Sfantul Ioan Damaschin - Despre paradis

din dogmatica Sfantului Ioan Damaschin: http://www.biserica-luzern.ch/Dogmatica%20SF%20Ioan%20Damaschin.pdf

"Dar pentru că Dumnezeu a voit să facă pe om din o fire văzută si nevăzută, după chipul si asemănarea Sa, ca pe un împărat si stăpân al întregului pamânt si al celor ce sunt în el, i -a zidit înainte un fel de palat împărătesc, în care trăind va avea o viaţă fericită şi norocită. Şi acesta este paradisul dumnezeiesc, plantat în Eden cu mâinile lui Dumnezeu, c ămara întregii bucurii  şi veselii. Căci Eden înseamnă desfătare. Este situat în partea de răsărit, mai sus decât tot pamântul. Are o climă temperată si este luminat  de  un  aer  foarte  fin  si  foarte  curat,  acoperit  cu  plante  ve şnic înflorite, plin de miros cu bun ă mireasmă, umplut de lumină, depăşind noţiunea oricărei frumuseţi si podoabe sensibile: un ţinut cu adevărat dumnezeiesc si o locuinţă vrednică de cel făcut după chipul lui Dumnezeu, în el nu locuia nici o fiin ţă iraţională, ci numai omul, plăsmuirea mâinilor dumnezeieşti.

In mijlocul lui a sădit Dumnezeu pomul vieţii si pomul cunoştinţei. Po-

mul cunoştinţei a fost o încercare, o ispitire si un exerciţiu al ascultării şi neascultării omului. Pentru aceea pomul cuno ştinţei a fost numit pomul cu - noştinţei binelui şi răului  şi a fost numit astfel pentru c ă a dat celor care se împărtăşesc din el puterea de a cunoaşte propria lor fire. Acesta era un lucru" bun pentru cei desăvârsiţi; dar pentru cei mai puţin desăvârşiţi şi pentru cei care sunt mai lacomi în poft ă era un lucru rău, după cum este rea hrana tare pentru cei fragezi şi care au nevoie încă de lapte. Căci Dumnezeu, care ne-a creat, nu voia ca noi s ă ne îngrijim, să ne tulburăm cu privire la multe lucruri, nici s ă ne neliniştim şi să ne îngrijim mai dinainte de viaţa noastră.

Tocmai lucrul acesta l-a experimentat Adam. Căci, după ce a gustat, a cunoscut că era gol şi şi-a făcut un acoperamânt; si luând frunze de smochin, s-a acoperit. Dar înainte de a gusta „erau goi amîndoi" atât Adam cât si Eva „si nu se ruşinau”. Atât de impasibili a voit Dumnezeu să ne facă! Căci acesta este punctul culminant al impasibilit ăţii. Dumnezeu a voit încă să ne facă si fără de grijă, în aşa fel ca noi să avem un singur lucru de făcut, acela al îngerilor, de a lăuda fără încetare şi neîntrerupt pe ziditorul, de a ne bucura de contemplarea Lui si de a l ăsa pe seama Lui grija noastră. Acest lucru ni l-a grăit si prin profetul David, zicând: 

„Arun că Domnului grija ta, si El te va hrăni”. Iar în Evanghelii, învăţând pe ucenicii Lui, spune: „Nu vă îngrijiţi cu sufletul vostru ce veţi mânca, nici cu trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca”. Şi iarăşi: „Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea vi se vor adăuga vouă”. Iar către Marta: „Marto, Marto, te grijeşti şi spre multe te sileşti, dar un lucru trebuieşte, căci Maria partea cea bună si-a ales, care nu se va lua de la dânsa”, adică de a şedea lânga picioarele lui şi de a asculta cuvintele Lui. Pomul vieţii era un pom care avea o energie dătătoare de viaţă, sau din care puteau să mănânce numai cei care erau vrednici de viaţă si nesupuşi morţii. Unii si-au închipuit că paradisul este sensibil, iar al ţii că este spiritual. Dar mie mi se pare că după cum omul a fost creat în acelaşi timp corporal si spiritual, tot astfel şi locaşul preasfinţit al acestuia a fost creat în acela şi timp si corporal şi spiritual si avea o înfăţişare dublă. Căci, după cum am istorisit, omul locuia cu tru pul într-un loc cu totul dumnezeiesc şi foarte frumos, iar cu sufletul locuia într -un loc foarte înalt si incomparabil de frumos. Dumnezeu, care locuia în el, era casa lui; Dumnezeu era îmbrăcămintea  lui  strălucitoare;  harul  lui  Dumnezeu  îl  înve şmânta;  se desfăta ca un alt înger cu singurul fruct prea dulce al contempl ării lui Dumnezeu; cu această contemplare se şi nutrea; aceasta pe bună dreptate a fost numită pomul vieţii. 

