Parintele Cleopa- despre paza mintii

Adăugaţi o legendă

“Paza minţii are atâta legătură cu rugăciunea minţii, ca şi trupul cu sufletul. De la paza minţii putem  trece  imediat  la  rugăciunea  minţii.  Şi  totodată,  în  paza  minţii  intră  multe  lucrări duhovniceşti.

Sfântul Isihie Sinaitul spune aşa: Nimeni nu va scăpa de căpeteniile tartarului – mi-aduc aminte din Filocalie – fără de paza minţii, măcar de ar fi cât de mare filosof şi cât de mare înţelept în lume.

Ce este paza minţii, după învăţătura Sfinţilor Părinţi? Este o lucrare prezentă, foarte uşoară şi n-are nevoie de prea multă osteneală, decât numai de frica lui Dumnezeu. Ea se naşte chiar din frica lui Dumnezeu! Iar frica de Dumnezeu se naşte din credinţa în Dumnezeu. Că dumnezeiescul Părinte Maxim spune: Cel ce crede se teme. Eu nu am nici o pricină să mă tem de cineva, dacă nu cred că-i de faţa. Iar când cred că Dumnezeu este de faţă, mă tem!

Deci, iată cum din credinţa în Dumnezeu se naşte frica de Dumnezeu. Iar din frica de Dumnezeu se naşte trezvia atenţiei, sau paza minţii, sau ferirea minţii de la păcat, sau privegherea minţii. Când auzim la Sfinţii Părinţi: paza minţii şi trezvia atenţiei, liniştea minţii, ferirea minţii, privegherea minţii sau toate acelea, este acelaşi lucru. Paza minţii, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, constă în aceasta: în a ne trezi cu mintea, în a ne împotrivi păcatului cu mintea şi în a chema pe „Doamne Iisuse…”, prin rugăciunea minţii.

Vezi câtă legătură are rugăciunea minţii cu paza minţii? Că nu-i de-ajuns să mă trezesc eu: „Ce fac eu acuma este bun? Ce gândsesc eu acuma este bun? Ce intenţionez eu acuma este bun? Ce cuget eu acuma este bun?” Sau: „Ce alegere fac eu asupra acestui cuget este bună?” N-ajunge atât!

Îndată ce ne-am trezit, simţim cu mintea dacă se apropie un păcat de minte sau un gând rău; că orice gând rău este ca un şarpe gânditor, adică un diavol. Şi îndată ce l-am simţit că se apropie, să ne împotrivim, cu arma buneivoiri (cu voinţa) ne împotrivim să nu-l primim, căci avem această putere.

Dar nimeni să nu se bazeze pe trezvia sa sau pe voinţa sa, că-i tare împotriva păcatului, că rămâne foarte, foarte înşelat! Pentru că, negreşit, voinţa noastră şi trezvia noastră trebuie să fie întărită de Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea  ne trezim, ne împotrivim cu voia de sine stăpânitoare şi chemăm pe „Doamne Iisuse…”.

Acestea trei stau nedezlipite una de altă. Pentru că dacă nu chemăm pe „Doamne Iisuse…”, nu reuşim să ne despărtimim în nici un fel cu mintea. Că El ne-a spus în Evanghelie: Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi, că fără de Mine nu puteţi face nimic. Clar! Cheamă pe Domnul în ziua necazului şi te va izbăvi, cum spune Psalmistul. Sau: Auză-te Domnul în ziua necazului şi celelalte. Dacă-L cheamă pe Dumnezeu, El ne ajută.

Aşa şi tu. Şi trezvia noastră-i bună şi voinţa noastră care se împotriveşte răului, dacă este ajutată de darul şi puterea lui Dumnezeu. Chemarea numelui Domnului să nu înceteze, că zice apostolul: Tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui.

Acuma mai este şi a patra lucrare: Ne trebuie smerenie! Să ne trezim cu mintea, să ne împotrivim păcatului cu mintea, să chemăm pe „Doamne Iisuse…” şi să avem mare smerenie a inimii şi cunoştinţa de sine, fiindcă ne luptăm cu demonii cei mândri. Da! Că îndată ce se ridică în noi părerea de sine, sau îngâmfarea, sau cinstea de sine, îndată ne părăseşte Domnul şi ne lasă în propriile noastre puteri: „Ia să vedem ce ai să faci tu fără Mine?”

