duminică, 22 decembrie 2013

Sfantul Ignatie Briancianinov-despre inselarea inimii (“parere”)

“Ucenicul: Faptul ca aceasta metoda de rugaciune este gresita si legatura ei cu amagirea de sine si in­selarea imi sunt acum limpezi; fa-ma prevazator acum si cu privire la celelalte feluri de rugaciune nepotrivita si la starea amagitoare care este legata de ele.
StaretulPrecum duce la amagire de sine si inselare lucrarea gresita a mintii, tot asa duce la ele si lucrarea gresita a inimii. Sunt pline de trufienechibzuita dorinta si nazuinta de a vedea vederi duhovnicesti cu o minte necuratita de patimi, neinnoita si nerezidita de catre dreapta Sfantului Duh: pline sunt de aceeasi trufie si nechibzuinta, dorinta si nazuinta inimii de a se indulci de simtiri sfinte, duhovnicesti, dumnezeiesti, atunci cand ea nu este inca in stare de asemenea indulciriPrecum mintea necurata care, dorind a vedea vedenii Dumnezeiesti si neavind putinta de a le vedea, alcatu­ieste pentru sine vedenii din sine insasi, amagindu-se si inselandu-se cu ele – tot asa si inima, silindu-se a gusta dulceata dumnezeiasca si alte simtiri dumnezeiesti, si neaflindu-le in sine, se linguseste cu ele pe sine, se amageste, se inseala, se pierde pe sine, intrand pe tara­mul minciunii, in partasie cu demonii, supunandu-se inrauririi lor, lasandu-se inrobita de stapanirea lor.
O singura simtire dintre toate simtirile inimii aflate in starea cazuta poate fi intrebuintata la nevazuta slu­jire a lui Dumnezeu: intristarea pentru pacate, pentru pacatosenie, pentru cadere, pentru pierzania sufletului – acesta se numeste plans, pocainta, strapungere a duhului. Pentru aceasta da marturie Sfanta Scriptura. “Daca ai fi voit jertfa, Ti-as fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi” (Ps. 50, 18, 19): fiecare simtire a inimii in parte precum si toate impreuna nu Iti sunt binepla­cute, pangarite fiind de pacat si schimonosite prin cadere. “Jertfa lui Dumnezeu – duhul umilit; inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 18,19). Aceasta jertfa indeparteaza in chip firesc adu­cerea celorlalte jertfe: simtamantul de pocainta face sa amuteasca toate celelalte simtaminte. Pentru ca jert­fele celorlalte simtaminte sa se faca bineplacute lui Dumnezeu, trebuie ca mai inainte sa se reverse buna­voirea lui Dumnezeu peste Sionul nostru, trebuie ca mai inainte sa se recladeasca zidurile Ierusalimului nostru daramat. Domnul este Drept si Atotsfant: nu­mai jertfele drepte, curate, pe care e in stare sa le adu­ca firea omeneasca abia dupa innoirea sa, sunt bine­placute Domnului Celui Drept si Atotsfant. Jertfele si arderile de tot pangarite El nu le va binevoi. Sa ne ingrijim a ne curati prin pocainta ! “Atunci vei binevoi jertfa dreptatii, prinosul si arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tau vitei” (Ps. 50, 21 ): simtirile renas­cute ale omului innoit prin Sfantul Duh.
