Sfantul Ignatie Briancianinov-Despre adevarata si fatarnica smerita – cugetare

“Nimeni sa nu va insele printr-o prefacuta smerita ­cugetare” ( Col. 2, 18), a spus Sfantul Apostol Pavel.

Adevarata smerita-cugetare sta in ascultarea si ur­marea lui Hristos (Filip. 2, 5-8).

Adevarata smerita-cugetare este intelegerea duhov­niceasca. Ea este un dar al lui Dumnezeu; ea este lucrarea harului Dumnezeiesc in mintea si in inima omului.

Este si o “smerita-cugetare” dupa bunul plac al omului: pe aceasta si-o alcatuieste pentru sine sufletul iubitor de slava desarta, sufletul amagit si inselat de invatatura mincinoasa, sufletul care se linguseste pe sine, sufletul care cauta maguliri din partea lumii, sufletul care nazuieste cu totul spre sporirea lumeasca si spre desfatarile lumesti, sufletul care a uitat de vesnicie, de Dumnezeu.

Smerita cugetare” pe care si-o scorneste omul ” dupa bunul sau plac este alcatuita din fel de fel de nenumarate tertipuri prin care trufia omeneasca se straduieste sa capete slava smeritei-cugetari de la lumea oarba, lumea care iubeste cele ale sale, de la lumea care preamareste viciul atunci cand viciul isi pune masca virtutii, de la lumea care uraste virtutea atunci cand virtutea se infatiseaza privirilor sale in sfanta ei simplitate, in sfanta si neclintita supunere fata de Evanghelie.

Nimic nu este atat de vrajmas smereniei lui Hristos ca “smerita cugetare” dupa bunul plac, care a lepadat jugul ascultarii fata de Hristos si, savarsind furt de cele sfinte, slujeste satanei sub acoperamantul unei fatarnice slujiri lui Dumnezeu.

Daca vom privi neincetat la pacatul nostru, daca ne vom stradui sa-1 vedem in amanuntimea lui, nu vom gasi in noi insine nici o virtute – nu vom gasi nici smerita-cugetare. Cu adevarata smerenie se acopera adevarata si sfanta virtute; asa isi acopera frumusetea, cu basmaua, fecioara infranata; asa se ascunde, prin catapeteasma, sfanta sfintelor de privirile gloatei.

Adevarata smerita-cugetare inseamna un fel de a fi evanghelic, obiceiuri evanghelice, un fel de a gandi evanghelic.

Adevarata smerenie este o taina Dumnezeiasca: ea este de neatins pentru faptele omenesti. Fiind cea mai inalta intelepciune, ea pare nebunie pentru intelegerea trupeasca.

Domnul Iisus descopera Dumnezeiasca taina a sme­reniei adevaratului Sau ucenic, care sade pururea la picioarele Sale si ia aminte la cuvintele cele de viata facatoare. Si descoperita fiind, ea ramane ascunsa: ea este de netalcuit pentru cuvantul si limba omeneasca.

Smerenia este viata cereasca pe pamant. Harica si minunata vedere a maretiei Dumnezeiesti si a nenu­maratelor faceri de bine ale lui Dumnezeu catre om, cunoasterea prin har a Rascumparatorului, urmarea Lui cu lepadare de sine, vederea adancului pierzaniei in care a cazut neamul omenesc – iata semnele neva­zute ale smereniei, iata primele trasaturi ale acestei camari duhovnicesti zidite de catre Dumnezeul- Om.

Smerenia nu se vede pe sine smerita. Dimpotriva, ea vede in sine multa trufie. Ea se ingrijeste ca sa afle toate ramurile acesteia; aflandu-le, descopera ca inca au mai ramas foarte multe de aflat.

Preacuviosul Macarie Egipteanul, pe care Biserica il numeste cel Mare, pentru virtutile sale cele covarsitoare si mai ales pentru adanca lui smerenie, Parinte purtator de semne si purtator de Duh, a spus in inaltele, sfintele si tainicele sale omilii ca cel mai curat si mai desavarsit om are in sine ceva trufas. (Omilia 7, cap. 4).

Acest bineplacut al lui Dumnezeu a atins cea mai inalta treapta a desavarsirii crestine, a trait intr-o vre­me imbelsugata in sfinti, l-a vazut pe Antonie cel Mare, cel mai mare dintre sfintii monahi, si a spus, totusi, ca el nu a vazut nici un om care sa poata fi numit desavarsit pe deplin si in adevaratul inteles al cuvantului (Omilia 8, cap. 5). Smerenia cea minci­noasa se vede pe sine smerita: se mangaie in chip caraghios si jalnic cu aceasta vedere amagitoare, pierzatoare de suflet.