Dulceaţa împărtăşirii dumnezeieşti dă celor care se împărtăşesc cu ea viaţă neîntreruptă de moarte. Şi aceasta este ceea ce Dumnezeu  a  numit  „tot  pomul",  zicând:  „Din  tot  pomul  care  este  în paradis, veţi mînca”216. Dumnezeu este lotul, în El si prin El se ]ine totul.

Pomul cunoştinţei binelui si răului este discernământul unei contemplări multiple, adică cunoaşterea propriei sale naturi. Ea este bun ă pentru cei desăvârsiţi si pentru cei care s-au fixat în contemplaţia dumnezeiască, pentru că ea vesteşte prin ea însăşi măreţia creatorului. Ea este bună de asemenea si pentru cei care nu se tem de cădere, prin aceea că au ajuns cu timpul la o oarecare deprindere a unei asemenea contempla ţii. Nu este, însă, bună pentru cei care sunt tineri şi care sunt mai lacomi cu pofta, pentru că neavând sigură ramânerea în mai bine şi pentru că nu sunt fixaţi solid în contemplarea singurului bine, grija de propriul lor corp îi atrage şi îi smulge spre ea.

Astfel, socotesc eu că paradisul dumnezeiesc a fost dublu şi, în adevăr, părinţii purtători de Dumnezeu au predat aceasta; unii inv a]ând că este sensibil, alţii că este spiritual. Este cu putin ţă ca prin cuvintele „tot  pomul" să se înţeleagă cunoştinţa puterii dumnezeieşti care se capătă din creaturi, după cum zice dumnezeiescul apostol: „Cele nevăzute ale lui de la zidirea lumii, se văd fiind cunoscute prin făpturi". Dar cea mai înaltă decât toate cunoştinţele si decât aceste contemplaţii este cunoştinţa noastră, adică a naturii noastre, după cum spune dumnezeiescul David: „Minunat ă a fost cunoştinţa Ta din mine", adică din structura mea. Această cunoştinţă era primejdioasă pentru Adam, deoarece era de curând făcut, pentru motivele pe care le-am spus.

Sau  se  pomul  vie ţii"  să  se  înţeleagă  cunoştinţa dumnezeiasca, care se capătă poate  ca  prin  „ din toate cele sensibile, şi înălţarea prin ele la facătorul, creatorul si   cauza tuturor. Pentru aceasta l-a numit si „tot pomul", indicând prin aceste cuvinte des ăvârşirea, nedespărţirea, care poartă în sine singura participare la bine.

 Prin „pomul cuno ştinţei binelui şi răului" indică mâncarea sensibilă şi plăcută care în aparenţă este dulce, dar în realitate pune pe cel care se împ ărtăşeşte cu ea în comunitate cu relele. Căci spune Dumnezeu: „Din tot pomul din rai s ă mănânci”. Prin aceste cuvinte socotesc că a vrut să zică: „Suie-te, prin toate făpturile, la Mine, făcătorul, şi culege din toate un singur fruct, pe Mine, via ţa cea adevărată. Toate să-ţi rodească viaţa, iar împărtăşirea cu Mine fă-o întărirea existenţei tale. In chipul acesta vei fi nemuritor". „Dar din pomul cunoştinţei binelui si răului nu mâncaţi din el; căci în ziua în care veţi mânca din el cu moarte veţi muri”, în chip natural mâncarea sensibil ă este o completare a ceea ce se pierde, ea se dă afară şi se distruge. Este deci cu neputin ţă ca să ramână nestricăcios cel care se împărtăşeşte cu mâncarea sensibilă.