Cea dintai porunca data de Mantuitorul lumii tutu­ror oamenilor, fara deosebire, este porunca despre pocainta: “a inceput Iisus a propavadui si a spune: pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia cerurilor” (Matei 4, 17). Porunca aceasta cuprinde, inmanuncheaza in sine toate celelalte porunci. Acelor oameni care nu pricepeau insemnatatea si puterea pocaintei, Mantui­torul le-a zis nu o data: “Mergand, invatati-va ce in­seamna: Mila voiesc, iar nu jertfa” (Matei 9, 13). Aceasta inseamna ca Domnul, milostivindu-Se de oamenii cazuti si pieriti, le-a daruit tuturor pocainta, ca singur mijloc de mantuire, intrucat toti sunt cu­prinsi de cadere si de pieire. El nu cere, nici nu do­reste de la ei jertfe de care nu sunt in stare, ci voieste ca sa se milostiveasca de ei insisi, sa-si recunoasca nenorocirea, slobozindu-se din ghearele ei prin po­cainta. La cuvintele sus-pomenite, Domnul a adaugat aceste vorbe grozave: “Nu am venit”, a zis El, “sa chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta”. Pe cine numeste drepti ? Pe acei pacatosi nefericiti si orbiti, care, amagiti fiind de catre parerea de sine, nu socot ca au trebuinta in chip firesc de pocainta, si, de aceea, f’ie ca se leapada de ea, fie ca nu-i duc grija. Ce nefericire ! Prin aceasta ei se leapada de Mantuitorul si pierd comoara mantuirii. “Vai sufletului”, spune Preacuviosul Macarie cel Mare, “care nu-si simte ra­nile sale si i se pare, din pricina marii, nemasuratei vatamari pe care i-a adus-o raul, ca este pe de-a-ntre­gul strain de aceasta vatamare. Un asemenea suflet nu mai este deja cercetat si doftoricit de catre Doctorul Cel Bun, ca unul care de bunavoie si-a lasat ranile neingrijite si se socoate sanatos si neprihanit. “Nu au nevoie de doctor”, zice El, “cei sanatosi, ci cei bol­navi” (Mat. 9, 12; Cuvantul al 6-lea despre dragoste, cap.l6). Cumplita cruzime fata de sine este lepadarea de pocainta ! Cumplita raceala, neiubire de sine este nepasarea fata de pocainta ! Cel care este crud cu sine nu poate sa nu fie crud si cu ceilalti. Cel ce s-a mi­lostivit de sine imbratisand pocainta se face, totodata, milostiv si fata de aproapele. De aici se vede intreaga insemnatate a greselii: a lua inimii simtamantul de po­cainta poruncit ei de catre Dumnezeu Insusi, care ii este, in chip firesc si logic, neaparat trebuincios, si a te stradui sa descoperi in inima, in pofida randuielii, in pofida asezamintelor Dumnezeiesti, acele simtiri care trebuie sa se iveasca in ea de la sine dupa cura­tirea prin pocainta, insa avand un cu totul alt caracter. (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul 55). Despre acest carac­ter duhovnicesc, omul trupesc nu poate sa-si faca nici o inchipuire, intrucat simtirile plasmuite se intemeiaza intotdeauna pe simtiri deja cunoscute inimii, iar sim­tirile duhovnicesti sunt pe de-a-ntregul straine inimii care nu cunoaste decat simtirile trupesti. Asemenea inima nici nu stie macar ca exista simtiri duhovnicesti.
Toata lumea stie ce nenorocire sufleteasca a cazut peste carturarii si fariseii iudei din pricina gresitei lor intocmiri sufletesti; ei s-au facut nu numai straini de Dumnezeu, ci si vrajmasi pe fata ai Lui, ucigasi de Dumnezeu. Intr-o asemenea nenorocire cad si cei ce se nevoiesc la rugaciune, dar leapada pocainta din ne­vointa lor, incercand sa atate in inima iubirea de Dum­nezeu, sa simta desfatare si extaz; acestia dau singuri apa la moara caderii lor, se fac straini de Dumnezeu, se fac partasi cu satana, se molipsesc de ura fata de Sfantul Duh. Acest fel de amagire este inspaimanta­toare; el este la fel de pierzator de suflet ca si primul, dar mai putin vadit; arareori duce la nebunie si sinu­cidere, dar strica, fara umbra de indoiala, si mintea si inima. Pe acesta, Parintii l-au numit, din pricina acelei stari a mintii careia ii da nastere, “parere”. (Prea­cuviosul Grigore Sinaitul, cuv.l08, 128, Sfantul Ioan Carpatiul, cap. 49, Filocalia, vol.4). La acest fel de inselare se refera Sfantul Apostol Pavel, atunci cand spune: “Nimeni, dar, sa nu va insele printr-o prefacuta smerenie si printr-o fatarnica inchinare la ingeri, in­cercand sa patrunda in cele ce n-a vazut, si ingamfan­du-se zadarnic cu inchipuirea lui trupeasca”. (Col. 2, 18). Cel tinut de aceasta inselare nutreste “parere” despre sine, alcatuieste despre sine “parerea” ca ar avea numeroase virtuti si merite, chiar si ca ar fi plin din belsug de darurile Sfantului Duh.
