Floarea din Asfalt - Alexandra Svet

"Floarea din asfalt"- fragment

"Ne vom întoarce într-o zi”

27 Octombrie

Astăzi am fost la inchisoarea Jilava. Într-una dintre celulele prin care a trecut cândva Radu Gyr. Un fost deţinut politic, domnul Marcel Petrişor, un om cât un munte ‒ la propriu şi la figurat ‒ a bătut în zid, cu degetul meu, " Ridică-te, Gheorghe...", în alfabetul Morse. Exact cum şi-o trimiteau în acei ani când numai poezia şi rugăciunea inimii îi mai ţineau în picioare. A bătut însă tare, cu furie parcă, aşa cum nu puteau să bată în zid atunci când li se luase tot, mai puţin singurul lucru care conta...A bătut literă cu literă , rar, apăsat, cu forţă, cu degetul meu, pană mi-a dat sangele...dar nu am zis nimic. Inghiţeam în sec, aveam în ochi lacrimi de durere şi un nod mare în gat, închisesem deja ochii strans strans forţandu-mă să nu scot un cuvant... versurile păreau să nu se mai termine...dar am tăcut malc. Cum să mă vait? Cum să mă plang? Cand degetul meu bătea acum în perete aceleaşi versuri pe care Radu Gyr le bătuse cu zeci de ani în urmă, poate plangand, poate în acelaşi loc. Aceleaşi versuri pentru care a fost condamnat la moarte. Aceleaşi versuri care au ţinut în viaţă milioane de deţinuţi. Poate versurile cele mai demne din toată istoria noastră- versuri plătite cu preţ greu, de lacrimi şi de sange. ..

„Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,

pentru cântecul tău ţintuit în piroane,

pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”

A terminat într-un sfarşit...şi, cu toata durerea, parcă nu aş fi vrut să termine niciodată....

Am ieşit cu toţii păşind încet pe culoarele întunecate ale închisorii, îndreptandu-ne către Casimca, „ corabia morţii”....izolatorul-„mormant” de unde, teoretic, deţinuţii ieşeau doar fără viaţă....Dumnezeu a dispus altfel, pentru că, iată, el şi Gheorghe Calciu ieşisera vii.

Ne-a povestit aici, din nou, despre Costache Oprisan, cu care a împărţit celula...

„Costache era ca un sfânt; nu vorbea mult. Dar fiecare cuvânt care ieşea din gura lui era un cuvânt sfânt – numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Îşi rostea rugăciunile şi, auzindu-l cum le spune, ştiind cât de mult suferea, eram profund impresionaţi… Vorbea despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul.Ştiţi, nu e aşa de uşor să stai într-o celulă tot timpul cu aceiaşi oameni.Când izbucneau anumite conflicte între noi, el se ruga. Şi rugăciunea lui era lucrătoare. Ne era ruşine, pentru că el se ruga şi noi ştiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar faţa lui era complet transformată. Noi înţelegeam că se roagă pentru noi şi ne opream din ceartă. Era într-o stare fizică atât de proastă pentru că fusese torturat în Piteşti vreme de trei ani. L-au bătut peste piept, peste spate până i-au distrus plămânii. Dar el se ruga toată ziua. El niciodată nu a spus ceva rău împotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos.Pe atunci nu mi-am dat seama cât de important a fost Constantin Oprişan pentru noi.Era justificarea vieţii noastre în acea celulă. Era o personalitate deosebită. Era o personalitate care nu s-a format numai în închisoare ci era format din afară. Era un fel de…, nu exagerez când spun că era un tip cu geniu în el, o scânteie de geniu. Şi cu o viaţă morală, şi cu o viaţă religioasă, şi cu o viaţă dedicată Frăţiilor de Cruce încât şi în închisoare a rămas pe linia lui, numai că s-a adâncit, bineînţeles, în timpul acesta din închisoare.” (Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa în „The Ortodox Word”, Platina, SUA, 1997)

Am retrăit apoi alături de el în celula cea neagră ca iadul clipele cand Părintele Calciu, într-o încercare disperată de a-l salva pe Costache, bolnav de TBC, şi-a tăiat venele pentru a-i da sangele său...

„— Nu mai are mult! constată Calciu disperat. Trebuie să mai facem ceva... O ultimă încercare...

- Adică ce? intrebă Iosif.

- O să vedeţi voi! răspunse Calciu, repezindu-se să ia o gamelă.

