Sfantul Ioan Gura de Aur- Multe din aşa-zisele bunuri sau din aşa-zisele rele nu sunt, la adică, nici una nici alta

“Sunt lucruri bune, lucruri rele - şi lucruri de mijloc -şi printre acestea din urmă, unele par mulţimii că-s bune sau rele, fără să fie. Dar li se zice aşa şi sunt luate aşa. Ca să fiu înţeles mai bine în ceea ce vreau să zic, mă voi sluji de pilde.

Sărăcia, în ochii celor mai mulţi, trece drept un rău şi dimpotrivă, ea nu-i. Dacă cel sărac e veghetor şi înţelept, sărăcia lui poate chiar ucide tot răul.

Dimpotrivă, bogăţia este ţinută, de obicei, drept un bine - şi ea nu-i îndeobşte, dacă nu-i folosită cum trebuie. Dacă bogăţia ar fi un bine în chip neclintit, cei ce o au ar trebui să fie nişte oameni de bine; dacă bogaţii nu sunt toţi virtuoşi, ci numai cei care-şi folosesc bine bogăţia, este limpede că bogăţia nu-i un bine într-un chip neclintit şi nici prin ea însăşi, ci că-i pusă la îndemâna oamenilor, ca o unealtă a virtuţii. Dacă, la rându-i, sărăcia ar fi un rău, toţi săracii ar fi răi.

Dar cum mulţi din ei au cucerit cerul, se dovedeşte că sărăcia nu-i un rău. Dar mulţi se ridică împotriva lui Dumnezeu, din pricina sărăciei lor. Aceasta nu-i însă din pricina sărăciei, ci din aceea a propriei lor nebunii şi a slăbiciunii lor în duh. Dovada ne-o dă preafericitul Iov. Se afla în cea de pe urmă sărăcie, în fundul prăpastiei mizeriei -  şi  cu  toate acestea n-a  ridicat

cuvânt  asupra  lui Dumnezeu, ci necontenit îi mulţumea, zicând: “Domnul a dat, Domnul a luat, întâmplatu-s-a cum a plăcut Domnului, binecuvântat fie numele lui în vecii vecilor”.

Iar unii devenit-au  hrăpitori  şi  lacomi  prin  bogăţie.  Nu  prin bogăţie, ci prin a lor nebunie. Tot Iov aduce dovadă şi aici. Bogat cum era, nu numai că nu râvnea lucrul altuia, dar dăruia din al său, iar străinilor găzduire le dădea: “Casa mea - zicea el - deschisă-i oricărui străin care vine”. Avraam, care, aşişderea era foarte bogat, cheltuia totul pentru trecători. Nici unul, nici altul nu ajunseră hrăpăreţi prin bogăţie, cum nici Iov şi Lazăr nu ridicară cuvânt de ocară asupra lui Dumnezeu, din pricina sărăciei. Amândoi, cu toate că nici măcar hrana trebuitoare n-aveau, se arătară de-o strălucire atât de curată, încât Dumnezeu, cel ce cunoaşte aşa de bine gândurile cele tăinuite, mărturie a dat celui dintâi, iar celălalt fu răpit din lumea aceasta în alai de îngeri, având parte de fericirea veşnică.

Asupra bolii vom face aceleaşi însemnări. Dacă ea ar fi un rău, cei ce-o sufere ar trebui, numaidecât, să fie răi. Aşa, Timotei ar fi trebuit să fie râu, el, care avea o suferinţă aşa de grea. “Gustă - îi zicea Pavel - puţin vin din pricina pântecelui tău, şi-a suferinţelor tale cele dese”. Pentru aceasta Timotei n-a fost rău. Departe de aceasta, vrednicia cu care şi-a dus neputinţa i-a prilejuit o răsplată încă mai mare.

Aşadar, boala nu-i un rău întotdeauna. A mai fost un prooroc ai cărui ochi fuseseră atinşi de un rău de care nu se putea tămădui. Dar acesta nu l-a făcut rău. El proorocea, dezvăluia viitorul, iar neputinţa lui nu-l împiedica de loc să fie plin de virtute.

Dimpotrivă, sănătatea nu-i totdeauna numaidecât un bine. Nu-i un bine, când nu ne folosim cu onestitate de ea. Când ne slujim de ea pentru un scop ticălos sau pentru a o petrece în trândăvie, - căci şi trândăvia vinovată este. Pavel a zis: “Cel ce nu vrea să muncească, mâncare să nu aibă”.