“Parerea” este alcatuita din socotinte mincinoase si simtiri minci­noase; potrivit cu aceasta insusire a ei, se afla pe de-a­ntregul in partea tatalui si intruchiparii minciunii ­diavolul. Cel ce se roaga silindu-se sa descopere in inima simtirile omului nou, neavind putinta de face aceasta, le inlocuieste cu simtiri nascocite de el, ne­sabuite, la care nu intarzie a adauga lucarea duhurilor cazute. Socotind adevarate si izvorate din har simtirile gresite, atat ale sale cat si cele rele de la demoni, el capata niste pareri pe potriva acelor simtiri care, ne­contenit insusindu-si-le inimii si intarindu-se in ea, ele hranesc si inmultesc parerile mincinoase; fireste ca dintr-o asemenea nevointa gresita iau nastere amagi­rea de sine si inselarea diavoleasca – “parerea”. “Pare­rea nu ingaduie celor parute sa ia cu adevarat fiinta” ­- a spus Sfantul Simeon, Noul Teolog. Cel caruia i se pare ca este despatimit nu se va curata niciodata de patimi; cel caruia i se pare ca este plin de har nu va primi niciodata har; cel caruia i se pare ca este sfant nu va ajunge niciodata la sfintenie. Sa fie limpede: cel ce socoate ca are lucrari duhovnicesti, virtuti, merite, daruri harice, care se maguleste si se desfata cu “pare­rea”, prin aceasta “parere” ingradeste lucrarilor du­hovnicesti, virtutilor crestine si harului Dumnezeiesc intrarea in el si deschide larg poarta pentru imbol­navirea de pacat si pentru demoni.Pentru cei molipsiti de “parere”, deja nu se mai afla nici o putinta de sporire duhovniceasca: ei au nimicit aceasta putinta jertfind pe altarul minciunii insesi principiile pe care se intemeiaza lucrarea omului, lucrarea mantuirii sale, si anume felul in care el priveste adevarul. In cei ce bolesc de aceasta inselare apare o ingamfare neobis­nuita: parca ar fi beti de sine, de starea lor de amagire de sine, vazand in ea o stare harica. Ei sunt patrunsi, plini peste masura de cugetare semeata si trufie, pa­rand, totusi, smeriti in ochii multora care judeca dupa aratare si nu pot sa pretuiasca lucrurile dupa roadele lor, precum a poruncit Mantuitorul (Mat.7,16; 12, 33), si cu atat mai putin dupa simtul duhovnicesc de care amintea Apostolul (Evr. 5, 14). Proorocul Isaia a zu­gravit in culori vii felul in care lucrarea inselarii prin “parere” s-a petrecut in arhanghelul cazut, lucrare care l-a amagit si l-a pierdut pe acest arhanghel. “Tu”, ii graieste satanei proorocul, “zis-ai in cugetul tau: ridica-ma-voi in cer si mai presus de stelele cerului voi aseza scaunul meu, sedea-voi in magura inalta peste muntii cei inalti, cei dinspre miazanoapte; sui­ma-voi deasupra norilor, fi-voi deopotriva cu Cel Prea Inalt. Si acum la iad te vei pogora si la temeliile pa­mantului”. (Isaia 14, 13-15).
Pe cel molipsit de “parere”, Domnul il mustra in felul urmator: “Tu zici: sunt bogat si m-am imbogatit, si de nimic nu am nevoie ! Si nu stii ca tu esti ticalos si sarman si orb si gol”. ( Apoc. 3,17).
Domnul il sfatuieste pe cel inselat sa se pocaiasca; il imbie sa cumpere, de la nimeni altcineva decat de la Domnul Insusi, cele ce sunt de neaparata trebuinta, din care se alcatuieste pocainta (Apoc. 3, 18). Aceste cumparaturi” sunt cu adevarat trebuincioase: fara de ” ele nu este mantuire. Nu este mantuire fara de pocainta, iar pocainta primesc de la Dumnezeu doar aceia care pentru primirea ei, isi vor vinde toata averea lor, adica se vor lepada de tot ce si-au insusit prin “parere”.
Ucenicul: Nu ti s-a intamplat, oare, sa ai de-a face cu vreunii oameni molipsiti de acest soi de inselare ?
