Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica: Despre prestiinţă şi predestinare

“Trebuie să se ştie că Dumnezeu ştie totul dinainte, dar nu le predestinează pe toate. Cunoaşte mai dinainte pe cele ce sunt în puterea noastră, dar nu le predestinează. El nu voieşte să se facă răul şi nici nu forţează virtutea. Prin urmare predestinarea este opera poruncii preştiutoare a lui Dumnezeu. Predestinează pe cele ce nu sunt în puterea noastră, potrivit preştiinţei Lui. Căci de pe acum chiar, prin prestiinţă Lui, a judecat mai dinainte totul, potrivit bunătăţii şi dreptăţii Lui.

Trebuie să se ştie că virtutea a fost dată în natură de Dumnezeu si El este principiul şi cauza a tot binele si este cu neputinţă ca noi să voim sau să facem binele fără conlucrarea si ajutorul Lui.

In puterea noastră este sau a ramâne în virtute şi a urma lui Dumnezeu, care ne cheamă spre aceasta, sau a ne îndepărta de virtute, adică de a fi în viciu şi de a urma diavolului, care ne cheamă spre aceasta, fără să ne silească. 

Căci viciul nu este nimic altceva decât îndepărtarea virtuţii, după cum şi întunericul este îndepărtarea luminii. Dacă ramânem în starea naturală suntem în virtute; dacă ne abatem de la starea naturală, adică de la virtute, şi venim la cea contra naturii,ajungem în viciu.

Pocăinţa este întoarcerea, prin asceză si osteneli, de la starea cea contra naturii la starea naturală şi de la diavol la Dumnezeu.

Creatorul a făcut pe om ca bărbat, dându-i harul lui dumnezeiesc şi prin aceasta l-a pus în comuniune cu El. Din această cauză omul ca stapân a dat în chip profetic nume vieţuitoarelor, căci ele i-au fost date ca roabe.

Apoi, pentru că este raţional, gânditor si liber, potrivit chipului lui Dumnezeu, pe bună dreptate i s-a încredinţat de creatorul şi stapânul obştesc al tuturora conducerea celor pamântesti.

Dar Dumnezeu, prin prestiinta sa, pentru că ştia că omul va călca porunca si va fi supus stricăciunii, a făcut din el femeia, ajutor lui,asemenea lui. Femeia este ajutor pentru a menţine, după călcarea poruncii, prin naşterea de copii, neamul omenesc. Căci creaţia primară se numeşte facere (genesis) şi nu naştere (genhsis). Creaţia este facerea primară săvârsită de Dumnezeu; naşterea, însă, este succesiunea unuia din altul, ca o consecinţă a condamnării la moarte, din cauza călcării poruncii.

Dumnezeu l-a pus pe Adam în paradis, care era atât spiritual cât si sensibil. In cel sensibil sălăsluia cu trupul pe pamânt, dar cu sufletul trăia împreună cu îngerii, cultivând gânduri dumnezeieşti si hrănindu-se cu ele.

Era gol din pricina simplităţii sale si a vieţii lui naturale; se urca numai către creator cu ajutorul făpturilor, bucurându-se şi veselindu-se de contemplarea Lui.

Pentru că Dumnezeu a împodobit pe om în chip natural cu voinţă liberă, i-a dat poruncă să nu mănânce din pomul cunoştinţei. Dar despre pom am  vorbit după puterea noastră destul în capitolul despre paradis . Dumnezeu i-a dat această poruncă făgăduindu-i că dacă va păzi vrednicia sufletului,dând victorie raţiunii, cunoscând pe creator si păzind porunca Lui, va participa fericirii veşnice, va trăi în veci, ajungând mai presus de moarte.

Dar dacă va supune sufletul corpului, dacă va prefera plăcerile corpului,neţinând seamă de vrednicia lui, asemănându-se animalelor neînţelegătoare , scuturând jugul creatorului si neglijând porunca Lui dumnezeiască, va fi responsabil de moarte şi va fi supus stricăciunii si ostenelii, ducând o viaţă nenorocită. Căci nu era folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie încă ispitit şi încercat, ca să nu cadă în mândria si condamnarea diavolului . Diavolul din pricina nemuririi sale, după căderea lui de bunăvoie, s-a fixat în rău în chip neschimbat si fără posibilitate de pocăinţă. După cum iarăşi şi îngerii, după alegerea de bunăvoie a virtuţii, s-au stabilit, prin har, în chip neschimbat în bine.

Prin urmare, trebuia ca omul să fie încercat mai intâi, căci un bărbat neispitit şi neîncercat nu este vrednic de nimic. Şi în încercare să se desavârseasca prin păzirea poruncii, ca astfel să primească nemurirea drept răsplată a virtuţii. Căci omul, fiind la mijloc între Dumnezeu si materie, prin păzirea poruncii, după ce se libera de legătura firească cu existenţele, avea să se fixeze în chip nestrămutat în bine, unindu-se cu Dumnezeu potrivit unei stări sufleteşti speciale. Prin călcarea poruncii, însă,îndreptându-se mai mult spre materie si smulgându-si spiritul său de la cauza lui, adică de la Dumnezeu, şi-a impropriat coruptibilitatea, a ajuns pasibil în loc de impasibil, muritor în loc de nemuritor, are nevoie de legături trupeşti şi de naştere seminală, s-a lipit, prin dragostea de viaţă, de plăceri, ca şi când ele ar fi elementele constitutive vieţii, şi urăşte fără nici o teamă pe cei care se sârguiesc să-l lipsească de ele, şi a schimbat dragostea de Dumnezeu în dragosle faţă de materie, iar mânia contra adevăratului duşman al mântuirii a prefăcut-o în mânie faţă de ceilalţi oameni. 

Aşadar,prin invidia diavolului, omul a fost biruit. Căci diavolul invidios şi urâtor de bine nu suferea, el, care a căzut din pricina mândriei, să dobândim cele de sus. Pentru aceea mincinosul momeşte pe nefericitul Adam cu nădejdea Dumnezeirii şi după ce îl urcă la aceeaşi înălţime a mândriei, îl pogoară spre aceeaşi prăpastie a căderii.”