Iată lucruri bune, rele sau mijlocii, după folosinţa pe care le-o dăm. Aşa că, la ce bun să vorbim de sănătate şi de boală, de bogăţie şi de sărăcie? Ceea ce chiar, în ochii celor mulţi, este binele cel mai mare, viaţa, şi ceea ce e culmea răului, moartea, nu sunt nici un bine nici un rău în chip neclintit. Şi ele încă, sunt lucruri bune, rele sau mijlocii după duhul oamenilor.

Ce vom zice? Viaţa e un bine, dacă o folosim cum se cuvine. De-o folosim spre a păcătui şi-a răpi, nu poate fi un bine. Şi la întâmplarea aceasta, moartea se arată a fi bună de râvnit. Pe de altă parte, moartea, care după părerea celor mulţi, este aceea de care trebuie mai cu seamă a fugi, poate fi obârşie a multe lucruri bune, când are o pricină cinstită. Dovada ne-o dau mucenicii, pe care moartea i-a făcut cei mai fericiţi dintre oameni.”

Viata Sfântului Nectarie (Taumaturgul) din Eghina

Acest sfânt, unul dintre cei mai noi sfinti canonizaţi de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut la 1 octombrie 1846, în Silivria, un orăşel situat în provincia Tracia din nordul Greciei, pe malul mării Marmara. Părinţii săi au fost oameni săraci, dar foarte evlaviosi. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educaţie creştinească. După primii ani de şcoală, Anastasie este trimis să înveţe carte la Constantinopol, unde studiază teologia şi scrierile Sfintilor Parinti. Aici, sufletul său incepe să-L descopere pe Hristos prin rugăciune, prin citirea cărţilor sfinte şi prin cugetarea la cele dumnezeieşti.
       La vârsta de douăzeci de ani, povăţuit de Duhul Sfant, tânărul Anastasie se stabileşte în insula Hios, unde predă religia la o şcoală. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoinţa monahală în vestita chinovie numită "Noua Mânăstire" (Nea Moni), primind tunderea în monahism la 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazar. După câteva luni, pe 15 ianuarie 1877, este hirotonit diacon de către mitropolitul de Hios, Grigorie, ocazie cu care primeşte numele Nectarie, pe care avea să-l poarte toată viaţa.
       Următorii trei ani, ierodiaconul Nectarie îi petrece la Atena cu scopul de a-şi completa studiile preuniversitare. În toamna anului 1881 se întoarce la mănăstire după ce absolvă liceul cu calificative excepţionale.
       În 1882, părintele Nectarie îşi va începe studiile la Facultatea de Teologie din Atena, după ce, între timp, la recomandarea lui Ioan Horemis, prietenul său, va fi intrat în legătură cu patriarhul de Alexandria, Sofronie, şi va fi acceptat de către acesta în cadrul patriarhiei.
       După ce-şi termină studiile teologice, în anul 1886, părintele Nectarie se întoarce la Alexandria, unde este hirotonit preot iar după câteva luni este ridicat la treapta de arhimandrit şi trimis la Cairo, în calitate de consilier patriarhal. La 15 ianuarie 1889, patriarhul Sofronie îl hirotoneşte mitropolit onorific de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia Superioară. Mai mulţi ani evlaviosul mitropolit a slujit ca responsabil cu problemele patriarhiei pentru oraşul Cairo şi predicator la biserica Sfantul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă rabdare, smerenie şi blândeţe. De aceea, era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi.

       Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria şi iubirea de sine, a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu o altă armă, tot aşa de periculoasă, adică cu invidia celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Patriarhiei Alexandriei, aceştia vorbindu-l de rău către patriarh, cum că doreşte să-i ia locul. Acest lucru a făcut ca, la 3 mai 1890, în urma unei ordonanţe date de patriarhul Sofronie, să fie eliberat din cinstea arhierească în care se afla, permiţându-i-se să slujească mai departe în biserica Sfântul Nicolae. După mai puţin de două luni însă, la 11 iunie 1890, părintele Nectarie primeşte de la patriarh o scrisoare prin care i se cere să părăsească Egiptul. Cerându-şi iertare de la toţi, cu toate că nu greşise nimănui cu nimic, dovedind o adâncă smerenie, sfântul se supuse, dând slavă lui Dumnezeu, căci şi cu dânsul s-a împlinit cuvântul lui Iisus Hristos, Mantuitorul nostru, Care zice: „Fericiţi veţi fi, când vă vor ocărî şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Matei 5,11). S-a retras la Atena în luna august a anului 1890, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în rugăciunile Maicii Domnului.
        Aici a fost câţiva ani predicator, profesor şi director al unei şcoli teologice pentru preoţi, până în anul 1894, reuşind să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea din cuvintele Sfintei Evanghelii şi cu scrierile Sfintilor Parinti. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei.
         În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător al rugaciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândeţe şi îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creştea duhovniceşte pe cei din jurul său şi avea întotdeauna pace si bucurie în Hristos, nebăgând în seamă defăimarea şi osândirea celor din jurul său.
         Dorind la bătrâneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi si ucenici, o frumoasă manastire de călugăriţe, în insula Eghina, din apropierea Atenei, rânduind aici viaţă desăvârşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se retrage definitiv în această mănăstire şi duce o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvântare, rugăciune şi cuvânt de folos sufletesc. Aici l-a avut ucenic şi pe Sfântul Cuvios Sava cel Nou (1862–1948), mare ascet al secolului XX, care a pustnicit o vreme in pustiul Hozeva, Palestina. După adormirea Sfântului Nectarie, s-a retras în insula Kalymnos, unde a şi adormit întru Domnul.
         Pentru viaţa sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de Harul Duhului Sfant. Pentru aceasta mulţi bolnavi şi săraci alergau la biserica mânăstirii din Eghina şi cereau ajutorul lui. Mai ales după primul Război Mondial, numeroşi săraci şi bolnavi, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mânăstirea sa să împartă la cei lipsiţi orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Dar şi cei bolnavi se vindecau cu rugaciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni.
         Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfântului Nectarie, a venit ploaie din belsug şi au rodit ţarinile, încât toţi s-au îndestulat de hrană. De aceea, toţi - mireni şi calugari, săraci şi bogaţi - cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe un păstor şi vas ales al Duhului Sfânt şi urmau întru toate cuvântul lui. Astfel, el era totul pentru toţi, căci putea toate prin Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit si blând şi nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mânăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încât toţi se foloseau de tăcerea şi smerenia lui. Pe lângă multele sale ocupaţii duhovniceşti, Sfântul Nectarie a scris şi a redactat mai multe scrieri teologice de morală şi de istorie a Bisericii, intrând astfel în traditia Sfinţilor Părinţi din patria sa, împotriva influenţelor occidentale care asaltau ţările ortodoxe.
        Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfântului Nectarie numeroase ispite, căutând să-l biruiască. Astfel, numeroşi slujitori şi ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcându-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile.

        Trăind ca un înger în trup şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria şi lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdând nevoinţa lui, până la sfârşitul vieţii sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii şi vorbe rele din partea multor clerici şi ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau şi îl acuzau atât pe el, cât şi mânăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa.
         Simţindu-şi sfârşitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. El răbda cu tărie toată boala şi ispita, aşteptând cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţa.
          După aproape două luni de suferinţă, Sfântul Nectarie şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la 8 noiembrie 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieţi, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata Sfintilor lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plâns mult, l-au înmormântat, după rânduială, în biserica zidită de el, făcând multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credinţă la ajutorul lui.
        Viata dumnezeiescului Parinte a fost sfânta, iar purtarea sa desavarsita. Dupa ce toata aceasta viata "si-a petrecut-o in binefaceri", a urcat pe cele mai inalte trepte ale scarii virtutilor, a murit "pentru lume", a trait in Iisus Hristos, s-a facut salas al Duhului Sfânt, barbat indumnezeit si asemenea lui Dumnezeu, ajungand la dumnezeire, a dobandit nemurirea inca din aceasta lume, de unde a purces spre viata cea vesnica si fara sfârsit, pururea fericita si intocmai cu cea a lui Dumnezeu.