- Ce vrei să faci cu ea? întrebă speriat Mircea care bănuia ceva îngrozitor. Şi nu se înşela, pentru că, retras "în fundul celulei tronconice, Calciu îşi sufiecă mâneca zeghii şi, cu un blacheu de bocanc ascuţit pe ciment, işi deschise vinele de la cotul mâinii stângi, umplând gamela cu lichidul roşu ce se scurgea din el.

- Eşti nebun! exclamară ingroziţi Mircea şi Iosif.

- Vrei să te sinucizi şi tu ca cei de la Piteşti? continuă Iosif. Mircea, mut de mirare, rămăsese cu gura căscată.

- Nu va panicaţi! le spuse Calciu întorcându-se spre ei, cu gamela plină de sânge. O s-o las aşa, să se sedimenteze hematiile în ea, iar limfa o să i-o dau s-o bea. Poate c-o să se mai întremeze. Nu-l vedeţi că de-abia mai suflă? Şi puse gamela pe ciment, la rece, sub patul pe care făcea paza zilnică, pentru a nu-i prinde paznicii aţipind. Costache, agonizând în patul lui, nici nu observase ce făcuse Calciu pentru el. Zăcea nemişcat şi doar pieptul îi mai tresărea din când în când.

- Bea asta! îl indemnă Calciu, într-un moment când i se păru că, dacă bolnavul nu bea limfa, îl scapă pe drumul spre Dincolo. Ceilalţi doi, îl priveau cu ochii căscaţi cât cepele. Zgâlţâit de Calciu şi îndemnat să bea din gamela ce i-o pusese la gură, Costache Oprişan deschise ochii mari, ca şi cum şi-ar fi văzut moartea cu ei şi, cu ultimele puteri pe care le mai avea, încercă să se ferească de ceea ce i se oferea.

- Bea! Bea-o! insistă Calciu. Dar Oprişan închise ochii şi lăsă capul să-i cadă, moale, într-o parte.

- Lasă-l, că s-a sfârşit! îi şopti Iosif, incercând să-l tragă la o parte. ....”

Am revăzut apoi, purtaţi de vocea sa plină de lacrimi scena cutremurătoare de după moartea lui Costache......

„Am luat un prosop şi am spălat corpul său pentru a-l pregăti să fie îngropat în pământ. Apoi am ciocănit la uşă şi am spus gardienilor că a murit Constantin Oprisan. Au venit după trei ore. Noi niciodată nu am părăsit acea celulă mai-nainte. Acea celulă care nu avea nici lumină, nici ferestre. Apa se prelingea pe pereţi; salteaua de paie era putredă sub corpurile noastre. Astfel, după încă două ore, pentru prima dată, gardianul mi-a comandat mie şi prietenilor mei să iau corpul lui Constantin Oprisan şi să merg afară.

Era atât de frumos afară! Flori şi copaci şi cerul albastru… Uitasem despre frumuseţea lumii cât stătusem în celulă. Când am ieşit afară, am văzut că lumea nu se schimbase. Era verdeaţă pretutindeni, florile erau foarte frumoase, iar gardul acela care ne separa pe noi (căci era o curte a noastră, specială) era plin de zorele. Această vegetaţie, aceste flori ne răneau. Erau ca o insultă adresată nouă, fiindcă noi sufeream, muream… dar universului nu-i păsa de noi. Soarele apunea şi era o lumină aurie. Costache era numai piele şi os. Avea o culoare galbenă, absolut galbenă, cred că se vărsase toată bila în momentul morţii, şi strălucea ca şi cum ar fi fost de aur.

L-am scos afară, l-am pus acolo cu targă în afara curţii, gardianul s-a întors înapoi. Iar Iosif a rupt o floare şi a pus-o pe pieptul lui Costache Oprişan. Gardianul a spus: «Am să vă învăţ eu pe voi minte, pe toţi!». Însă Iosif a răspuns: «Pe noi puteţi să ne învăţaţi, dar el a scăpat. Nu-i mai puteţi face nimic!». Aşa l-am lăsat pe Costache strălucind, ca de aur. Aşa a rămas. Cu o floare mică, albastră, pe pieptul lui… Ca un sfânt. Dumnezeu l-a răsplătit cu această lumină de apus, Lumină de aur, şi cu o mică floare albastră pe piept. Cred că este cel mai impresionant lucru pe care l-am văzut în viaţa mea…”

(Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa)

După ce a terminat de povestit s-a lăsat o tăcere adâncă. Am ieşit cu toţii, într-o linişte apăsătoare, afară. Şi astăzi, ca şi atunci, era soare, era verdeaţă pretutindeni...flori şi copaci şi cerul albastru....pe gard nu mai erau zorele...însă şi astăzi, ca şi atunci, lumii părea să nu îi pese că aici s-a suferit, că s-a murit.....Dar, de undeva din iarbă unde poate fusese aşezat chiar trupul lui Costache Oprisan cândva, creşteau astăzi timide nişte flori micuţe, ce păreau de aur....Am cules cu mâini tremurânde o floare aurie şi i-am dăruit-o domnului Marcel Petrişor. Fără nici un cuvânt. S-a uitat la ea cu uimire parcă, surprins ca de un lucru dintr-o altă lume, m-a privit apoi în ochi, adânc, adânc de tot, parcă întrebător, a întors din nou privirea la ea, a strâns-o tare tare în mâinile lui mari, care aproape le striviseră pe ale mele mai devreme ...în mâinile acelea mari care au îndurat atâtea torturi...în mâinile acelea mari care au luptat pentru noi...în mâinile acelea mari care au purtat până la noi versuri şi vise...în mâinile acelea mari care s-au jertfit pentru demnitatea noastră...în mâinile acelea mari care au luat-o de atâtea ori de la început, au numărat atâtea pierderi, atâtea răni şi atâtea renunţări....în mâinile acelea mari care ne-au dăruit atâta preaplin de suflet şi de iubire.... Şi am mers mai departe. Fără nici un cuvânt.

Soarele cobora încet şi ne scălda pe toţi într- o lumină de apus, ca de aur...

Lumea părea neschimbată.

Părea. Pentru că totuşi, parcă, ceva se schimbase...

Încă mă doare degetul cu care domnul Petrişor a bătut in peretii celulei „Ridica-te, Gheorghe!”. Şi, pe de altă parte, aş vrea ca rana asta sfântă să nu mi se vindece, niciodată! Să mă doară si să sângereze veşnic! Să rămână mereu deschisă! Să o păstrez, icoană sfântă a ceea ce a dat neamul ăsta mai bun! Să nu mă lase să le uit îndemnul la luptă şi la demnitate. Îmi vine să plâng la gândul că se va vindeca. Sunt unele răni care trezesc un om şi un neam la viaţă. Şi sunt vindecări care îl adorm. Azi, când părem a avea tot, dar ni se fură încet ceea ce contează, mă rog cu tot sufletul ca rana asta, atât de dragă şi atât de sfântă, să îmi rămână la fel de vie cum o simt azi!

Şi încă mai simt uimirea din ochii lui când a primit floricica de aur. Grija cu care o ţinea în mână. Durerea din ochii lui. Lumina aceea ce ne scalda pe toţi în aur....lumina aceea cum a mai fost când au plecat...Şi încă aud rostindu-se în sângele meu versuri ivite de nicăieri...şi parcă de peste tot....un cântec straniu, cântat parcă de cer şi de pământ, de soare, de verdeaţă, de flori şi de vânt...de tot ce în jur...şi de totul din noi....

„Ne vom întoarce într-o zi,

Ne vom întoarce neapărat.

Vor fi apusuri aurii,

Cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,

Cum apele se-ntorc din nori

Sau cum se-ntoarce, tremurat,

Pierdutul cântec, pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi...

Și cei de azi cu pașii grei

Nu ne-or vedea, nu ne-or simți

Cum vom pătrunde-ncet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,

Ușori, tinându-ne de mâni,

Toți cei de ieri în cei de-acum,

Cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,

în toate dragostele noi

Și-n cântecul pe care și-l

Vor spune alții, după noi.

În zâmbetul ce va miji

Și-n orice geamăt viitor,

Tot noi vom sta, tot noi vom fi,

Ca o sămânță-n taina lor.

Noi, cei pierduți, re-ntorși din zări,

Cu vechiul nostru duh fecund,

Ne-napoiem și-n disperări,

Și-n răni ce-n piepturi se ascund.

Și-n lacrimi ori în mângâieri,

Tot noi vom curge, zi de zi,

în tot ce mâine, ca și ieri,

Va sângera sau va iubi.”....

Încă se mai aud. Și aș vrea să nu înceteze niciodată....