Satana ia chip de inger de lumina; “apostolii” lui iau chip de Apostoli ai lui Hristos (Cor. 9, 13-15); invatatura lui ia chip de invatatura a lui Hristos; starile care vin din amagirile lui iau chip de stari duhov­nicesti si harice; trufia si slava sa desarta, amagirea de sine si inselarea nascute din acestea iau chipul smere­niei lui Hristos. Ah ! Unde s-a ascuns de nefericitii visatori, de visatorii ce in chip jalnic sunt multumiti de sine si de starile lor de amagire de sine, de visatorii care socot ca se desfata si sunt fericiti, unde s-au as­cuns de acestia cuvintele Mantuitorului: “Fericiti cei ce plang acum, fericiti cei ce flamanzesc acum si vai voua, celor ce sunteti acum satui, vai voua celor ce radeti acum” (Luca 6, 21,25).

Priveste mai cu luare-aminte, priveste fara patima la sufletul tau, iubite frate ! Nu este mai de nadejde oare, pentru el pocainta, decat desfatarea ? Nu este mai de nadejde, oare, pentru el, a plange pe pamant, in aceasta vale a plangerii lasata anume pentru plans, decat a nas­coci pentru sine desfatari mai inainte de vreme, des­fatari amagitoare, vrednice de ras si pierzatoare ?

Pocainta si plansul pentru pacate aduc cu sine ves­nica fericire – acest lucru este sfant; acest lucru este vrednic de crezamant; acest lucru a fost vestit de Dom­nul. De ce, oare, sa nu te cufunzi in aceste stari sufle­testi, de ce sa nu petreci in ele, de ce sa-ti nascocesti tie desfatari, sa te saturi cu ele, sa te indestulezi cu ele, prin ele sa nimicesti in tine fericita foame si setea de dreptatea lui Dumnezeu, fericita si mantuitoarea in­tristare pentru pacatele tale si pentru pacatosenie.

Foamea si setea de dreptatea lui Dumnezeu sunt martorii saraciei cu duhul: plansul este semnul smere­niei, glasul ei. Lipsa plansului, indestularea cu sine si desfatarea cu parutele stari duhovnicesti dau pe fata trufia inimii.

Teme-te ca nu cumva, din pricina desfatarii desarte si amagitoare, sa mostenesti vesnicul “vai” fagaduit de catre Dumnezeu celor ce se satura acum dupa bunul lor plac, impotriva voii lui Dumnezeu.

Slava desarta si odraslele sale sunt desfatari duhov­nicesti mincinoase, care lucreaza in sufletul care nu s-a patruns de pocainta si zidesc o smerenie paruta. Su­fletul schimba adevarata smerenie pe aceasta parere de smerenie. Adevarul cel inchipuit, punand stapanire pe casa sufletului, ingradeste pentru Adevarul cel ade­varat toate intrarile in aceasta casa.

Vai, suflete al meu, biserica de Dumnezeu zidita a adevarului ! Primind in tine adevarul cel fatarnicit, in­chinandu-te minciunii in locul Adevarului, tu te faci capiste !

In capiste e inaltat un idol: “parerea” smereniei. “Parerea smereniei” este cel mai cumplit fel de trufie. Anevoie se goneste trufia si cand omul si-o recu­noaste, dar cum s-o izgonesti atunci cand i se pare ca este smerenie ? !

In aceasta capiste se afla uraciunea cea amarnica a pustiirii ! In aceasta capiste se revarsa tamaia slujirii la idoli, se inalta cantari de care se veseleste iadul. Acolo, cugetarile si simtirile sufletului austa manca­rea cea oprita a jertfelor idolesti, se imbata de vinul amestecat cu otrava aducatoare de moarte. Acolo, cu­getarile si simtirile sufletului gusta mancarea cea opri­ta a jertfelor idolesti, se imbata de vinul amestecat cu otrava aducatoare de moarte. Capistea, salas al idoli­lor si a toata necuratia, este de neajuns nu numai pen­tru harul Dumnezeiesc, pentru darul Dumnezeiesc, pentru darul duhovnicesc, este de neajuns pentru orice virtute adevarata, pentru orice porunca evanghelica.