         Lucrarea taumaturgica a Parintelui continua fara incetare dincolo de mormant: multi marturiseau ca ii tamaduise de boli cu neputinta de vindecat, in timp ce altii dadeau marturie ca sfantul alungase dintr-insii demoni puternici ce-i chinuisera ani de-a rândul si care sub puterea lui ieseau cu strigate inspaimantatoare. Multi credinciosi veneau din cele mai indepartate tinuturi ale Greciei sau din tari straine ca sa se inchine mormantului sau din Egina, care li se aratase si care-i vindeca de boli de nevindecat. Despre Sfântul Nectarie ca facator de minuni si tamaduitor auzisera foarte multi credinciosi; acestui lucru s-a datorat hotararea Bisericii de a-i recunoaste si oficial sfintenia, recunoscuta mai intâi de cei multi.
        Trecând mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormânt întreg şi nestricat, răspândind multă mireasmă. La 3 septembrie 1953, sfintele sale moaste au fost scoase din mormânt şi aşezate în biserica mănăstirii din Eghina, pentru cinstire si binecuvântare. Iar în anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzând numeroasele minuni care se făceau la moaştele sale, l-au declarat sfânt, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie, devenind astfel cel mai venerat Sfânt din această binecuvântată ţară ortodoxă. Zilnic credincioşii se închină la moaştele Sfântului Nectarie şi la mormântul său, făcând din mânăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia.
           Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Nectarie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

A Doua Rugaciune catre Sfântul Nectarie Taumaturgul
- alcatuire a Cuviosului Filotei Zervakos –

" Sfinte Nectarie, facatorule de minuni, omule al lui Dumnezeu. Implinirea nazuintelor Duhului; Pastorule si liman dumnezeiesc, lucratorul viei celei de taina a lui Hristos, credincios si sarguincios, care ca un rob credincios al lui Dumnezeu si savarsitor al tainelor Acestuia ai fost invrednicit de catre Acesta cu darurile facerii de minuni si al vindecarilor. Multi sunt cei care au luat vindecare de la tine, cercetând cu credinta si evlavie preacinstitele tale moaste ; cei necajiti, suferinzi de multe boli, mâhniri, suparari, nenorociri si primejdii. Altii departe gasindu-se, neputând sa vina cu trupul, dar crezând ca darurile Atotputernicului Dumnezeu daruite prin intermediul sfintilor Sai nu numai celor din apropiere, ci si celor de pe mare departe ii ajunge si ii ajuta, luand fiecare daruirea dupa cererea sa.
     Deoarece noi suntem robi netrebnici ai lui Dumnezeu si ne gasim in mare mahnire, primejdie si suparare, caci vazuti si nevazuti vrajmasi, dinauntru si din afara, ca fiarele salbatice, ziua si noaptea viclenesc impotriva scumpei Mirese a lui Hristos, curatei si Una Sfânta Duhovniceasca si Apostoleasca Biserica pentru a o darâma si a o face nevazuta. Preaalesule Pastor al lui Hristos, noi, oile cele cuvântatoare, pentru care Hristos sângele Sau l-a varsat, iti cerem sa ii izgonesti si sa-i imprastii. Si de vreme ce nu suntem vrednici, pentru multele noastre pacate, ca din gurile noastre murdare si buzele necurate a ne ruga Preaiubitorului de oameni si Preamilostivului Dumnezeu si Tata pentru dezlegarea cererilor si necazurilor noastre, a supararilor care mereu ne insotesc, te imploram cu durere, cu inima infrânta, cu suspinuri si cu lacrimi sa mijlocesti impreuna cu Preasfanta Maica a lui Dumnezeu si cu toti sfintii sa fim izbaviti din multele primejdii, noi, pacatosii si nevrednicii. Noi, prin multele si nenumaratele pacate si cu nemultumirea noastra L-am mâniat pe Preabunul si Preainduratorul Dumnezeu si Parintele nostru Ceresc, si va veni la noi si pentru nerecunostinta noastra va fi nu Dumnezeu Multmilostiv si Indurator, ci Dumnezeul Judecator, spre a ne pedepsi si a ne rasplati dupa faptele noastre.
    Credem si nadajduim ca mijlocirea tuturor sfintiIor si a Preasfintei Maici a lui Dumnezeu va imblânzi fata Acestuia si-L va inmuia, va indeparta cursele vazutilor si nevazutilor vrajmasi, va imprastia dorintele lor nelegiuite si ne va izbavi pe noi din toata primejdia, caci ‘‘mult poate rugaciunea dreptului cea cu osârdie’’ si ‘‘mult poate rugaciunea Maicii spre imblânzirea Stapanului’’. Va transforma mâhnirea noastra in bucurie si desfatare si vom cânta impreuna cu Sfintii Apostoli, mucenici, marturisitori si cu toti sfintii ‘‘aceasta este biruinta si biruitoarea lumii, credinta noastra’’, si ca profetul David: ‘‘Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu esti Dumnezeu, Care faci minuni. Minunat  este Dumnezeu intru sfintii sai!’’
   Sa-i cântam si sa-i laudam, sa multumim Maicii Domnului, cea care ne-a eliberat, Grabnic ascultatoarea, Nadejdea si Mantuirea poporului nostru, Maicii noastre duhovnicesti, in psalmi si cantari duhovnicesti. ‘‘Aparatoare Doamna, pentru biruinta, izbavindu-ne din nevoi, multumiri aducem tie, Nascatoare de Dumnezeu, noi, robii tai. Ci ca ceea ce ai stapanire nebiruita, izbaveste-ne pe noi din toate nevoile, ca sa strigam tie: Bucura-te, Mireasa, pururi Fecioara!’’