Această îndrăzneală – să zicem aşa –, sau semeţie de cuget, sau cutezanţa de sine a omului de a se bizui pe trezvia lui şi pe puterea lui de voinţă, este izvorâtă din iubirea de sine. Egoismul!

Adică, după cum arată dumnezeieştii Părinţi, din mama tuturor păcatelor, care este iubirea de sine.

Că din iubirea de sine se naşte şi mândria şi trufia şi semeţia şi celelalte.Din iubirea de sine se naşte mai întâi: mila de sine, cruţarea de sine, îndreptăţirea de sine, mulţumirea de sine, trâmbiţarea de sine, lauda de sine, plăcerea de sine, părerea de sine. Apoi: închipuirea de sine, simţirea de sine „că sunt ceva!”, îngâmfarea de sine, cinstea de sine, încrederea în sine, rezemarea pe sine, acestea au o mulţime de ramificaţii.

Apoi vine moartea minţii şi omorârea sufletului, mai întainte de moartea trupului – adică nesimţirea inimii –, după care a plâns Sfântul Simeon Noul Teolog toată viaţa, precum am găsit-o la „Scară”. Nesimţirea nu numai că omoara sufletul, ci omoară mai întâi partea privitoare, adică pe minte; nesimţirea este moartea minţii şi omorârea sufletului mai întâi de moartea trupului.

Dacă i-ai omorât ochiul, ai întunecat trupul. Aşa şi sufletul, prin minte moare; şi de aici înainte diavolul a pus stăpânire peste toate puterile sufletului. Aceasta se întamplă când omul are încredere în sine şi în puterea lui de trezvie şi când zice: „A! eu sunt om înţelept. Ce să mă mai rog, ce să mai stau în genunchi, ce să mai chem pe Iisus, doar eu ştiu să mă păzesc de păcat! Păi eu nu ştiu ce-i păcat?”

Când vede Dumnezeu în sufletul nostru această încredere şi rezemare pe sine şi cutezanţă de sine, ne lasă în mâna diavolilor. Atunci ispita ne arată cât putem, fără darul lui Dumnezeu şi fără mila Lui. De aceea, sufletul nostru în toată clipa greşeşte lui Dumnezeu. Să aveţi convingerea aceasta că nu există clipa când nu mâniem pe Dumnezeu. Şi pentru că nu este clipă când nu mâniem pe Dumnezeu, nu este clipă când nu avem nevoie de ajutorul Lui.

Sufletul, negreşit, îndată ce greşeşte cu mintea şi cu orice pornire spre păcat, trebuie să alerge cu umilinţă la ajutorul lui Dumnezeu, să ceară milă, iertare şi ajutor împotriva ispitei. Că, dacă  cutează  pe  deşteptăciunea  lui,  zicând:  „A!  eu  ştiu  multe,  eu  pot  multe!”,  auzi  ce spune‚ Scriptura, la Solomon: Cel ce se încrede în sine, va cădea cădere jalnică. Pentru ce? Te-ai încrezut în sine; nu mai ai nevoie de Dumnezeu! „Pot şi eu ceva!” Şi atunci Dumnezeu îţi arată ce poţi! Că fără El nu putem nimic. Şi la trezvia atenţiei este mare nevoie să simţim în jurul nostru ajutorul lui Dumnezeu, de care avem nevoie în fiecare clipă.

Şi cine-i fericit? Acela care-i treaz cu mintea şi, cum vede că s-a născut din minte un un gând rău –, îl ia de picioare şi-l dă de piatra Hristos. Cum ţi-a venit un gând rău în minte –înţelegi? –, dă-l de piatra Hristos: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Vine un gând de curvie: „Doamne Iisuse…”, dă-l de piatră! Vine un gând de mândrie, dă-l de piatră! Vine un gând de trufie: „Doamne Iisuse…”; un gând de viclenie: „Doamne Iisuse…”; un gând de zavistie: „Doamne Iisuse…”. Adică ucide patimile din tine cât sunt mici, că pe urmă sunt mult mai greu!