Smerenia mincinoasa orbeste omul in asa hal, ca il sileste nu numai sa creada ca e smerit si sa dea de inteles celorlalti ca este astfel, ci sa o spuna deschis, propavaduind-o cu mare glas. (“Urmarea lui Hristos”, cartea III, cap.2).

Amarnic isi bate joc de noi minciuna atunci cand, amagit fiind de ea, o recunoaste drept adevar.

Smerenia cea din har este nevazuta, asa cum neva­zut este si Daruitorul ei – Dumnezeu. Ea este acoperita de tacere, simplitate, nefatarnicie, lipsa de sfortare, libertate.

Smerenia cea mincinoasa poarta intotdeauna un chip prefacut; prin aceasta ea se face cunoscuta lumii. Smerenia cea mincinoasa iubeste scenele: prin aceasta ea amageste si se amageste. Smerenia lui Hristos este imbracata in haina si camasa (Ioan 19, 24), in vesmantul cel mai nemestesugit: acoperita de acest vesmant, ea nu se face cunoscuta si nu este bagata in seama de oameni.

Smerenia este o chezasie in inima, o insusire sfanta si fara de nume a acesteia, o deprindere Dumneze­iasca ce se naste in suflet, pe nesimtite, din plinirea poruncilor evanghelice. (Preacuviosul Avva Dorotei, Invatatura a 2-a).

Lucrarea smereniei poate fi pusa alaturi de patima iubirii de argint. Cel atins de neputinta credintei si iubirii fata de comorile pamantesti, cu cat le ago­niseste mai mult pe acestea, cu atat se face mai lacom si mai nesatios de ele. Cu cat se imbogateste mai mult, cu atat i se pare ca e sarman si neindestulat. Tot asa si cel manat de smerenie, cu cat se imbogateste mai mult cu virtuti si daruri duhovnicesti, cu atat se vede pe sine mai sarac si mai de nimic.

Este firesc sa fie asa. Atunci cand omul nu a gustat inca din binele cel mai inalt, propriul sau bine, pan­garit de pacat, are pret inaintea lui. Atunci, insa, cand se impartaseste de binele Dumnezeiesc, duhovnicesc, atunci nu mai pune deloc pret pe binele sau, care este unit si amestecat cu raul.

Scumpa ii era saracului punguta cu bani de arama adunati de el, vreme indelungata, cu truda si cu oste­neala. Un bogat, insa, i-a varsat in san, pe neasteptate, o multime nenumarata de galbeni curati, iar saracul a aruncat cu dispret punguta cu aramioare, ca pe o povara care numai I-ar fi ingreunat.

Dreptul si multpatimitorul Iov, dupa ce a suferit is­pite cumplite, s-a invrednicit de vederea lui Dumnezeu. Atunci el a grait catre Dumnezeu printr-o rugaciune inspirata: “Cu auzul urechii Te auzeam mai inainte, iar acum ochiul meu Te-a vazute pe Tine”. Ce rod a odras­lit in sufletul dreptului din vederea lui Dumnezeu ? “Pentru aceea”, continua, si isi incheie Iov rugaciunea sa, “m-am defaimat pe mine si m-am topit, si ma socotesc pe mine pamant si cenusa” (Iov 42, 5-6).

Voiesti sa dobandesti smerenia ? Plineste poruncile evanghelice: dimpreuna cu ele se va salasui in inima ta, daruindu-se ei, smerenia cea sfanta, adica placuta Domnului nostru Iisus Hristos.

Inceputul smereniei este saracia cu duhul; mijlocul ei este sporirea in ea mai presus decat toata mintea si atingerea pacii lui Hristos, iar sfarsitul si desavarsirea ei este dragostea lui Hristos.

Smerenia nu se manie niciodata, niciodata nu cauta sa placa oamenilor, nu se lasa in voia intristarii, de nimic nu se infricoseaza.

Poate, oare, sa se lase in voia intristarii cel care di­nainte s-a recunoscut pe sine vrednic de tot necazul ? Poate sa se teama de nenorociri cel care dinainte s-a osandit pe sine la necazuri, cel care vede in acestea mijlocul mantuirii sale ?