Parintele TEOGNOST-despre preotie-filocalia 4

„-Când te-ai învrednicit de preoţia dumneze­ească şi cinstită, te-ai îndatorat de mai înainte să te ai pe tine jertfit morţii patimilor şi plăcerilor şi aşa să îndrăzneşti a te atinge de jertfa cea vie şi înfrico-cată, dacă nu vrei să fii ars de focul dumnezeesc, ca o materie ce arde cu uşurinţă.

- Şi dacă nu ai primit în­ştiinţare de la Duhul Sfânt că eşti primit ca mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, ca unul întocmai cu în­gerii, să nu îndrăzneşti să te arunci în primejdie, atingându-te de săvârşirea înfricoşată şi preacurată a celor dumnezeeşti, de care şi îngerii se tem şi dela care mulţi dintre Sfinţi s'au tras înapoi cu evlavie; ca nu cumva, asemenea lui Zan, să te pierzi din părerea că eşti bun.

- Gândeşte-te că te-ai învrednicit de o cinste întocmai cu a îngerilor şi sârgueşte-te. să rămâi ne­pătat în treapta în care ai fost chemat, prin toată virtutea şi curăţia. Ştii pe Luceafărul care a căzut, din ce era ce sa făcut, din pricina mândriei. Să nu păţeşti şi tu acestea, închipuindu-ţi lucruri mari despre tine. Socoteşte-te pe tine pământ şi cenuşă şi lepă­dătură şi plângi pururea, ca să te învredniceşti de împărtăşirea dumnezeească şi să fii chemat la ru­denie de neînţeleasa iubire de oameni şi de negrăita bunătate a lui Dumnezeu, prin mânuirea sfintelor înfricoşate Taine.

-Cel preoţit trebue să se curăţească de toate patimile, dar mai ales de curvie şi de pomenirea răului şi să nu aibă nici măcar vreo închipuire simplă, dacă nu vrea să se apropie de trupul împă­rătesc schimonosit sau cu funingine pe faţă, şi de aceea să fie urît şi greţos.

-Să te atingi de cele sfinte cu conştiinţa înălbită prin curăţie, ca un sfânt, după ce te-ai inălbit mai 'nainte prin şiroaie de lacrimi mai mult decât zăpada, arătând prin albirea îngerească dinafară, frumuseţea dinăuntru a sufletului. Şi ia seama să nu fi plin numai de predaniile de la oameni în sfinţita săvârşire a celor dumnezeeşti, ci să ai şi harul care să-ţi facă înţelese în chip ascuns şi tainic cele mai înalte.

- Un preot oarecare ce era totodată şi monah, având faimă de evlavie şi fiind cinstit de mulţi pentru arătarea cea dinafară, dar înăuntru, pe ascuns, aflân-du-se desfrânat şi întinat, săvârşind odată dumne­zeească şi sfânta slujbă, când s'a apropiat de cân­tarea Heruvicului, plecându-şi grumazul, ca de obiceiu, înaintea sfintei Mese şi cetind: „Nimenea nu este vrednic"... s'a aflat dintr'odată mort, părăsindu-l su­fletul într'o înfăţişare ca aceasta.

