităţii, o anticipase în ”Scrisoarea I”:

“…vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale:
Astea toate te apropie de dânşii...
Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”

POEZII CREŞTINE - MIHAI EMINESCU

RUGĂCIUNE

Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te:
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie,
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire
Şi dreapta ta-ncercată
Asupră-ne coboară,
O, Maică Preacurată,
Şi pururea Fecioară,
Marie!

Noi, cei din mila Sfântului,
Umbră facem pământului.
Rugămu-ne-ndurător
Luceafărului mărilor:
Ascult-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce, clară,
O, Maică Preacurată,
Şi pururea Fecioară,
Marie!

RĂSAI ASUPRA MEA

Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, Maică Sfântă, pururea Fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele;
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

INVIEREA

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morţii rece spirit se strecura-n tăcere;
Un singur glas îngâna cuvintele de miere
Închise în tratajul străvechii evanghelii.

C-un muc în mâini moşneagul cu barba ca zăpada,
Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă
Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada.

O muzică adâncă şi plină de blândeţe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolţi;
„Pieirea, Doamne Sfinte, căzu în orice colţ,
Înveninând pre însuşi izvorul de vieţe.

Nimica înainte-Ţi e omul ca un fulg,
Ş-acest nimic Îţi cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioasă
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg".

Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială
Şi negrul întuneric se sperie de şoapte,
Douăsprezece pasuri răsună, miez de noapte,
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie,
Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător
Iar inimile toate s-unesc în armonie:

Cântări şi laude-nălţăm,
Noi, Ţie Unuia,
Primindu-L cu psalme şi ramuri.
Plecaţi-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!

Christos a înviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!"