StaretulCei molipsiti de inselare prin “parere” pot fi intalniti foarte adesea. Oricine nu are duh infrant, cel care isi recunoaste vreun fel oarecare de vrednicie , si de merite, oricine nu tine neabatut invatatura Bisericii Ortodoxe, ci judeca in ce priveste oarecare dog­ma sau predanie dupa cum il taie pe el capul sau dupa invataturile celor de alta lege, se afla in aceasta inse­lare. Cat este de mare inselarea cuiva se poate vedea dupa marimea ratacirii si a staruintei sale in ratacire.
Neputincios este omul ! Tot timpul se furiseaza in ; noi “parerea” intr-unul din chipurile sale si, dand fiinta “eului” nostru, alunga de la noi harul Dumne­zeiesc. Precum nu este om, asa cum bine a bagat de seama Sfantul Macarie cel Mare, care se fie liber de trufie, tot asa, nu este om care sa fie cu desavarsire liber de lucrarea asupra lui a acestei patimi subtiri, numite “parere”. Ea a fost data in vileag de catre Sfantul Apostol Pavel si doftoricita prin grele incer­cari venite cu ingaduinta lui Dumnezeu. “Nu voim, fratilor”, scrie Apostolul catre Corinteni, “ca voi sa nu stiti de necazul nostru care ni s-a facut in Asia, ca peste masura si peste puteri am fost ingreuiati, incat nu mai nadajduiam sa mai scapam cu viata. Ci noi, in noi insine, ne-am socotit ca osanditi la moarte, ca sa nu ne punem increderea in noi, ci in Dumnezeu, Cel Ce inviaza pe cei morti” (2 Cor. 8, 9). Din aceasta pri­cina, trebuie sa veghem cu luare-aminte la noi insine, ca sa nu socotim ca avem prin noi insine vreo fapta buna, vreo insusire vrednica de lauda sau inzestrare fireasca deosebita, si chiar stare harica; pe scurt, sa nu socotim ca avem prin noi insine ceva bun. “Ce ai tu”, spune Apostolul, “pe care sa nu-l fi primit” ( 1 Cor. 4, 7) de la Dumnezeu ? De la Dumnezeu avem si viata, si cea de-a doua nastere, si toate insusirile firesti, toate darurile, atat sufletesti cat si trupesti. Noi suntem da­tornicii lui Dumnezeu ! Datoria noastra este cu nepu­tinta de platit ! Cugetand astfel cu privire la noi insine, in sufletul nostru ia nastere de la sine starea potrivnica “parerii”, stare pe care Domnul a numit-o “saracie cu duhul”, pe care a fericit-o. (Mat.S, 3). Mare nenoroci­re este a ne abate de la invatatura dogmatica si morala a Bisericii; de la invatatura Sfantului Duh, printr-o filozofare oarecare ! Aceasta este “inaltarea care se ridica impotriva intelegerii Dumnezeiesti”. Trebuie sa rasturnam aceasta intelegere si sa o supunem “ascul­tarii lui Hristos” (2 Cor. 10, 4, 5).
Ucenicul: Este vreo legatura intre primul fel de in­selare si cel de-al doilea ?
Staretul: Intre aceste doua feluri de inselare intot­deauna este o legatura. Primul fel de inselare este intotdeauna unit cu cel de-al doilea, cu “parerea”. Ce­lui care alcatuieste chipuri amagitoare, prin mijlocirea puterii firesti de inchipuire si imbina aceste chipuri prin mijlocirea fanteziei, intr-o priveliste care-l vra­jeste, celui care isi supune intreaga fiinta inrauririi amagitoare si puternice a acestei privelisti, totdeauna i se “pare”, din nefericire, ca aceasta priveliste ia nas­tere prin lucrarea harului Dumnezeiesc, ca simtirile inimii pe care le starneste ea sunt simtiri venite prin har. Cel de-al doilea fel de inselare, adevarata “pa­rere”, lucreaza fara a alcatui privelisti amagitoare: el se multumeste cu alcatuirea unor simtiri si stari harice masluite, din care se naste o parere mincinoasa, stramba, despre orisice fel de nevointa duhovniceasca. Cel care se afla in inselarea prin “parere” capata o intelegere mincinoasa a tot ceea ce il inconjoara. El este inselat si inlauntrul sau, si din afara. Inchipuirea lucreaza cu multa putere in cei amagiti prin “parere”, insa lucreaza numai si numai pe taramul imaginarului. Ea nu se indeletniceste defel (sau se indeletniceste foarte rar) cu zugravirea in inchipuire a raiului, a sa­lasuirilor si camarilor de sus, a luminii si bunei-mi­resme ceresti, a lui Hristos, a ingerilor si a sfintilor; ea alcatuieste intotdeauna parute stari duhovnicesti, stransa prietenie cu Iisus (“Urmarea lui Hristos” a lui Thoma de Kempis, cartea 2, cap.8), launtrica impre­una-vorbire cu El (“Urmarea”, cartea 