- Invrednicindu-te să te sui la treapta cerească a preoţiei celei întocmai cu îngerii, printr o mică cu­răţire, te-ai făcut din vas al pierzării şi netrebnic, vas al alegerii şi de bună slujbă Domnului, ase­menea lui Pavel. Deci păstrează neprihănită cinstea de care te-ai învrednicit, păzind darul dumnezeesc ca lumina ochilor, ca nu cumva, spurcându-te din neluare aminte, să fii aruncat dela înălţime în pră­pastie şi cu anevoe să afli întoarcere.

- Uşoară este demnitatea preoţiei şi jugul blând, dar când se primeşte şi când e purtată după cu­viinţă; şi când nu se cumpără harul Duhului dum­nezeesc. Dar când se cumpără cu sârguinţă ome­nească şi cu dar stricăcios ceea ce nu trebue să se neguţătorească şi chemarea nu mai e de sus, sar­cina este foarte grea, ca una ce e purtată fără vred­nicie şi peste putere.  Iar jugul este foarte aspru şi roade grumazul şi puterea celui ce-l duce,'' de nu-l pune jos, până-l va slei şi zdrobi cu desăvârşire.

- Am cunoscut un preot care îndrăznea să săvârşească cele dumnezeeşti cu nevrednicie, ca unul ce căzuse în patima curviei. Acesta căzu mai întâi într'o boală grea şi de nevindecat, şi se apropia de moarte. După ce făcu totul pentru tămăduirea boalei, dar nu folosi nimic, ci boala se întindea şi mai tare, veni la conştiinţa că are să moară din pricină că a slujit cele sfinte cu nevrednicie. Drept aceea oprin-du-se îndată cu jurământ dela sfânta Liturgie, a urmat de grabă şi tămăduirea, încât nici urmă de boală n'a mai rămas în el.

- Trupul şi sângele nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Iar tu împărtăşindu-te de trupul şi sângele lui Dumnezeu, cum nu te faci un trup cu El şi nu te străbaţi de sângele Lui, având de pe acum, înăuntru împărăţia Cerurilor, ci eşti încă împrejmuit

de patimile, trupului şi ale sângelui? Mă tem că nu va rămânea în tine Duhul lui Dumnezeu, ca unul ce eşti trupesc, şi vei fi tăiat în două la vremea judecăţii, luându-se dela tine cinstita preoţie, ca dela unul ce eşti nevrednic de asemenea har.

-Nefiind înaintea ochilor tăi frica lui Dum­nezeu, socoteşti că e un lucru simplu să săvârşeşti cele sfinte cu nevrednicie, amăgit de iubirea de sine şi închipuindu-ţi pe Dumnezeu bun. Aceasta au pă­timit-o şi Datan şi Aviron odinioară, până ce i-a înghiţit pământul. Temându-te de aceasta şi înfricoşându-te de Cel de care trebue să-ţi fie frică, cugetă la măre­ţia lucrului şi sau săvârşeşte cu vrednicie şi curăţie, ca să nu zic întocmai ca un înger, lucrul dumnezeeştei preoţii, sau Opreşte-te, ca un om chibzuit, dela slujba înfricoşată, ca nu cumva, dispreţuind aceasta şi nesocotindu-ţi conştiinţa care te mustră, să zici cu durere atunci, când vei fi osândit, şi când toate se vor judeca şi îndrepta: „Frica de care m'am temut, a venit peste mine", şi „aceea ce mă înfricoşa, mi s'a în­tâmplat mie".

Sfantul Ioan Gura de Aur-despre cele 2 fete ale lui Lot-Facerea capitolul 19

Facerea (Geneza), Capitolul 19

30.” Apoi a ieşit Lot din Ţoar şi sa aşezat în munte, împreună cu cele două fete ale sale, căci se temea să locuiască în Ţoar, şi a locuit într-o peşteră, împreună cu cele două fete ale sale.

31.	Atunci a zis fata cea mai mare către cea mai mică: "Tatăl nostru e bătrân şi nu-i nimeni în ţinutul acesta, care să intre la noi, cum e obiceiul pământului.
32.	Haidem dar să îmbătăm pe tatăl nostru cu vin şi să ne culcăm cu el şi să ne ridicăm urmaşi dintr-însul!"
33.	Şi au îmbătat pe tatăl lor cu vin în noaptea aceea; şi în noaptea aceea, intrând fata cea mai în vârstă, a dormit cu tatăl ei şi acesta n-a simţit când s-a culcat şi când s-a sculat ea.
34.	Iar a doua zi a zis cea mai în vârstă către cea mai tânără: "Iată, eu am dormit astă-noapte cu tatăl meu; să-l îmbătăm cu vin şi în noaptea aceasta şi să intri şi tu să dormi cu el ca să ne ridicăm urmaşi din tatăl nostru!"
35.	Şi l-au îmbătat cu vin şi în noaptea aceasta şi a intrat şi cea mai mică şi a dormit cu el; şi el n-a ştiut când s-a culcat ea, nici când s-a sculat ea.
36.	Şi au rămas amândouă fetele lui Lot grele de la tatăl lor.
37.	Şi a născut cea mai mare un fiu, şi i-a pus numele Moab, zicând: "Este din tatăl meu". Acesta e tatăl Moabiţilor, care sunt şi astăzi.
38.	Şi a născut şi cea mai mică un fiu şi i-a pus numele Ben-Ammi, zicând: "Acesta-i fiul neamului meu". Acesta e tatăl Amoniţilor, care sunt şi astăzi.”

„Şi s-a suit, spune Scriptura, Lot din Segor şi a stal în munte şi cele două fete ale lui cu dînsul; că s-au temut să locuiască în Segor;şi au locuit în peşteră el şi cele două fete ale lui cu el .
Frica de pedeapsă ce venise peste locuitorii Sodomei era încă vie în sufle­tul dreptului Lot; de aceea a plecat departe în munte, spune Scriptura, ca să locuiască acolo cu fetele lui. Şi a locuit, deci, în munte, în cea mai mare pustietate, în singurătate cu cele două fete ale lui.
„Şi a zis fata cea mare către cea mai mică: ..Tatăl nostru este hătrîn şi nu este nimenea pe pămînt ca să intre la noi, după cum este obiceiul în tot pămîntul. Vino, dar, să dăm vin tatălui nostru şi să ne culcăm cu el şi să ridicăm sămînţa din tatăl nostru''.Cu evlavie şi cu frică mare să ascultăm, iubiţilor, cele scrise în Dumnezeieştile Scripturi. Nu sînt scrise la întîmplare şi fără rost, ci toate spre binele şi folosul nostru, chiar dacă folosul unora nu-1 ştim. Că nu putem cunoaşte cu deamănuntul totul; dar chiar dacă am putea cunoaşte atît cît ne este cu putinţă pricinile unor fapte din Scriptură, totuşi şi aşa mai rămîne încă o comoară ascunsă, foarte tainică şi greu de tălmăcit.

Uită-te, dar, că Scriptura ne spune lămurit pe toate şi ne face cunoscut scopul urmărit de fetele dreptului Lot. Le apără îndeajuns şi pe ele şi pe drept, pentru ca nimeni, privind cele întîmplate, să nu învinuiască pe Lot sau pe fetele lui că au trăit cu tatăl lor mînate de desfrînare.

—    Cum apără Scriptura pe fetele dreptului?
— „A zis, spune Scriptura, fata cea mai mare către cea mai mică: „Tatăl nostru este bătrîn şi nu este nimeni pe pămînt care să intre la noi, după cum este obiceiul în tot pămîntul". Uită-te bine la scopul urmărit de ele şi scuteşte-le de orice vină. Au socotit că prăpădul cuprinsese tot pămîntul şi n-a mai rămas nimeni în viaţă; apoi s-au uitat la bătrîneţele tatălui lor. „Ca să nu ni se stingă neamul, şi-au spus ele, şi să ne piară numele — că asta era la inimă la cei vechi, să li se continue neamul prin urmaşi — deci,ca să nu pierim şi noi cu totul, din pricină că tatăl nostru e bătrîn şi nu mai este nici un băr­bat, cu ajutorul căruia să ne putem continua neamul şi să lăsăm urmaşi, haide, ca să nu se întîmple asta, să dăm vin tatălui nostru. Da, tatăl nostru nici n-ar vrea să audă de o astfel de faptă! De aceea să-1 înşelăm, dîndu-i vin!
„Şi au dat tatălui lor vin în noaptea aceea; şi intrînd cea mai mare s-a culcat cu tatăl ei; şi el n-a ştiut cînd s-a culcat ea şi cînd s-a sculat".Ai văzut că Dumnezeiasca Scriptură îl apără şi pe drept, nu o dată, ci de două ori? Mai întîi, că fetele lui au făcut asta înşelîndu-1 cu vin, prin asta a arătat că nu l-ar fi putut convinge altfel pe tatăl lor să facă asta. în al doilea loc, socot că cele petrecute sînt o rînduială de sus, să se sature adică atîta de vin încît să nu ştie nimic, ca să fie fără vină. Că sîntem judecaţi şi osîndiţi pentru păcatele pe care le facem cu ştiinţă şi cu voinţă. Vezi că mărturiseşte şi Scriptura de dreptul Lot că nu ştia nimic?
Dar iarăşi beţia mai pune o altă întrebare. Că trebuie să cercetăm pe toate, ca să nu lăsăm nici o pricină de împotrivire celor nesimţitori şi neruşinaţi.
—Ce putem spune, dar, de beţia lui Lot?
—Că s-a îmbătat nu atît din pricină că nu se putea înfrîna de la vin, cît din pricina tristeţii.
 