Noi, dacă ne încredem în sine şi în puterea noastră de virtute, de înţelegere şi de filosofie, mai întâi mireasma Duhului Sfânt nu mai este cu noi.

Legea sobornicească a Bisericii aceasta este: să mă trezesc, să mă împotrivesc, să chem pe „Doamne Iisuse…”. Asta este lucrarea trezviei atenţiei. Că „fata Babilonului” – adică mintea noastră, de care am amintit mai înainte – naşte mereu prunci. Şi naşte prunci răi – gândurile rele! Noi să-i luăm, să-i trântim de piatra Hristos şi să-i sfărâmăm!Duhul Sfânt atunci ne fericeşte: Fericit este care va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră. În momentul când un gând rău l-am lovit de piatra Hristos, am ucis un prunc al fetei Babilonului. Ne fericeşte pentru aceasta Duhul Sfânt, că nu am nădăjduit să-l ucidem noi, ci l-am dat de piatra Hristos.

Ai auzit că spune în Scriptură aşa: În dimineţi am ucis pe toţi păcătoşii pământului, ca să pierd din cetatea Domnului pe toţi cei ce lucrează fărădelegea! Ai auzit când trebuie ucisi păcătoşii – adică gândurile rele? În dimineţi! Gândurile păcătoase răsar din minte, ca mai înainte pruncii fetei Babilonului care se nasc dintr-însa. Şi nu arată Scriptura să-i ucidem când ar fi pe la amiază sau seara. Ci, când au răsărit, în dimineţi ucide pe păcătoşii pământului!

Gândurile păcătoase, cum au răsărit în minte şi imaginaţie, trebuie ucise prin rugăciunea lui Iisus, ca să pierzi din cetatea Domnului – cetatea este sufletul – pe toţi cei ce lucrează fărădelegea.

Sfântul Diadoh al Foticeii zice aşa: „Mintea cea iubitoare de Hristos, primele răsăriri ale păcatului nu le primeşte”. Cine iubeşte pe Dumnezeu, cum se atinge de mintea lui un gând pătimaş, zice: „Doamne Iisuse…”. Cheamă Mântuitorul! Pentru că, dacă nu L-ar chema, stă de vorba cu gândul cel pătimaş, se îndulceşte cu el şi, după ce s-a săturat de îndulcire, îşi aduce aminte: „Măi dar gândurile acestea sunt păcătoase, trebuie să zic „Doamne Iisuse…”, că uite, m-au scos din aşezarea cea bună şi m-au aruncat în gânduri spurcate”.

Zice şi Sfântul Isihie: În vremea rugăciunii minţii, se încaieră la lupta trei minţi: mintea Sfintelor Puteri, mintea drăcească şi mintea omului. Mintea omului stă în mijloc şi el are atâta putere de stăpânire de sine, încât, toate puteriile întunericului dacă ar veni, nu pot să-l clatine.

De aceea a zis Scriptura: Dumnezeu l-a zidit pe om şi l-a lăsat în mâna sfatului său. Iar în ziua judecăţii ne va cere socoteală. Noi vom zice: „N-am putut, Doamne!” „N-ai vrut! Eu te-am înzestrat cu putere”. Că nici îngerii nu-l silesc pe om la fapta cea bună şi nici diavolii nu-l pot sili la cele rele.

Poate vom zice în ziua judecăţii: „Doamne diavolul m-a dus la femeia cutare!” Diavolul poate să zică atunci: „Doamne, să-mi aducă martori! Cine m-a văzut că-l duceam de mâna pe om?” „M-a dus diavolul la crâşmă”, zice altul. Atunci diavolul răspunde: „Doamne, să-mi arate martori! A văzut cineva vreun diavol ducând pe om la crâşmă?” „Doamne, m-a dus diavolul în cutare loc”. Iar diavolul îi poate zice: „Doamne, el a fost prost şi iubitor de sine, iubindu-şi fiinţa lui şi s-a lăsat biruit de patimi. Eu i-am dat în gând şi el s-a dus. Şi Sfintele Puteri i-au dat în gând să facă bine şi nu a ascultat”.

Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Mare pofta, mare diavol este păcatul”. Şi Sfântul Efrem spune: „Câte păcate are omul în minte şi în inima, atâţia diavoli are într-însul”. Iar Sfântul Marcu Ascetul: „Foarte se silesc diavolii să ne înveţe să nu credem că avem diavoli în noi”, dar zice: „Câte patimi avem, atâţia diavoli avem!”

Fiecare patimă este un diavol. Adică: mândria, semeţia, slava deşartă, făţărnicia, trufia, viclenia, zavistia, pizma, invidia, râvna cea rea, mânia, iuţirea, nerăbdarea, nerecunoştinţa, cârtirea, răpirea, nemulţumirea faţa de binefacerile lui Dumnezeu sau ale aproapelui, ţinere de minte a răului, vorbirea de rău, clevetirea, minciuna, gluma, râsul. Sau mai departe: iubirea de arătare, dorinţa de răzbunare, slava deşartă, lăudăroşenia, iubirea de sine cu tot alaiul ei.

Legea Veche oprea păcatul din lucrare.Legea Harului, când vine, scoate păcatul din rădăcină, că pofta-i rădăcina păcatului. Să nu pofteşti femeia aproapelui…, cum spune porunca a zecea, că eşti preacurvar. Şi atunci smulgi păcatul din rădăcină! Că de la poftă vine păcatul. Scoate buruiana de unde porneşte ea! Şi cu cât Legea Harului este mai desăvârşită, cu atât trezvia atenţiei trebuie să dea seama omului să-şi păzească mintea. Că omului i se pare că este curat, dacă n-a făcut păcatul cu lucrul. Cea mai mare înşelare este asta! Că tocmai atunci suntem în cel mai greu păcat, adică în nesimţire, după Sfântul Maxim.

Când nu avem simţirea păcatului, suntem în cel mai greu păcat; că atunci mintea noastră-i oarbă,  iar nesimţirea este moartea minţii.  Mintea nu simte păcatul şi omorârea sufletului, mai întâi de moartea trupului. Şi nesimţirea se naşte şi ea tot din iubirea de sine.

Pentru că în fiecare clipă greşim, în fiecare clipă este nevoie de trezvie, de paza minţii, de rugăciune şi de umilinţă în faţa lui Dumnezeu. Asta este ce spunea marele prooroc David: că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea.

Uite un alt caz. Ţi se întamplă uneori să ştii că eşti păcătos şi vrei să te rogi, dar nu ai stare de umilinţă, adică simţi o învârtoşare a minţii. Ce trebuie să facem atunci?

Această învârtoşare a inimii în timpul rugăciunii se cheamă răceală, secetă sau uscăciune. Şi asta este obişnuită la Sfinţii Părinţi. Eu deja, când mă mărturisesc, zic: „Părinte, rugăciunea am făcut-o cu mintea îmbrobodită, plină de uitare, plină de răspândire, cu secetă, cu uscăciune, cu răceală, cu părăsirea darului…”. Răceala vine mai totdeauna din uitare. Pricina răcelii sufletului este uitarea. Dar uitarea ce este, după Sfinţii Părinţi? Este primul păcat din partea raţională a sufletului.

Sufletul se împarte în trei parti: partea raţională, cea mânioasă şi cea poftitoare, după Sfântul Grigorie de Nyssa. Aşa le rânduieşte în Pidalion. El canoniseşte exact păcatul după cele trei părţi ale sufletului. Vezi în canoanele lui din Pidalion.

Din  partea  raţională  primul  păcat  este  uitarea.  Apoi  neştiinţa,  nedreapta  socoteală, nechibzuinţă, nemulţumirea pentru binefacerile lui Dumnezeu şi ale aproapelui, nediscernământul, credinţa strâmbă, hula, nebunia, eresul şi celelalte. Dar primul pas spre răceală, ţine minte, este uitarea.

Când uităm binefacerile lui Dumnezeu, când uitam că Dumnezeu este de faţă, când uitam prezenţa lui Dumnezeu, cădem în aşa numita „acedie”.  Acedia este moleşeala sufletului şi a minţii. Marele Vasile şi alţi Sfinţi Părinţi numesc acedia caracatiţa sufletului. Când s-a lâncezit omul şi când zace în acedie, în moleşeală, atunci vin toate patimile şi răutăţile în sufletul lui.

Imaginaţia,  după Sfântul Vasile cel Mare,  este pod al diavolilor, prin care intră în sufletul omului. De aceea trebuie o mare atenţie la rugăciune să nu ne închipuim nimic, căci prima vamă pe care o întâlneşte mintea înspre inima este imaginaţia. Nici nu faptă rea, nici nu diavolul, nici o patimă nu trece la minte la simţire decât prin imaginaţie. Că nu poţi să faci păcatul până nu ţi-l închipui. N-ai văzut când te lupţi cu mintea? Ori apare chipul aceluia care te-a supărat şi asupra căruia ai fost pornit. Parcă ţi-l aduce aminte şi parcă te-ai răzbuna. „Ei, dacă ar fi aici! Ce i-aş drege, ce i-aş face!” Şi aceia sunt diavoli. Dar prin imaginaţie îţi dau război. „Măi, dar mi-a zis, şi-am să-i zic!”

Prepusuri că cutare îţi zice, că cutare are ciudă şi cutare altceva. Şi niciuna nu-i aşa.Demonii, când văd că tulbură pe om bănuielile acelea, bat război şi cu acestea. Că zice în Psaltire: Mulţi sunt cei care bat război cu noi la înălţime. Şi Sfântul Apostol Pavel zice: Lupta noastră nu-i împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva duhurilor răutăţii, domnii puterii văzduhului, a duhurilor răutăţii răspândite în cer. Iată, cu căpeteniile văzduhului se luptă biata minte!

Ce se întamplă? Un păcat întâi l-ai gândit. Dacă s-a învoit mintea la gândire, trece la cugetare. Trece la alegere. Imediat îl bagă diavolul în imaginaţie. Ţi-aduce aminte… N-am vorbit noi despre ispita din opt parţi? Ca să vezi şi acolo câtă filosofie este la Sfinţii Părinţi! După ce te-a băgat în imaginaţie, ţi-a băgat idolul şi te-a lovit în minte. Gata! Auzi ce spune: când vei vedea urăciunea pustiirii stând în locul cel sfânt, cel ce aude să înţeleagă! Sfântul Maxim spune:  Urâciunea pustiiri în locul cel sfânt este păcatul închipuit în imaginaţie. Că locul cel sfânt este inima, pentru că noi suntem Biserica Dumnezeului Celui viu, şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în inima noastră. Diavolul, dacă a reuşit să bage idolul prin imaginaţie în minte, de aici îl bagă în inimă!Apoi, în inimă şi în mintea ta, numai faţa aceea o ai, ori care te-a supărat, ori care o iubeşti cu patimă! După ce ţi-a băgat idolul, îţi dai seama: „Da! Eram treaz mai înainte de prima momeală” – că aicea trebuie să vorbim de cele douăsprezece trepte ale păcatului. Dacă eram treaz la prima momeală, imediat ziceam: „Doamne Iisuse..” şi cu trezvia atenţiei idolul nu intră.

Ferice de cel ce are trezvia minţii! De aceea a zis dumnezeiescul Pimen cel Mare în Pateric: Nu avem nevoie pentru a ne mântui decât de minte trează. Clar! Atât. Cu mintea trează şi cu lucrarea asta a trezviei atenţiei ne putem mântui cel mai uşor.