3, cap.1 ), des­coperiri tainice (“Urmarea”, cartea 3, cap.l3), glasuri, desfatari; zideste pe temelia lor o intelegere minci­noasa despre sine si despre nevointa crestina, zideste indeobste, un fel mincinos de a gandi si o intocmire mincinoasa a inimii, duce ba la betia de sine, ba la infier­bantare si extaz. Aceste simtiri felurite apar prin lu­crarea subtire a slavei desarte si a patimii dulcetii: in urma acestei lucrari, sangele capata o miscare paca­toasa, amagitoare, ce se infatiseaza ca desfatare a harului, iar slava desarta si patima dulcetii sunt star­nite de cugetarea semeata, acest tovaras nedespartit al “parerii”. O trufie grozava, asemenea trufiei demoni­lor, alcatuieste insusirea de capetenie a celor ce si-au insusit unul din aceste doua feluri de inselare. Pe cei amagiti de primul soi de inselare, trufia ii aduce intr-o stare de nebunie vadita; in cei amagiti de cel de-al doilea soi, aceasta, pricinuindu-le si lor o anume vata­mare a mintii, mai putin vadita, numita in Scriptura “stricare a mintii” (2 Tim. 3, 8) – ei bine, aceasta ia chipul smereniei, evlaviei, intelepciunii, dar poate fi cunoscuta dupa roadele sale amare. Cei molipsiti de “parerea“ despre virtutile lor, si mai cu seama despre sfintenia lor, sunt in stare si gata de orice uneltire, de orice fatarnicie, viclenie si amagire, de orice fapta rea. Ei sufla cu vrajba neimpacata impotriva slujitorilor adevarului, napustindu-se asupra lor cu ura incrance­nata, atunci cand acestia nu recunosc in cei inselati starea pe care “parerea” ii face sa creada ca o au si o arata in vazul lumi oarbe cu duhul.
Ucenicul: Sunt, oare, si stari duhovnicesti, care vin din harul Dumnezeiesc – de pilda, acea stare in care se gusta dulceata si bucuria duhovniceasca,. starea in care se des­copera tainele crestinatatii, starea in care se face simtita in inima salasuirea Sfantului Duh, starea in care nevoitorul lui Hristos se invredniceste de vederi duhovnicesti ?
Staretul: Fara indoiala ca sunt, dar numai in cresti­nii care au atins desavarsirea crestina, care mai inainte s-au curatit si pregatit prin pocainta. Lucrarea treptata a pocaintei se face aratata indeobste, prin toate felurile smereniei, si indeosebi prin rugaciunea adusa din saracia duhului, din plans; ea slabeste in om, treptat, lucrarea pacatului. Pentru aceasta este nevoie de nu putina vreme, si se da numai nevoitorilor adevarati, cu buna-hotarare, prin Dumnezeiasa Pronie, care vegheaza neadormit asupra noastra. Lupta cu patimile este nespus de folositoare: ea duce, mai presus de orice, la saracia cu duhul. Avand scopul de a ne folosi cu ade­varat, Judecatorul si Dumnezeul nostru “rabda inde­lung” pentru noi, si nu degraba “va rasplati potrivni­cului” ( Luca 18, 7) nostru – pacatul. Atunci cand patimile slabesc – aceasta se intampla cel mai adesea spre sfaritul vietii [Viata lui Teofil, a lui Pimen cel Bolnav, a lui Ioan Mult-patimitorul (Patericul Lavrei Pecerska)) – atunci incep sa apara, putin cate putin, starile duhovnicesti, care se deosebesc cu nespusa osebire de starile alcatuite de catre “parere”. Mai intai, intra in casa sufletului plansul cel din har, o cu­rateste si o albeste pentru primirea darurilor care ur­meaza plansului, potrivit asezamintelor legii duhov­nicesti. Omul trupesc nu poate nicicum, prin nici un mijloc, sa isi inchipuie starile duhovnicesti, si nici din plansul cel din har nu poate sa inteleaga nimic: cunoasterea acestor stari nu se deosebeste altfel decat prin cercare ( Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 55). Daru­rile duhovnicesti sunt impartite cu Dumnezeiasca intelepciune, care vegheaza ca vasul cel cuvantator ce trebuie sa primeasca in sine darul sa poata primi in sine fara vatamare puterea darului. Vinul nou strica burdufurile vechi ( Mat.9,7). E vrednic de luare-amin­te faptul ca in vremea de acum, darurile duhovnicesti sunt impartite cu cea mai mare economie, potrivit slabanogirii de care este cuprinsa, indeobste crestina­tatea. Darurile acestea slujesc aproape numai spre a indestula trebuintele mantuirii. Dimpotriva, “parerea” isi cheltuieste darurile sale cu o risipa neistovita si cu cea mai mare grabire.