Nimeni, dar, să nu îndrăznească să osîndească pe dreptul Lot sau pe fetele lui. N-ar fi, oare, cea mai mare nebunie şi prostie ca noi, cei împovăraţi cu mii şi mii de sarcini de păcate, să osîndim pe cei pe care Dumnezeiasca Scriptură i-a scutit de orice vină, ba mai mult, chiar le-a luat şi apărarea şi să nu auzim ce spune Pavel: „Cînd Dumnezeu îndreptăţeşte, cine este cel ce osîndeşte?" . Şi ca să vezi că nu s-a întîmplat asta fără rost şi la întîmplare, ci tristeţea covîrşitoare pe lîngă adaosul de vin l-a făcut să nu ştie nimic, ascultă ce spune Scriptura:
.„Şi a doua zi a fost ca a zis fata cea mai în vîrsta către cea mai tînără: „Iată am dormit ieri cu tatăl nostru ;Sa-i dăm să bea vin şi in noaptea aceasta; intră şi culcă-te cu el, ca să ridicăm din tatăl nostru sămînţă.Ai văzut că ele au făcut asta cu gînd curat. „Pentru că eu am putut împlini ce voiam să fac, spune sora cea mai în vîrsta, trebuie neapărat să faci şi tu acelaşi lucru. Poate se va împlini ce aşteptăm şi nu ni se va stinge neamul".
„Şi i-au dat şi în noaptea aceea tatălui lor vin; şi a intrat cea mai tînără şi a dormit cu tatăl ei; şi n-a ştiut că s-a culcat cu ea şi că s-a sculat ".Uită-te, iubite, că totul s-a întîmplat cu rînduiala lui Dumnezeu, ca şi cu cel dintîi zidit. După cum atunci, Dumnezeu, luînd o parte din coasta lui Adam pe cînd dormea, a făcut ca Adam să nu ştie nimic şi după ce a plăs­muit din ea femeie i-a arătat-o lui Adam, tot aşa şi acum. Dacă luarea coastei s-a făcut fără ca Adam să ştie, pentru că Dumnezeu a adus somn adînc peste el, apoi cu mult mai mult acum s-a întîmplat aceasta. Ceea ce a spus atunci Dumnezeiasca Scriptură că „a adus somn adînc asupra lui Adam şi a adormit" , aceea a arătat şi aici prin cuvintele: „n-a ştiut că s-a culcat cu ea şi că s-a sculat".
„ Şi au zămislit, spune Scriptura, din tatăl lor. Şi a născut cea mai în vîrsta şi a chemat numele lui Moav, zicînd: „Din tatăl meu". Acesta este tatăl moavitenilor. Şi a născut şi cea mai tînără şi a chemat numele lui Aman, zicînd: „Fiul neamului meu ". Acesta este tatăl amaniţilor".
Ai văzut că fapta lor nu este o faptă de desfrîu, pentru că îndată au dat nume copiilor, arătînd prin numele lor ce făcuseră ele. Aproape că au săpat cu numele dat copiilor lor, ca pe o coloană, amintirea faptei, chiar de la naşterea lor au arătat că neamuri se vor naşte din ei, că se vor înmulţi mult cei născuţi din ei. Unul, spune Scriptura, va fi tatăl moavitenilor, iar celă­lalt, tatăl amaniţilor.”

 [Omilii la Facere 2]: https://www.scribd.com/doc/40020905/Sf-Ioan-Gura-de-Aur-Omilii-La-Facere-Vol-II