Pe aceasta o numeşte Sfântul Isihie din Sinai „lucrare preacuprinzătoare de toată fapta bună şi de toată virtutea” – citiţi în Filocalie, că de acolo vorbim, şi în Pateric. Primul păcat care se naşte din partea raţională a sufletului este uitarea. Din uitare se naşte răceala sufletului. Zice Marcu Ascetul că trei sunt uriaşii care ucid sufletul: uitarea, neştiinţa şi trândăvia.Vezi? S-ar putea ca unul să fie treaz cu mintea, dar să fie orbit de neştiinţă. Şi iarăşi n-are trezvia atenţiei nici acesta. Auzi, că neştiinţa este orbirea sufletului. Sfântul Maxim zice: Viaţa minţii este lumina cunoştinţei, iar neştiinţa este orbirea sufletului. Şi atunci se poate orbi unul nu numai de uitare, ci şi din neştiinţa. Şi dacă a spus şi de trândăvie, dar ai auzit pe cine a pus întâi? Tot pe uitare. Că şi neştiinţa şi trândăvia vin după uitare.

Păcatul, când vine în mintea noastră, este mic ca o furnică. Că prima treaptă a păcatului este a face fapta bună cu scop rău. Pentru că fapta bună făcută cu scop rău n-are plată, şi ea trece de partea scopului şi se pierde. Sufletul şi viaţa faptei bune este scopul. De aceea a zis dumnezeiescul părinte Maxim: Este feciorie şi milostenie şi priveghere şi post şi osteneală, care sunt urâciune înaintea lui Dumnezeu, nu cu scop adevărat se fac acestea!

Noi, dacă ne-am trezi cu mintea, atunci când facem o faptă bună, trebuie să vedem dacă-i cu scopul de a plăcea lui Dumnezeu, de a mă mântui sau dacă nu cumva mintea mea priveşte în altă parte. Dumnezeiescul părinte Efrem zice: Când mintea va părăsi scopul evlaviei, toate faptele bune nu mai folosesc.

Că scopul este ori al iubirii de slavă, ori al iubirii de treaptă, ori al iubirii de câştig, cum zice Sfântul Ioan Scărarul. Auzi ce zice el, arătând aici cât este de rea chiar şi lepădarea de lume cu scop rău: „Cel ce pentru iubirea de câştig a făcut lepădarea de lume, este ca piatra de moară, care întru aceleaşi se învârteşte”, vorbind despre cele trei feluri de lepădări de lume.

Al doilea scop. „Cel ce pentru iubirea de treaptă pe lepădarea de lume o a făcut, ca tămâia este, care la început miroase şi pe urmă scoate fum”. Eheei! Dai de Sfântul Ioan Scărarul! Acolo la Sinai îi zice Sfântul Ioan Sinaitul. Noi zicem „Scărarul”, după cartea lui numită Scara. Ce zice?

„Cel ce pentru iubirea de Dumnezeu lepădarea de lume o a făcut – adică din dragostea lui Dumnezeu –, adaugă dor peste dor şi foc peste foc, aprinzându-se de dragostea lui Dumnezeu, slujind cu frică Lui şi cu cutremur”. Acela iubeşte pe Dumnezeu până în sfârşit! Şi iată mintea noastră la trezvia atenţiei nu trebuie să privească numai asupra gândurilor care vin, ci şi asupra scopurilor cu care ne nevoim şi urmăm lui Dumnezeu.

S-ar putea să ne nevoim şi să rămânem cu mâinile goale, la urmă dacă scopul este altul.

Deci scopul faptelor bune întotdeauna să fie spre slava lui Dumnezeu. De aceea ne învaţă şi marele Apostol: Sau de mâncaţi, sau de beţi, sau altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu. Deci, dacă omul este treaz cu mintea, ucide păcatul de când îi furnică!

Deci, prima treaptă a păcatului este să faci fapta bună cu scop rău. A doua, să nu faci fapta bună desăvârşit, întreagă. Un exemplu: faci milostenie, dar o faci din furat! Şi zice Sfântul Ioan Gură de Aur: Cel ce aduce jertfă din osteneală străină lui Dumnezeu, aşa-i ca şi cel ce aduce câine împuţit. Deci, iată că nu-i cum trebuie!

A treia treaptă a păcatului este momeala. Se apropie de minte un gând, dar nu cu patimă. Femeie, să zicem, slavă, bani. Să luăm de pildă numai aceste trei. Dar nu-i nimica rău; că Dumnezeu le-a făcut la început bune toate; şi femeile şi banii şi slavă.

Precum iedera şi hameiul se agaţă de orice plantă care-i mai aproape, aşa şi lângă gândul simplu al lucrului se agaţă patima. Şi tocmai asta este lupta omului trezvitor – căci despre trezvia atenţiei vorbim aici! Aceasta este cea mai străvezie (pătrunzătoare) lupta a minţii creştinului şi a monahului.

Toţi ne luptăm pentru mântuire. Dar trebuie să despărţim gândurile simple ale lucrurilor, de cele complicate cu fapta! Nu-i păcat să gândesc la femeie, că şi Evanghelia a spus că Cel ce priveşte la femeie, nu spre a o vedea, ci spre a o pofti, preacurveşte cu dânsa în inima sa. Îndată ce lângă femeie a apărut pofta, gata! Este preacurvie! Eu, dacă am privit-o, dar fără să cuget cu patimă, nu-s preacurvar. Pot să văd un milion de femei! Dar dacă am poftit una în inima mea, atunci imediat eu sunt preacurvar.

Cu gândul, omul este ucigaş şi preacurvar în toată vremea. De aceea zicea Sfântul Efrem Sirul: „Nu vă aruncaţi în negrijă!” Un gând venit în minte şi omul trece la imaginaţie; de la gând începe tot păcatul.

Toata lupta noastră şi a fiecăruia dintre noi, care vrea să se mântuiască, este să despartă gândurile simple ale păcatului de cele complicate cu fapta. Că nu ne răneşte pe noi gândul simplu, ci cel ce ne complică cu patima. Şi atunci diavolii, văzând că am primit gândul pătimaş, care este momeala gândului simplu, ne duc mai departe pe treapta următoare a păcatului.

Treapta a patra a păcatului este consimţirea. A consimţit sufletul nostru să stea de vorbă cu gândul cel simplu! Să stea de vorbă cu gândul olecuţă. „Măi, cam cum e cu asta?” Şi gata! Suntem pe treapta a patra a păcatului! Starea de vorbă a sufletului cu păcatul.

În treapta a cincea începe lupta. „Nu-i bun gândul ăsta; vine cu patimă la mine!” Şi lupta se dă pe toate treptele păcatului până la deznădejde şi moarte. Mintea începe să lupte. „Nu-i bun gândul ăsta! Mi-a băgat patimă în suflet! Uite, poftesc femeie sau ban sau treaptă sau urăsc pe fratele”. Sau cine ştie de ce nuanţă ar fi păcatul, din cele trei părti ale sufletului. Şi atunci eu trebuie să fiu atent, că vorbim de trezvie. „Ei, diavole, până aici! M-ai adus până aici!” De-acum, lupta!

Şi în lupta asta, v-am spus, trebuie să chemăm pe „Doamne Iisuse…”. Cât de treaz ai fi cu mintea şi cât de mare filosof ai fi, te prăpădesc diavolii, dacă nu chemi pe Hristos cu „Doamne Iisuse…”. Trezvia atenţiei şi rugăciunea minţii au legătură, cum are sufletul cu trupul. A ne trezi, a ne împotrivi păcatului şi a chema pe „Doamne Iisuse…”. Asta-i folosofia duhovnicească! Atâta legătură are paza minţii sau trezvia atenţiei cu rugăciunea minţii.

În lupta asta cu păcatul, mintea noastrea începe războiul. La acest război se încaieră trei feluri de minţi: mintea diavolească, mintea îngerească şi mintea omului. Omul îi dator să se trezească şi să cheme pe „Doamne Iisuse…”. Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi, că fără de Mine nu puteţi face nimic! Şi dacă în lupta asta creştinul cheamă pe Iisus, iese biruitor! Dacă se bizuie pe sine şi se leneveşte şi uită să cheme numele Domnului, iese păcatul biruitor.

În treapta a şasea vine învoiala. „Ei! Şi dacă m-aş învoi oleacă cu gândurile răutăţii, ale păcatului?” Dacă eşti tare şi ai căpătat trezvia atenţiei, poţi să te învoieşti oleacă, ca să chemi păcatul la luptă, cum spune în Războiul nevăzut. Faci ca mâţa cu soarecele. Îi dai drumul şi iar îl prinzi. Şi-l chemi o dată şi zici „Doamne Iisuse…” şi l-ai bătut. Îl chemi a două oara, aşa cum spune în Războiul nevăzut: „Care-i treaz cu mintea, cheamă păcatul”. Îl cheamă de câteva ori şi îl ucide.

Deci, în lupta asta, când sufletul a cedat puţin, cade în treapta a şasea a păcatului, învoiala.

„Mă învoiesc. Ei! Şi ce dacă voi sta de vorba gândurile curviei, sau ale mâniei, sau ale urii, sau ale slavei deşarte?” Şi această învoială vine, după cum arată Sfântul Ioan Pustnicul, din iubirea de sine. Ea este maica şi rădăcina învoielii şi a tuturor răutăţilor! Ca tot să-l îndulcească pe hoit, măcar cu gândul.

Din iubirea de sine se naşte mai întâi mila de sine, şi apoi cruţarea de sine, pentru că l-a numit Mântuitorul pe Petru, satana. Cruţă-te pe Tine, Doamne! – a zis Petru. Mergi înapoia mea, satano! Să mă cruţ? Pentru asta am venit Eu, să mă jertfesc, nu să mă cruţ!

Din cruţarea de sine începe îndreptăţirea de sine. „Ei, ce! Dar nu pot, dar sunt neputincios, că sunt şi eu om! Trebuie să mă mai las şi eu la cele omeneşti!

Îndreptăţeşte-te, omule!” Din îndreptăţirea de sine, vine mulţumirea de sine. „Îi mulţumesc lui Dumnezeu că eu numai la păcatul cu mintea ma învoiesc, dar nu fac chiar păcatul cu lucrul”.

Din îndreptăţirea de sine vine mulţumirea de sine şi apoi nemulţumirea. Ce scop are? Sfântul Maxim Mărturisitorul: Să facă sufletul sătul de fapta bună! Fariseul cel dinlăuntru al nostru ce zice? Ca cel din biserică: Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că nu sunt ca toţi oamenii şi nici ca acest vameş… Mulţumirea de sine zice: „Mulţumesc lui Dumnezeu că eu mă învoiesc numai cu gândul, dar alţii fac păcatul cu lucrul!”

Din mulţumirea de sine se naşte îndată trâmbiţarea de sine. Că îi scoate diavolul virtuţile la iveală: „Tu ai făcut aşa şi aşa!” Şi pe urma lauda de sine şi pe urmă placerea de sine. Se complace cu aşezarea lui. Şi din plăcerea de sine se naşte părerea de sine. „Măi, eu sunt ceva!” Şi din părerea de sine, închipuirea de sine. Îşi închipuieşte că el este cineva!

Din închipuirea de sine se naşte simţirea de sine. Se simte. „Eu! Ce? Nu te atinge că te sparg! Te atingi de mine?” Din simţirea de sine se naşte îngâmfarea de sine. Din îngâmfarea de sine vine cinstea de sine. „Mi se cade, că eu sunt cineva!” Din cinstea de sine se naşte încrederea în sine, apoi rezemarea pe sine, apoi bizuirea pe sine şi apoi vine nesimţirea şi împietrirea inimii care este moartea sufletului şi n-am când a vi le mai spune pe toate.

Încheind aceste cuvinte, să rugăm pe Prebunul Dumnezeu şi Preaînduratul nostru Mântuitor să ne trimită a Sa milă şi îndurare tuturor celor ce vieţuim aici şi tuturor dreptcredincioşilor care îşi petrec cu grijă viaţa. Să nu uităm dumnezeieştile Sale cuvinte, care totdeauna trebuie să ne îndemne

la trezvie şi veghere, după cum scrie în Sfânta Evanghelie: Ca nu cumva, venind fără veste, să vă aflu pe voi dormind. Iar ceea ce vă zic vouă, zic tuturor: Privegheaţi! (Marcu 13, 36-37).