Bineplacutii lui Dumnezeu au iubit cuvintele talha­rului celui cu buna pricepere care a fost rastignit ala­turi de Domnul. Fiind in necazuri, s-au obisnuit sa spuna: “Cele cuvenite primim, dupa faptele noastre; pomeneste-ne, Doamne intru Imparatia Ta” (Lc. 23, 41, 42). Orice necaz ei il intampina prin recunoasterea faptului ca sunt vrednici de el (Preacuviosul Avva Do­rotei, Invatatura a 2-a).

Pacea sfanta intra in inimile lor dimpreuna cu vor­bele smereniei ! Ea aduce paharul mangaierii duhov­nicesti si la patul celui bolnav, si in temnita la cel in­chis in ea, si la cel prigonit de oameni, si la cel prigo­nit de demoni.

Paharul mangaierii este adus de catre mana smere­niei si celui rastignit pe cruce; lumea poate sa-i aduca acestuia doar “otet amestecat cu fiere”. (Mat. 27, 34).

Cel smerit nu e in stare sa aiba rautate si ura: el nu are vrajmasi. Daca vreunul din oameni ii pricinuieste necazuri, el vede in acest om o unealta a dreptei jude­cati sau a proniei Dumnezeiesti.

Cel smerit se incredinteaza pe de-a-ntregul voii lui Dumnezeu. Cel smerit traieste nu cu propria lui viata, ci prin Dumnezeu.

Cel smerit este strain de nadajduirea in sine, si de aceea el cauta neincetat ajutorul lui Dumnezeu, nein­cetat petrece in rugaciune.

Ramura roditoare se pleaca spre pamant, apasata de multimea si greutatea roadelor sale. Ramura stearpa creste in sus, inmultindu-si mladitele sale neroditoare.

Sufletul bogat in virtutile evanghelice se cufunda in smerenie din ce in ce mai adanc, si in adancurile aces­tei mari afla margaritarele cele de mult pret: darurile Duhului.

Trufia este semnul neindoielnic al omului desert, rob al patimilor, semnul sufletului in care nu are nici o intrare invatatura lui Hristos.

Nu judeca pe om dupa cele din afara ale sale; nu-ti da cu parerea despre el ca este trufas, ori ca este sme­rit. “Nu judecati dupa infatisare”, ci “dupa roadele lor ii veti cunoaste” (In. 7, 24; Mt. 7, 16). Domnul a poruncit sa-i cunoastem pe oameni dupa faptele lor, dupa purtarea lor, dupa urmarile faptelor lor. “Stiu eu trufia ta si rautatea inimii tale” ( 1 Imp. 17, 28), i-a zis lui David aproapele sau, dar Dumnezeu a dat marturie pentru David: “Aflat-am pe David, robul Meu; cu unt­delemnul cel sfant al Meu 1-am uns pe el” (Ps. 88, 21 ). “Nu cum va cauta omul va vedea Domnul: caci omul va cauta la fata, iar Dumnezeu va cauta la ini­ma`` ( 1 Imp. 16, 7).

Judecatorii cei orbi socot adesea smerit pe cel fatar­nic si josnic, care cauta sa fie pe placul oamenilor: acesta este un hau al slavei desarte.

Dimpotriva, acestor judecatori nestiutori le pare trufas cel care nu cauta laude si rasplatiri de la oa­meni, si de aceea nu se taraste inaintea oamenilor, ci este sluga adevarata a lui Dumnezeu; acesta a simtit slava lui Dumnezeu, care se descopera numai celor smeriti, a simtit putoarea slavei omenesti si si-a intors de la ea si ochii si mirosul sufletului sau.

Ce inseamna a crede ?” – a fost intrebat un mare “bineplacut al lui Dumnezeu. Acesta a raspuns: “A cre­de inseamna a petrece intru smerenie si mila” (Pateric. Despre Avva Pimen cel Mare).

Smerenia nadajduieste in Dumnezeu – nu in sine si nu in oameni; de aceea, purtarea ei e simpla, fara ocolisuri, statornica, mareata. Fiii cei orbi ai lumii acesteia numesc acest lucru trufie.

Smerenia nu pune nici un pret pe bunatatile cele pamantesti; in ochii ei, mare este Dumnezeu, mare este Evanghelia. Ea nazuieste catre acestea, neinvred­nicind stricaciunea si desertaciunea nici cu luarea­aminte, nici cu cautatura. Sfanta raceala fata de strica­ciune si desertaciune este numita trufie de catre fiii stricaciunii si slujitorii desertaciunii.

Este o inchinaciune sfanta ce vine din smerenie si din cinstire fata de aproapele, fata de chipul lui Dum­nezeu, .fata de Hristos in aproapele; si este o inchina­ciune stricata, interesata, care cauta sa placa oame­nilor si totodata uraste oamenii, impotrivitoare lui Dumnezeu si urata inaintea Lui: pe aceasta a cerut-o satana de la Dumnezeul-Om, imbiindu-L in schimbul ei cu toate imparatiile pamantului si slava lor.

Cati nu sunt si acum cei care se inchina pentru a primi foloase pamantesti ! Cei inaintea carora se in­china acestia le lauda smerenia.

Fii cu luare-aminte, baga de seama: cel ce ti se inchina o face din cinstire fata de om, din dragoste si din smerenie ? Sau inchinarea lui iti gadila trufia, pen­tru a scoate oarecare folos vremelnic ?

Tu, care te numeri printre mai-marii pamantului ! Ia seama: inaintea ta se tarasc slava desarta, lingusirea, josnicia !. Acestea, dupa ce isi vor fi atins telul, te vor batjocori, te vor vinde cu cel dintai prilej. Niciodata nu-ti revarsa darnicia asupra celui stapanit de slava desarta: acesta, pe cat este de umil inaintea celor mai mari, pe atat este de obraznic, semet, lipsit de omenie cu cei mai mici” (Scara. Cuvantul 22). Pe cel stapanit de slava desarta il vei cunoaste dupa deosebita in­clinare pe care o are catre lingusire, catre slugarnicie, catre minciuna, catre orice lucru ticalos si josnic.

Pilat s-a suparat pe tacerea lui Hristos, care i s-a parut trufasa. “Mie”, a zis el, “nu-mi raspunzi ? Sau nu stii ca am putere sa-Ti dau drumul si putere am sa Te rastignesc ?” (In. 19, 10). Domnul Si-a lamurit tacerea punand in lumina voia lui Dumnezeu, pentru care Pilat, ce credea ca lucreaza dupa bunul sau plac, era doar o unealta oarba. Din pri­cina trufiei, lui Pilat i-a fost cu neputinta sa priceapa ca inaintea lui statea smerenia atotdesavarsita: Dum­nezeu Cel Inomenit.

Sufletul inalt, sufletul cu nadejde cereasca, care dis­pretuieste bunatatile cele stricacioase ale lumii aces­teia, nu este in stare de marunta dorinta de a placea oa­menilor si de slugarnicie. Gresesti numind trufas acest suflet, pentru faptul ca nu indestuleaza cerintele pati­milor tale. Amane ! Cinsteste trufia cea binecuvantata, lui Dumnezeu placuta a lui Mardoheu ! Aceasta, care in ochii tai este trufie – de fapt este sfanta smerenie”* .

*Cartea Esterei, cap.4-7. Aman, macedeonean de neam, era favo­ritul si cel dintai dintre dregatorii lui Artaxerxes, imparatul persilor. Mardoheu, iudeu de neam, se numara printre curteni si, fiind de o adanca blagocestie, nu si-a ingaduit sa caute a placea oamenilor, nu s-a tarat inaintea parvenitului. Aceasta purtare a lui Mardoheu 1-a incran­cenat pe Aman: acesta a pregatit o spanzuratoare inalta, ca sa dea moriii prin ea acea exceptie, pe care o ura, de la slugarnicia obsteasca. Roata sortii intorcandu-se, imprejurarile s-au schimbat, si Aman a fost atarnat in spanzuratoarea pe care i-a inaltat-o lui Mardoheu.

Smerenia este invatatura evanghelica, virtutea evanghelica, puterea tainica a lui Hristos. Dumnezeu S-a aratat oamenilor imbracat intru smerenie si acela dintre oameni care se va imbraca intru smerenie, se va face asemenea cu Dumnezeu. (Sfantul Isaac Sirul).

“Daca voieste cineva sa vina dupa Mine”, vesteste Sfanta Smerenie, “sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie“ (Mat. 16, 24). Altminteri este cu neputinta a fi ucenic si urmator al Celui Ce S-a smerit pana la moarte, pana la moartea pe cruce. Acesta a sezut de-a dreapta Tatalui. Acesta este Noul Adam, Incepatorul de neam al sfintei semintii a celor alesi. Credinta in El inscrie in numarul celor alesi; alegerea se primeste prin sfanta smerenie, se pecetlu­ieste prin sfanta dragoste. Amin !