Semnul de obste al starilor duhovnicesti este adan­ca smerenie si smerita cugetare, unita cu gandul omu­lui ca este mai prejos decat toti, cu dragostea evanghe­lica fata de oricare semen, cu nazuinta de a fi in insin­gurare. Aici nu prea este loc pentru “parere”, intrucat smerenia sta in lepadarea oricarei destoinicii proprii, in adevarata marturisire a Rascumparatorului, in a-si pune in El toata nadejdea si reazimul: iar “parerea” sta in socotinta ca insusirile bune daruite de Dumnezeu le are omul de la sine, si in nascocirea pentru sine a unor insusiri bune care nu sunt de fapt. Ea este unita cu nadajduirea in sine, cu marturisirea rece si numai la aratare a Rascumparatorului. Dumnezeu este proslavit de inselat doar cu scopul de a se proslavi pe sine, asa cum a facut Fariseul. Cei tinuti de “parere” sunt de­dati in cea mai mare parte, patimii dulcetii, chiar daca se falesc cu cele mai inalte stari duhovnicesti, nemai­pomenite in adevarata nevointa ortodoxa; unii dintre ei se infraneaza de la inrobirea grosolana fata de pati­ma dulcetii, dar asta numai pentru ca in ei precumpa­neste pacatul pacatelor – trufia.
Ucenicul: Din inselarea numita “parere” pot, oare, sa se traga oarecare urmari nefericite simtite si vazute ?
Staretul: Din acest fel de inselare au aparut urmari pierzatoare: ereziile, schismele, necredinta, hula. Ne­fericita urmare vazuta a acestora este lucrarea gresita si vatamatoare pentru sine si pentru aproapele – un rau care, oricat ar fi de limpede si de intins, este putin bagat de seama si putin inteles. Cu acei lucratori ai rugaciunii care sunt molipsiti de “parere” se intampla si nenorociri vadite inaintea tuturor: arareori, insa, pentru ca “parerea”, aducand mintea in cea mai cum­plita ratacire, nu o aduce totusi, la nebunie, asa cum o face inchipuirea zdruncinata. Pe ostrovul Valaam, intr-o indepartata coliba pustniceasca, traia schimonahul Porfirie, pe care l-am vazut si eu. El se indeletnicea cu nevointa rugaciunii. Ce fel de nevointa era aceea, nu stiu prea bine. Despre faptul ca aceasta nevointa era gresita da marturie lectura indragita a schimonahului: el pretuia multcartea scriitorului apusean Thoma de Kempis, despre “Urmarea lui Hristos”, si se calauzea dupa ea. Aceasta carte este scrisa din “parere”. Odata, toamna, Porfirie i-a cercetat pe batranii schitului, de care “pustia” lui nu se afla departe. Luandu-si ramas bun de la batrani, acestia l-au preintampinat, zicandu-i: “Nu cumva sa-ti vina in gand sa treci pe gheata: ghea­ta de-abia ce s-a facut, si e tare subtire”. “Pustia” lui Porfirie era despartita de schit printr-un intrand adanc al lacului Ladoga, ce trebuia ocolit. Schimonahul a raspuns cu glas linistit si cu paruta umilinta: “Deja am devenit usor”. A plecat. Nu dupa multa vreme s-a auzit un tipat deznadajduit. Batranii schitului s-au tul­burat, au alergat afara. Era intuneric: locul in care se intamplase nefericirea n-a fost gasit degraba; nu au gasit degraba nici mijloacele de a-l gasi pe innecat: cand trupul a fost scos afara, era deja neinsufletit. »

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu