 |
| Adăugaţi o legendă |
Ucenicul: Insira-mi felurile
amagirii dracesti care se nasc din indeletnicirea nepotrivita cu rugaciunea in
chip necuvenit.
Staretul: Toate felurile de
inselare demonica la care se supune cel ce se nevoieste in rugaciune apar ca
urmare a faptului ca la temelia rugaciunii nu este pusa pocainta, ca pocainta
nu s-a facut izvorul, sufletul, scopul rugaciunii. "Daca cineva",
spune Preacuviosul Grigore Sinaitul, "in increderea in sine intemeiata pe
parerea de sine," (In original se spune: "daca viseaza cineva sa
ajunga prin parere la cele inalte". Am intrebuintat aici o expresie
lamuritoare, ca sa arat mai limpede intelesul cuvantului parere), viseaza sa
ajunga la stari inalte de rugaciune si a dobandit ravna nu adevarata, ci
sataniceasca: pe acela, diavolul il prinde repede in laturile sale, ca pe un
slujitor al sau". Oricine se sileste sa intre la nunta Fiului lui Dumnezeu
nu in vesminte curate si luminate, puse in randuiala prin pocainta, ci de-a
dreptul in zdrentele sale, in starea omului vechi, de pacatosenie si amagire de
sine este aruncat in intunericul dinafara: in inselarea draceasca. "Te
sfatuiesc", spunea Mantuitorul celui chemat la preotia cea de taina,
"sa cumperi de la Mine aur lamurit in foc, ca sa te imbogatesti, si
vesminte albe, ca sa te imbraci si sa nu se dea pe fata rusinea goliciunii
tale, si unge cu alifia lacrimilor "ochii tai" cei simtiti si ochii
"mintii" ca sa vezi. Eu pe cati ii iubesc, ii mustru si ii pedepsesc:
sarguieste, dar, si te pocaieste" (Apoc. 3, 18-l9).Pocainta si toate
cele ce o alcatuiesc, cum ar fi: strapungerea sau indurerarea duhului, plansul
inimii, lacrimile, osandirea de sine, pomenirea si simtirea din vreme a mortii,
a judecatii lui Dumnezeu si a muncilor celor vesnice, simtirea ca Dumnezeu
este de fata, frica de Dumnezeu - toate acestea sunt daruri
Dumnezeiesti, daruri fe mare pret, daruri care sunt inceputul si temelia
oricarei sporiri chezasia darurilor mai inalte si vesnice. Fara a le fi primit
pe acestea mai inainte, nu este cu putinta sa ni se incredinteze darurile cele
din urma. “Oricat de inalte ar fi nevointele noastre", a spus Sfantul Ioan
Scararul, "daca nu am dobandit inima indurerata, atunci nevointele
noastre sunt si mincinoase si desarte" (Scara Cuvantul al 7-lea).
Pocainta, duhul infrant, plansul, sunt semne care dau marturie despre nevointa
cu buna cuviinta in rugaciune; lipsa lor este un semn al abaterii spre o
directie gresita, semn al amagirii sau al sterpiciunii. Una sau cealalta, adica
inselarea sau sterpiciunea (lipsa de roade), alcatuiesc o urmare cu neputinta
de ocolit a indeletnicirii cu rugaciunea intr-un chip nepotrivit, iar
indeletnicirea cu rugaciunea in chip nepotrivit este nedespartita de amagirea
de sine.
Cel mai primejdios dintre felurile de rugaciune nepotrivita
este atunci cand cel care se roaga alcatuieste prin puterea inchipuirii sale
nazariri sau himere, luandu-le, la aratare din Sfanta Scriptura, iar de fapt -
din propria lui stare, din caderea sa, din pacatosenia sa; prin aceste
inchipuiri isi maguleste parerea de sine, slava desarta, cugetarea semeata,
trufia, se amageste pe sine insusi. Se poate vedea lesne ca toate alcatuirile
inchipuirii firii noastre cazute, schimonosite de cadere, nu sunt adevarate -
ele sunt nascocire si minciuna, atat de iubite, atat de in firea ingerului
cazut. Visatorul, odata cu primul pas facut pe calea rugaciunii, iese din
taramul adevarului, paseste pe taramul minciunii, pe taramul satanei, se supune
de bunavoie inrauririi satanei. Sfantul Simeon, Noul Teolog, zugraveste astfel
rugaciunea visatorului si roadele ei: "El ridica spre cer mainile, ochii
si mintea, isi inchipuie in mintea sa" - asemenea lui Klopstock si lui
Milton - "sfaturile Dumnezeiesti, bunatatile cele ceresti, cinurile
sfintilor ingeri, locasurile ingerilor; pe scurt, aduna in inchipuirea sa
toate cele auzite din Dumnezeiasca Scriptura, le cerceteaza in vremea
rugaciunii, cauta la cer; prin toate acestea isi starneste sufletul sau catre
Dumnezeiasca dorire si dragoste; cateodata varsa lacrimi si plange. In acest
chip, inima lui se trufeste incetul cu incetul, fara a pricepe el aceasta cu
inima; i se pare ca cele savarsite de el sunt rodul harului Dumnezeiesc spre
mangaierea lui, si roaga pe Dumnzeu ca sa-l invredniceasca a petrece pururea
in aceasta stare. Acesta este semnul inselarii. Un asemenea om de s-ar si
linisti cu linistire desavarsita, nu poate sa scape de nebunie si sminteala.
Iar daca totusi nu se intampla cu el aceasta, oricum nu va ajunge niciodata la
cinul duhovnicesc al priceperii si virtutii sau despatimirii. Intr-acest chip,
s-au inselat cei care au vazut lumina si stralucire cu ochii acestia trupesti,
au mirosit buna-mireasma cu mirosul lor, au auzit glasuri cu urechile lor. Unii
din ei s-au indracit, stramutandu-se, cu mintea vatamata, dintr-un loc
intr-altul; altii au primit un demon in chip de inger luminos, s-au inselat si
au trait neindreptati pana la sfarsit, fara a primi sfat de la nici unul dintre
frati; altii, indemnati fiind de diavol, si-au pus capat zilelor; unii s-au
aruncat in prapastie; altii s-au spanzurat. Si cine poate a socoti feluritele
amagiri ale diavolului, cu care amageste el, si care sunt cu neputinta de
asternut in cuvinte ? Totusi, din cele spuse de noi, orice om cu capul pe umeri
poate sa afle vatamarea care ia nastere din acest fel de rugaciune. Iar daca
vreunul din cei care il intrebuinteaza nu va patimi nici una din nenorocirile
aratate mai sus, din pricina ca traieste in obste - caci in aceste nenorociri
cad mai mult pustnicii, care traiesc in singuratate - insa unul ca acesta isi
va petrece intreaga viata fara sa izbandeasca nimic" (Despre primul chip
al luarii aminte si rugaciunii, Filocalia vol.1 ).
Toti Sfintii Parinti care au descris nevointa rugaciunii
mintii ne opresc nu numai a alcatui de la sine inchipuiri, ci si a ne pleca,
prin voia si incuviintarea noastra, spre inchipuirile si nalucirile care ni se
pot infatisa pe neasteptate, fara a atarna de voia noastra. Si aceasta se
intampla in timpul nevointei la rugaciune, mai cu seama in linistire. "Nu
primi nicicum", spune Preacuviosul Grigorie Sinaitul, "daca vei vedea
ceva cu ochii cei simtiti ori cu mintea, in afara sau inlauntrul tau, de-ar fi
chipul lui Hristos, sau chip de inger, sau al vreunui sfant, sau daca ti se va
arata lumina... Fii cu luare- aminte si paza ! Nu-ti ingadui a te increde in
ceva, nu arata invoire cu gandul si cu glasul la nimic, nu te increde in graba
vreunei aratari, de ar fi ea adevarata si buna; fii rece catre ea
si instrainat pazind statornic mintea ta lipsita de inchipuiri, fara a alcatui
in sine vreun chip si fara a fi intiparita de nici un chip. Cel ce a vazut
oarece cu mintea sau cu simturile, de-ar fi vedenia si de la Dumnezeu, si o
primeste cu grabire, lesne cade in inselare - cel putin, isi descopera inclinarea
spre inselare, primind vedenia cu graba si usuratate. Noul incepator trebuie
sa-si intoarca toata luarea-aminte spre singura lucrarea inimii si doar pe
aceasta s-o recunoasca neamagitoare - iar altceva nimic sa nu primeasca pana ce
nu va fi intrat in despatimire. Dumnezeu nu se manie pe cel ce se teme de
inselare si vegheaza asupra sa cu cea mai mare luare- aminte, chiar daca acesta
nu va primi ceva trimis de Dumnezeu, necercetind aceea cu toata osardia;
dimpotriva, Dumnezeu il va lauda pe unul ca acesta pentru buna sa
intelegere" (Despre primul chip al luarii-aminte si rugaciunii).
Sfantul Amfilohie,
care era intrat in calugarie din tinerete, s-a invrednicit la varsta barbatiei
si a batranetii sa duca viata sihastreasca in pustie. Inchizandu-se intr-o
pestera, el se indeletnicea cu linistirea, si a atins o mare sporire. Atunci
cand s-au implinit patruzeci de ani de cand ducea viata pustniceasca, i s-a
aratat noaptea un inger si i-a zis: "Amilohie ! mergi in oras si paste
oile cele duhovnicesti". Amfilohie petrecea luand-aminte la sine si n-a
bagat deloc in seama porunca ingerului. In noaptea urmatoare ingerul s-a
aratat din nou, innoind porunca si adaugand ca el vine de la Dumnezeu. Si
iarasi Amfilohie nu a aratat supunere ingerului, temandu-se ca nu cumva sa fie
amagit si aducandu-si aminte de vorbele Apostolului, ca si satana ia chip de
inger de lumina (2.Cor. 11,14). In ce-a de-a treia noapte, ingerul s-a aratat
din nou si incredintandu-l pe Amfilohie asupra sa printr-o slavoslovie a
Dumnezeirii pe care duhurile cele lepadate nu o pot suferi, l-a luat pe batran
de mana, l-a scos din chilie si l-a dus intr-o biserica ce se gasea in
apropiere. Usile bisericii s-au deschis singure. Biserica s-a umplut de lumina
cereasca; in ea se aflau multime de barbati sfinti in vesminte albe, cu fetele
stralucind ca soarele. Acestia l-au hirotonit pe Amfilohie episcop al orasului
Iconium (Vietile Sfintilor, 23 noiembrie). Purtandu-se intocmai pe dos, Preacuviosii
Isaachie si Nichita ai Lavrei Pecersl:a, noi si necercati in viata
pustniceasca, au suferit cumplita nenorocire, increzandu-se cu nechibzuinta in
vedeniile ce li se aratasera. Celui dintai i s-a aratat o multime de demoni
intru stralucire: unul dintre demoni a luat chipul lui Hristos, iar ceilalti
chip de sfinti ingeri. Pe cel de-al doilea l-a amagit demonul mai intai prin
buna- mireasma si glas, pasamite Dumnezeiesc, iar apoi a statut inaintea
ochilor lui in chip de inger (Patericul Lavrei Pecerska). Monahii incercati in
viata calugareasca, monahii cu adevarat sfinti se tem de inselare si nu au
incredere in sine cu mult mai mult decat incepatorii, si mai cu seama decat
aceia care sunt cuprinsi de infierbantare catre nevointa. Cu dragoste
fierbinte, Preacuviosul Grigorie Sinaitul il preintampina asupra inselarii pe
isihastul pentru care a fost scrisa cartea lui. "Voiesc sa ai intru
cunostinta cele despre inselare; voiesc aceasta cu scopul de a te putea pazi pe
tine insuti de inselare, ca prin cuvantul neluminat de smerenia cuviincioasa,
nu cumva sa-ti pricinuiesti o mare vatamare, nu cumva sa-ti pierzi sufletul
tau. Libera voie a omului inclina lesne spre partasia cu potrivnicii nostri,
si mai cu seama voia celor neincercati, fragezi in nevointa, ca a unora ce sunt
inca stapaniti de demoni" (Patericul Lavrei Pecerska). Cat de adevarat
este cuvantul ! Se pleaca, se lasa trasa libera noastra voie spre inselare:
pentru ca orice inselare linguseste parerea noastra de sine, slava desarta,
trufia noastra. "Demonii se afla in
apropierea incepatorilor si a celor aflati in randuiala de sine (idioritmici),
pe care ii inconjura, intinzandu-si laturile cugetelor si inchipuirilor
vatamatoare, pregatind prapastii spre cadere. Cetatea incepatorilor - intreaga
fiinta a fiecaruia dintre ei - se afla inca sub stapanirea balaurilor...
Nu te lasa, din usuratate, in seama celor ce ti se infatiseaza,
ci sa petreci intru buna intemeiere, pastrand cele bune cu multa chibzuinta, si
lepadand cele viclene... Sa-ti fie stiut ca lucrarile harului sunt
lamurite, demonul nu le poate invata: nu poate invata nici blandetea,
nici seninatatea, nici smerenia, nici ura fata de lume; el nu imblanzeste
patimile si iubirea de desfatare, asa cum o face harul. Lucrarile acestuia
sunt: ingamfarea, cugetarea semeata, incredere in sine; intr-un cuvant, toate
chipurile rautatii. Dupa lucrarea ei poti sa cunosti lumina care rasare in
sufletul tau - daca este Dumnezeiasca sau de la satana" . Se cuvine a sti ca
aceasta deosebire este la masura monahilor sporiti si nicidecum a
incepatorilor. Desi 'Preacuviosul Sinait vorbeste cu un incepator - insa cu un
incepator in ale linistirii, dar care dupa anii petrecuti in manastire si dupa
varsta trupeasca era batran, dupa cum se poate vedea din carte.
Ucenicul: Nu ti s-a intamplat
vreodata sa vezi pe cineva venit in stare de inselare draceasca din pricina
zburdarii inchipuirii in vremea rugaciunii ?
Staretul: Ba mi s-a
intamplat. Un oarecare functionar care traia in Petersburg, se nevoia cu
asprime la rugaciune, fapt pentru care a ajuns intr-o stare neobisnuita.
Despre nevointa lui si urmarile sale el i-a facut cunoscut protoiereului
bisericii cu hramul Acoperamantul Macii Domnului, care este in Kolomno. Protoiereul,
vizitand o oarecare manastire din eparhia Sankt-Petersburg, l-a rugat pe unul
din monahii acelei manastiri sa stea de vorba cu functionarul. "Starea
ciudata in care a ajuns functionarul din pricina nevointei", a spus cu
mult bun-simt protoiereul, "ar putea fi lamurita mai lesne de niste
traitori in manastire, ca unii ce sunt mai deprinsi cu amanuntele si intamplarile
neprevazute ale nevointei ascetice". Monahul s-a invoit. Dupa oarecare
vreme, functionarul a venit in manastire. La convorbirea dintre el si monah am
fost si eu de fata. Functionarul a inceput indata
sa povesteasca despre vedeniile sale - ca vede mereu la rugaciune lumina venind
din icoane, simte bunamireasma, iar in gura o dulceata neobisnuita si asa mai
departe. Monahul, ascultand aceasta istorisire, l-a intrebat pe functionar:
"Nu v-a trecut prin gand sa va puneti capat zilelor ?". "Cum sa
nu !" a raspuns functionarul: "m-am aruncat, deja, odata in
Fontanka(afluent al raului Neva), dar m-au scos". S-a aratat ca
functionarul intrebuinta acel fel de rugaciune, descris de Sfantul Simeon, care
aprinde inchipuirea si sangele, omul capatand, intre timp, o putere
nemaipomenita de postire aspra si priveghere. La starea de amagire de sine pe care
omul si-o alege de buna-voie, diavolul si-a adaugat lucrarea sa, inrudita cu
aceasta stare, iar amagirea de sine omeneasca a trecut in vadita inselare
diavoleasca. Functionarul vedea lumina
cu ochii cei trupesti: buna-mireasma si dulceata pe care le simtea atarnau de
simturile trupesti. Dimpotriva, vedeniile sfintilor si starile lor cele mai
presus de fire sunt pe de-a-ntregul duhovnicesti (Sfantul Isaac Sirul,
Cuvantul 55): nevoitorul devine in stare sa le primeasca abia dupa deschiderea
ochilor sufletului sau de catre harul Dumnezeiesc, inviind deopotriva si
celelalte simturi ale sufletului, care pana atunci petreceau in nelucrare (Preacuviosul
Simeon, Noul Teolog, Cuvantul despre credinta); la vedenia daruita de har iau
parte si simturile cele trupesti ale sfintilor, dar numai atunci cand trupul
trece din starea patimasa, in cea despatimita. Monahul a inceput sa-l induplece pe
functionar sa paraseasca felul de rugaciune intrebuintat de el, lamurindu-i cat
de gresit este acest fel de rugaciune si cat de gresita este starea la care se
ajunge prin el. Functionarul s-a impotrivit sfatului cu incapatanare.
"Cum sa ma lepad de un har vadit !" - a raspuns el impotriva.
Luand aminte la
purtarea functionarului, am simtit fata de el o negraita mila, si deopotriva mi
s-a parut oarecum caraghios. De pilda, i-a pus monahului urmatoarea intrebare:
"Atunci cand din imbelsugarea dulcetii mi se umple gura de scuipat,
acesta incepe sa curga pe podea: e pacat, oare ?" Intocmai: cei care se
afla in inselare draceasca starnesc mila, ca unii care nu se mai stapanesc pe
sine si se afla, cu mintea si inima, in robia celui viclean, a duhului celui lepadat.
Ei alcatuiesc, totodata, si o priveliste caraghioasa: spre batjocura sunt dati
de catre duhul cel viclean care-i stapaneste, care i-a adus in starea de
injosire, amagindu-i prin slava desarta si semeata cugetare. Cei inselati nu
pricep nici robia in care se afla, nici ciudatenia purtarii lor, oricat de
batatoare la ochi ar fi aceasta robie, aceasta ciudatenie a purtarii. Iarna lui
1828 spre 1829 am petrecut-o in Pustia Ploscensk (Eparhia Orlov).
In vremea aceea,
traia acolo un batran aflat in inselare. Acesta si-a retezat mana, presupunand
ca implineste prin aceasta porunca evanghelica si povestea oricui avea
placerea sa-l asculte ca mana retezata s-a facut sfinte moaste, fiind pastrata
si cinstita cu evlavie in manastirea moscovita Simonov; ca el, batranul,
aflandu-se la cinci sute de verste departare de Simonov, simte cand
arhimandritul de acolo saruta mana dimpreuna cu obstea. Staretul era apucat
de tremurici, totodata incepea sa suiere foarte tare: el socotea aceasta·ca o
roada a rugaciunii; privitorilor, insa, li se parea o schimonoseala vrednica
doar de mila ori de ras. Copiii orfani care traiau pe langa manastire, se
amuzau pe seama batranului, maimutarindu-l inaintea ochilor lui. Batranul se
mania, se arunca ba asupra unuia, ba asupra altuia, ii tragea de par. Nimeni
dintre monahii vrednici de cinstire ai manastirii nu a putut sa-l incredinteze
pe cel inselat ca se afla intr-o stare de amagire, in neorinduiala sufleteasca.
Dupa ce functionarul
a plecat, l-am intrebat pe monah: "De unde v-a trecut prin gand sa-l
intrebati pe functionar despre incercarea de a-si lua viata ?".Monahul a
raspuns: "Asa cum in timpul plansului
celui dupa Dumnezeu vin clipe de neobisnuita impacare a constiintei, lucru
care alcatuieste mangaierea celor ce plang, si in timpul desfatarii celei
mincinoase, aduse de inselarea draceasca, vin clipe in care inselarea isi
leapada, cum ar veni, haina, si se lasa gustata asa cum este ea de fapt.
Aceste clipe sunt cumplite ! Amaraciunea lor si deznadejdea pricinuita de
aceasta amaraciune sunt de nesuferit. In aceasta stare in care il aduce
inselarea i-ar fi mai usor celui inselat s-o recunoasca pe aceasta si sa ia
masuri spre a se vindeca.
Vai ! Inceputul
inselarii este trufia - iar roada ei, trufia cea peste masura. Cel inselat,
socotindu-se vas al harului Dumnezeiesc, dispretuieste mantuitoarele
preintampinari ale celor apropiati, precum a bagat de seama Sfantul Simeon.
Intre timp, accesele de deznadejde devin din ce in ce mai puternice: in cele
din urma, deznadejdea aduce la iesirea din minti si incununeaza prin
sinucidere. La inceputul veacului nostru se nevoia in pustia Sofroniev (Eparhia
Kursk) schimonahul Teodosie, care-si atrasese cinstirea obstii si a mirenilor
prin viata sa aspra, inalta. O data, i s-a parut ca a fost rapit la rai. Dupa
terminarea vedeniei, a mers la intai-statator, a povestit minunea in amanunt,
si si-a facut cunoscuta parerea de rau pentru faptul ca s-a vazut in rai numai
pe sine, iar din obste pe nimeni altcineva. Faptul nu a atras intai-statatorului
luarea-aminte cuvenita: acesta, a strans obstea si cu duh infrant le-a povestit
despre vedenia schimonahului si i-a indemnat a vietui mai cu ravna si intr-un
chip mai placut lui Dumnezeu. Dupa trecerea a oarecare vreme, au inceput sa
apara ciudatenii in purtarea schimonahului. Totul s-a sfarsit atunci cand l-au
gasit spanzurat in chilia sa".
Am avut si eu parte
de urmatorea intamplare vrednica de luare-aminte. M-a cercetat, odata, un ieroschimonah atonit, venit in Rusia pentru colecta. Ne-am
asezat in chilia mea de oaspeti, si a inceput sa-mi zica: "Roaga-te pentru
mine, parinte: dorm mult, mananc mult !". In vreme ce-mi spunea acestea,
simteam dragostea care iesea din el, fapt pentru care i-am si raspuns:
"Nu mananci mult si nu bei mult: oare nu este in tine ceva deosebit
?" si l-am rugat sa intre in chilia dinlauntru. Mergand inaintea lui si
deschizand usa chiliei dinlauntru, ma rugam in gandul meu lui Dumnezeu ca sa
daruiasca folos sufletului meu flamand din partea acelui ieroschimonah atonit,
daca el va fi fiind cu adevarat rob al lui Dumnezeu. Intocmai: bagasem de
seama la el ceva deosebit. In chilia dinlauntru ne-am asezat iarasi ca sa stam
de vorba, si am inceput sa-l rog: "Fa milostenie, invata-ma sa ma rog. Tu
traiesti in cel dintai loc monahicesc de pe pamant, printre mii de monahi:
intr-un asemenea loc si in mijlocul unei adunari atat de numeroase de monahi
numaidecat trebuie sa se gaseasca mari rugatori, care cunosc lucrarea cea de
taina a rugaciunii si ii calauzesc la ea si pe cei apropiati, dupa pilda lui
Grigore Sinaitul si Grigore Palama, dupa pilda multor altor luminatori
atoniti". Ieroschimonahul s-a invoit numaidecat
sa-mi fie povatuitor - si o, groaza ! Cu cea mai mare infierbantare a inceput
sa-mi arate metoda mai sus aratata de rugaciune extatica, intemeiata pe inchipuire.
Ma uit la el - era intr-o infierbantare grozava ! Avea infierbantate si sangele
si inchipuirea ! Era in multumire de sine, in extaz, in amagire de sine, in
inselare ! Lasandu-l sa se descarce, am inceput, putin cate putin, jucandu-mi
in continuare rolul de povatuit, sa ii infatisez invatatura Sfintilor Parinti
despre rugaciune, aratandu-i-o in Filocalie si cerandu-i sa mi-o lamureasca. Atonitul a cazut
intr-o nedumerire desavarsita. Am vazut ca nu are cunostinta nicidecum despre
invatatura Parintilor cu privire la rugaciune ! In continuarea discutiei
noastre, i-am zis: "Uite ce e, starete ! Vei locui in Petersburg - sa nu
stai defel la catul de sus; sa-ti iei odaie numaidecat la cel de jos !".
De ce asa ?" a intors cuvantul atonitul. "Pentru ca", am spus
eu, "daca le trece prin cap ingerilor ca, rapindu-te pe neasteptate, sa te
duca din Petersburg la Athos, si luandu-te de la catul de sus, te vor scapa,
ai sa te strivesti de moarte; iar daca te vor lua de la cel de jos si te vor
scapa, ai sa te-alegi doar cu lovituri usoare".Inchipuie-ti", mi-a
raspuns atonitul, "de cate ori, "deja, stand la rugaciune, mi-a venit
cu putere gandul ca ingerii ma vor rapi si ma vor lasa in Athos !" S-a vadit ca ieroschimonahul purta lanturi, nu dormea mai
deloc, manca foarte putin si simtea in trup asemenea fierbinteala, ca iarna nu
avea nevoie de imbracaminte groasa. Spre sfarsitul convorbirii noastre,
mi-a venit in gand sa fac precum urmeaza: am inceput sa-l rog pe atonit ca el,
postitor si nevoitor fiind, sa puna la incercare asupra sa metoda Sfintilor Parinti, care cere ca mintea sa fie la
vremea rugaciunii cu desavarsire libera de orice inchipuire, cufundandu-se
toata in luareaaminte fata de cuvintele rugaciunii, inchizandu-se si
cuprinzand-o, potrivit spuselor Sfantului Ioan Scararul, in cuvintele
rugaciunii. (Scara, Cuvantul 28, cap.l7).
In timpul acestei lucrari, inima se face, de obicei,
impreuna-lucratoare mintii printr-un simtamant mantuitor de intristare pentru
pacate, precum a spus Preacuviosul Marcu Ascetul: "Mintea care se roaga
fara imprastiere stramtoreaza inima: iar "inima infranta si smerita
Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. 50, 19. Cuvantul despre cei ce
socot a se indreptati din fapte, cap. 34, Filocalia, vol.1 )."Dupa ce faci
pe tine incercarea", i-am spus atonitului, "adu-mi si mie la
cunostinta despre roada ei; caci aceasta incercare este anevoioasa pentru mine
insumi, datorita vietii imprastiate pe care o duc". Atonitul s-a invoit
cu bucurie la imbierea mea. Dupa cateva zile vine la mine si imi spune:
"Ce mi-ai facut ?". "Dar ce s-a intamplat ?". "Pai cum am inceput sa ma rog cu luare- aminte,
inchizand mintea in cuvintele rugaciunii, toate vedeniile mele s-au dus, si
deja nu mai pot sa ma intorc la ele". Vorbind mai departe cu atonitul, nu
am mai vazut la el acea incredere in sine si indrazneala care sareau in ochi la
prima intalnire si care se fac, de obicei, vazute la oamenii aflati in amagire
de sine, carora li se pare ca sunt sfinti, sau care se afla in inselare
duhovniceasca. Atonitul si-a aratat chiar dorinta de a asculta sarmanele mele
sfaturi. Atunci cand l-am povatuit sa nu se deosebeasca prin felul vazut de
vietuire fata de ceilalti monahi, intrucat aceasta duce la cugetare semeata
(Scara, Cuvantul 4, cap. 82, 83.Preacuviosul Varsanufie cel Mare, raspunsul
275. Viata si invataturile Preacuviosului Apollo, Pateric), si-a scos
lanturile de pe el si mi le-a dat. Dupa o
luna a venit iarasi la mine si mi-a spus ca a incetat fierbinteala din trupul
lui, ca are nevoie de imbracaminte calduroasa si doarme cu mult mai mult.
Totodata, povestea ca in Muntele Athos sunt multi, unii bucurandu-se de faima
sfinteniei, care intrebuinteaza acea metoda de rugaciune pe care o intrebuinta
el, deprinzandu-i cu ea si pe altii. Nu-i de mirare ! Sfantul Simeon Noul
Teolog, care a trait cu opt sute de ani inaintea vremurilor noastre, spunea ca
foarte putini se indeletnicesc cu rugaciunea intru luareaminte (Despre cel
de-al treilea chip al rugaciunii). Preacuviosul Grigore Sinaitul, traitor in
veacul al patrusprecelea dupa nasterea lui Hristos, atunci cand a mers in
Muntele Athos, a aflat ca numerosii calugari de acolo nu aveau nici o idee
despre rugaciunea mintii; se indeletniceau doar cu nevointele trupesti, savarsind
rugaciunile doar cu buzele si cu glasul (Viata Preacuviosului Grigorie
Sinaitul). Preacuviosul Nil Sorski, traitor la sfarsitul veacului al
cincisprezecelea si inceputul celui de al saisprezecelea, cercetand si el Muntele
Athos, spune ca in vremea sa numarul celor care se rugau cu luare-aminte se
imputinase peste masura (Inainte-cuvantare la Predania sau Tipicul Schitului).
Staretul arhimandrit Paisie Velicikovski s-a stramutat in
Muntele Athos, din Moldova, in anul 1747. In scurta vreme, a cercetat toate
manastirile si schiturile, a stat de vorba cu numerosi batrani pe care parerea
obsteasca a Sfantului Munte ii tinea de monahi foarte incercati si sfinti.
Atunci, insa, cand a inceput sa-i intrebe pe acesti monahi despre cartile
Sfintilor Parinti care au scris despre rugaciunea mintii, s-a aratat nu doar
ca nu aveau habar ca vor fi fost pe lume asemenea carti, ci si ca nu stiau nici
macar numele sfintilor Scriitori; Filocalia nu fusese, inca, tiparita in
greceste (Din scrisoarea staretului Paisie catre staretul Teodosie. Scrierile
lui Paisie, ed. Pustiei Optina). Rugaciunea cu luare-aminte cere lepadare de
sine, si putini se hotarasc sa se lepede de sine. Cel inchis in sine prin luarea-aminte, care se afla in stare de uimire
din pricina vederii pacatoseniei sale nu este in stare de vorbire multa si,
indeobste, de scene de efect si actorie - unul ca acesta apare inaintea celor
ce nu cunosc nevointa lui tainica oarecum ciudat, curios, "neispravit"
in~ toate privintele. Usor este, oare, sa te deosebesti de parerea lumii ? Iar
lumea, cum sa-l cunoasca pe nevoitorul adevaratei rugaciuni, cand nevointa
aceasta este ea insasi cu totul necunoscuta lumii ? Altfel stau lucrurile cu
cel aflat in amagire de sine ! Nu mananca, nu bea, nu doarme, iarna umbla doar
in rasa, poarta lanturi, vede vedenii, pe toti ii invata si ii mustra cu o
nerusinare plina de indrazneala, fara nici o dreptate, fara rost, cu
infierbantare a sangelui, infierbantare trupeasca, patimasa, si indemnat de
aceasta infierbantrare nenorocita si pierzatoare. Sfant si gata ! De multa
vreme s-au facut bagate de seama gustul si inclinarea pe care le are societatea
omeneasca spre asemenea lucruri: "rabdati", scrie Apostolul Pavel
catre Corinteni, "de va robeste cineva, de va mananca cineva, de va ia ce
e al vostru, de va priveste cineva cu mandrie, de va loveste cineva peste
obraz" (2 Cor. 11, 20). In continuare, Sfantul Apostol spune
ca el, fiind in Corint, nu a putut sa se poarte cu indrazneala si obraznicie:
purtarea lui a purtat pecetea smereniei, a "blandetii si ingaduintei lui
Hristos" (2 Cor. 10,1). O mare parte dintre nevoitorii Bisericii Apusene,
socotiti in sanul acesteia ca foarte mari sfinti - aceasta dupa caderea ei de
la Biserica Rasariteana si indepartarea Sfantului Duh de la ea - s-au rugat si
au ajuns la vedenii, bineinteles mincinoase, prin metoda pe care am amintit-o.
Acesti paruti sfinti se aflau in cea mai cumplita inselare draceasca. Inselarea
isi ridica, deja, in chip firesc capul pe temeiul hulirii impotriva lui Dumnezeu
prin care este schimonosita la eretici credinta dogmatica. Purtarea nevoitorilor latinilor,
cuprinsi fiind de inselare, a fost intotdeauna "extatica" din
pricina neobisnuitei lor infierbantari trupesti si patimase. Intr-o asemenea
stare se afla(Ignatiu
de Loyola,
intemeietorul Ordinului iezuitilor. Inchipuirea lui era atat de aprinsa si de
atatata, incat, precum el insusi spunea, avea nevoie doar sa o voiasca si sa
intrebuinteze oarecare sfortare ca sa-i apara inainte, dupa bunul sau plac,
iadul sau raiul. Aparitia raiului si iadului se savarsea nu doar prin lucrarea
inchipuirii omenesti; lucrarea inchipuirii omenesti, de una singura, este
neindestulatoare pentru aceasta: faptul se savarsea prin lucrarea demonilor,
care isi uneau prisositoarea lor lucrare cu lucrarea neindestulatoare
omeneasca, adaugand lucrare la lucrare, plinind o lucrare prin cealalta, pe
temelia liberei vointe a omului care si-a ales si si-a insusit o indreptare
mincinoasa. Se stie ca adevaratilor sfinti ai lui Dumnezeu vedeniile li se
daruiesc numai si numai prin bunavointa si lucrarea lui Dumnezeu, iar nu dupa
voia omului si nu prin propriile lui sfortari - se daruiesc pe neasteptate,
foarte arareori, cand este neaparata nevoie, potrivit minunatei iconomii a lui
Dumnezeu, iar nu la intamplare (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul al 36-lea).
Nevointa aspra a celor aflati in inselare se insoteste, de obicei, de o adanca
stricaciune sufleteasca. Dupa aceasta se poate masura vapaia care ii mistuie pe
cei inselati. In sprijinul celor spuse stau povestirile din istorie si marturia
Parintilor. "Cel ce vede duhul amagirii - in vedeniile care-i sunt
infatisate", a spus Preacuviosul Maxim Capsocalivitul, "foarte adesea
este supus iutimii si maniei; buna-mireasma a smereniei ori rugaciunii, ori
lacrimii adevarate nu incape intr-ansul. Dimpotriva, unul ca acesta se lauda
mereu cu virtutile sale, este plin de slava desarta si se deda intruna, fara
frica, patimilor viclene (Convorbirea Preacuviosului Maxim Capsocalivitul cu
Preacuviosul Grigore Sinaitul, Filoc. rom., vol. 7).
Ucenicul: Faptul ca aceasta
metoda de rugaciune este gresita si legatura ei cu amagirea de sine si inselarea
imi sunt acum limpezi; fa-ma prevazator acum si cu privire la celelalte feluri
de rugaciune nepotrivita si la starea amagitoare care este legata de ele.
Staretul: Precum duce la amagire de sine si inselare
lucrarea gresita a mintii, tot asa duce la ele si lucrarea gresita a inimii.
Sunt pline de trufie nechibzuita dorinta si nazuinta de a vedea vederi
duhovnicesti cu o minte necuratita de patimi, neinnoita si nerezidita de catre
dreapta Sfantului Duh: pline sunt de aceeasi trufie si nechibzuinta, dorinta si
nazuinta inimii de a se indulci de simtiri sfinte, duhovnicesti, dumnezeiesti,
atunci cand ea nu este inca in stare de asemenea indulciri. Precum mintea necurata care, dorind a
vedea vedenii Dumnezeiesti si neavind putinta de a le vedea, alcatuieste
pentru sine vedenii din sine insasi, amagindu-se si inselandu-se cu ele - tot
asa si inima, silindu-se a gusta dulceata dumnezeiasca si alte simtiri
dumnezeiesti, si neaflindu-le in sine, se linguseste cu ele pe sine, se
amageste, se inseala, se pierde pe sine, intrand pe taramul minciunii, in
partasie cu demonii, supunandu-se inrauririi lor, lasandu-se inrobita de stapanirea
lor.
O singura simtire dintre toate simtirile
inimii aflate in starea cazuta poate fi intrebuintata la nevazuta slujire a
lui Dumnezeu: intristarea pentru pacate, pentru pacatosenie, pentru cadere,
pentru pierzania sufletului - acesta se numeste plans, pocainta, strapungere a
duhului. Pentru aceasta da marturie Sfanta Scriptura. "Daca ai fi
voit jertfa, Ti-as fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi" (Ps. 50, 18,
19): fiecare
simtire a inimii in parte precum si toate impreuna nu Iti sunt bineplacute,
pangarite fiind de pacat si schimonosite prin cadere. "Jertfa lui
Dumnezeu - duhul umilit; inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va
urgisi" (Ps. 50, 18,19). Aceasta jertfa indeparteaza in chip firesc aducerea
celorlalte jertfe: simtamantul de pocainta face sa amuteasca toate celelalte
simtaminte. Pentru ca jertfele celorlalte simtaminte sa se faca bineplacute
lui Dumnezeu, trebuie ca mai inainte sa se reverse bunavoirea lui Dumnezeu
peste Sionul nostru, trebuie ca mai inainte sa se recladeasca zidurile
Ierusalimului nostru daramat. Domnul este Drept si Atotsfant: numai jertfele
drepte, curate, pe care e in stare sa le aduca firea omeneasca abia dupa
innoirea sa, sunt bineplacute Domnului Celui Drept si Atotsfant. Jertfele si
arderile de tot pangarite El nu le va binevoi. Sa ne ingrijim a ne curati prin
pocainta ! "Atunci vei binevoi jertfa dreptatii, prinosul si arderile de
tot; atunci vor pune pe altarul Tau vitei" (Ps. 50, 21 ): simtirile renascute
ale omului innoit prin Sfantul Duh.
Cea dintai porunca
data de Mantuitorul lumii tuturor oamenilor, fara deosebire, este porunca
despre pocainta: "a inceput Iisus a propavadui si a spune: pocaiti-va, ca
s-a apropiat Imparatia cerurilor" (Matei 4, 17). Porunca aceasta cuprinde,
inmanuncheaza in sine toate celelalte porunci. Acelor oameni care nu pricepeau
insemnatatea si puterea pocaintei, Mantuitorul le-a zis nu o data:
"Mergand, invatati-va ce inseamna: Mila voiesc, iar nu jertfa"
(Matei 9, 13). Aceasta inseamna ca Domnul, milostivindu-Se de oamenii cazuti si
pieriti, le-a daruit tuturor pocainta, ca singur mijloc de mantuire, intrucat
toti sunt cuprinsi de cadere si de pieire. El nu cere, nici nu doreste de la
ei jertfe de care nu sunt in stare, ci voieste ca sa se milostiveasca de ei insisi,
sa-si recunoasca nenorocirea, slobozindu-se din ghearele ei prin pocainta. La
cuvintele sus-pomenite, Domnul a
adaugat aceste vorbe grozave: "Nu am venit", a zis El, "sa chem
pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta". Pe cine numeste drepti ?
Pe acei pacatosi nefericiti si orbiti, care, amagiti fiind de catre parerea de
sine, nu socot ca au trebuinta in chip firesc de pocainta, si, de aceea, f'ie
ca se leapada de ea, fie ca nu-i duc grija. Ce nefericire ! Prin aceasta ei se
leapada de Mantuitorul si pierd comoara mantuirii. "Vai sufletului",
spune Preacuviosul Macarie cel Mare, "care nu-si simte ranile sale si i
se pare, din pricina marii, nemasuratei vatamari pe care i-a adus-o raul, ca
este pe de-a-ntregul strain de aceasta vatamare. Un asemenea suflet nu mai
este deja cercetat si doftoricit de catre Doctorul Cel Bun, ca unul care de
bunavoie si-a lasat ranile neingrijite si se socoate sanatos si neprihanit.
"Nu au nevoie de doctor", zice El, "cei sanatosi, ci cei bolnavi"
(Mat. 9, 12; Cuvantul al 6-lea despre dragoste, cap.l6). Cumplita cruzime fata
de sine este lepadarea de pocainta ! Cumplita raceala, neiubire de sine este
nepasarea fata de pocainta ! Cel care este crud cu sine nu poate sa nu
fie crud si cu ceilalti. Cel ce
s-a milostivit de sine imbratisand pocainta se face, totodata, milostiv si
fata de aproapele. De aici se vede intreaga insemnatate a greselii: a lua
inimii simtamantul de pocainta poruncit ei de catre Dumnezeu Insusi, care ii
este, in chip firesc si logic, neaparat trebuincios, si a te stradui sa
descoperi in inima, in pofida randuielii, in pofida asezamintelor Dumnezeiesti,
acele simtiri care trebuie sa se iveasca in ea de la sine dupa curatirea prin
pocainta, insa avand un cu totul alt caracter. (Sfantul Isaac Sirul,
Cuvantul 55). Despre acest caracter duhovnicesc, omul trupesc nu poate sa-si
faca nici o inchipuire, intrucat simtirile plasmuite se intemeiaza intotdeauna
pe simtiri deja cunoscute inimii, iar simtirile duhovnicesti sunt pe
de-a-ntregul straine inimii care nu cunoaste decat simtirile trupesti. Asemenea
inima nici nu stie macar ca exista simtiri duhovnicesti.
Toata lumea stie ce
nenorocire sufleteasca a cazut peste carturarii si fariseii iudei din pricina
gresitei lor intocmiri sufletesti; ei s-au facut nu numai straini de Dumnezeu,
ci si vrajmasi pe fata ai Lui, ucigasi de Dumnezeu. Intr-o asemenea nenorocire cad si cei ce se
nevoiesc la rugaciune, dar leapada pocainta din nevointa lor, incercand sa
atate in inima iubirea de Dumnezeu, sa simta desfatare si extaz; acestia dau
singuri apa la moara caderii lor, se fac straini de Dumnezeu, se fac partasi cu
satana, se molipsesc de ura fata de Sfantul Duh. Acest fel de amagire este
inspaimantatoare; el este la fel de pierzator de suflet ca si primul, dar mai
putin vadit; arareori duce la nebunie si sinucidere, dar strica, fara umbra de
indoiala, si mintea si inima. Pe acesta, Parintii l-au numit, din pricina
acelei stari a mintii careia ii da nastere, "parere". (Preacuviosul Grigore Sinaitul, cuv.l08, 128,
Sfantul Ioan Carpatiul, cap. 49, Filocalia, vol.4). La acest fel de inselare se
refera Sfantul Apostol Pavel, atunci cand spune: "Nimeni, dar, sa nu va
insele printr-o prefacuta smerenie si printr-o fatarnica inchinare la ingeri,
incercand sa patrunda in cele ce n-a vazut, si ingamfandu-se zadarnic cu
inchipuirea lui trupeasca". (Col. 2, 18). Cel tinut de aceasta inselare nutreste
"parere" despre sine, alcatuieste despre sine "parerea" ca
ar avea numeroase virtuti si merite, chiar si ca ar fi plin din belsug de
darurile Sfantului Duh.
"Parerea"
este alcatuita din socotinte mincinoase si simtiri mincinoase; potrivit cu
aceasta insusire a ei, se afla pe de-antregul in partea tatalui si
intruchiparii minciunii diavolul. Cel ce se roaga silindu-se sa descopere in inima
simtirile omului nou, neavind putinta de face aceasta, le inlocuieste cu
simtiri nascocite de el, nesabuite, la care nu intarzie a adauga lucarea
duhurilor cazute. Socotind adevarate si izvorate din har simtirile gresite,
atat ale sale cat si ~cele rele de la demoni, el capata niste pareri pe potriva
acelor simtiri care, necontenit insusindu-si-le inimii si intarindu-se in ea,
ele hranesc si inmultesc parerile mincinoase; fireste ca dintr-o asemenea
nevointa gresita iau nastere amagirea de sine si inselarea diavoleasca -
"parerea". "Parerea nu ingaduie celor parute
sa ia cu adevarat fiinta" - a spus Sfantul Simeon, Noul Teolog. Cel caruia i se pare ca este despatimit
nu se va curata niciodata de patimi; cel caruia i se pare ca este plin de har
nu va primi niciodata har; cel caruia i se pare ca este sfant nu va ajunge
niciodata la sfintenie. Sa fie limpede: cel ce socoate ca are lucrari
duhovnicesti, virtuti, merite, daruri harice, care se maguleste si se desfata
cu "parerea", prin aceasta "parere" ingradeste lucrarilor
duhovnicesti, virtutilor crestine si harului Dumnezeiesc intrarea in el si
deschide larg poarta pentru imbolnavirea de pacat si pentru demoni. Pentru cei
molipsiti de "parere", deja nu se mai afla nici o putinta de sporire
duhovniceasca: ei au nimicit aceasta putinta jertfind pe altarul minciunii
insesi principiile pe care se intemeiaza lucrarea omului, lucrarea mantuirii
sale, si anume felul in care el priveste adevarul. In cei ce bolesc de aceasta inselare apare o
ingamfare neobisnuita: parca ar fi beti de sine, de starea lor de amagire de
sine, vazand in ea o stare harica. Ei sunt patrunsi, plini peste masura de
cugetare semeata si trufie, parand, totusi, smeriti in ochii multora care
judeca dupa aratare si nu pot sa pretuiasca lucrurile dupa roadele lor, precum
a poruncit Mantuitorul (Mat.7,16; 12, 33), si cu atat mai putin dupa simtul
duhovnicesc de care amintea Apostolul (Evr. 5, 14). Proorocul Isaia a zugravit
in culori vii felul in care lucrarea inselarii prin "parere" s-a
petrecut in arhanghelul cazut, lucrare care l-a amagit si l-a pierdut pe acest
arhanghel. "Tu", ii graieste satanei proorocul, "zis-ai in
cugetul tau: ridica-ma-voi in cer si mai presus de stelele cerului voi aseza
scaunul meu, sedea-voi in magura inalta peste muntii cei inalti, cei dinspre
miazanoapte; suima-voi deasupra norilor, fi-voi deopotriva cu Cel Prea Inalt.
Si acum la iad te vei pogora si la temeliile pamantului". (Isaia 14,
13-l5).
Pe cel molipsit de
"parere", Domnul il mustra in felul urmator: "Tu zici: sunt
bogat si m-am imbogatit, si de nimic nu am nevoie ! Si nu stii ca tu esti
ticalos si sarman si orb si gol". ( Apoc. 3,17).
Domnul il sfatuieste
pe cel inselat sa se pocaiasca; il imbie sa cumpere, de la nimeni altcineva
decat de la Domnul Insusi, cele ce sunt de neaparata trebuinta, din care se
alcatuieste pocainta (Apoc. 3, 18). Aceste cumparaturi" sunt cu adevarat
trebuincioase: fara de " ele nu este mantuire. Nu este mantuire fara de pocainta, iar
pocainta primesc de la Dumnezeu doar aceia care pentru primirea ei, isi vor
vinde toata averea lor, adica se vor lepada de tot ce si-au insusit prin
"parere".
Ucenicul: Nu ti s-a
intamplat, oare, sa ai de-a face cu vreunii oameni molipsiti de acest soi de
inselare ?
Staretul: Cei molipsiti de inselare prin
"parere" pot fi intalniti foarte adesea. Oricine nu are duh infrant,
cel care isi recunoaste vreun fel oarecare de vrednicie, si de merite, oricine
nu tine neabatut invatatura Bisericii Ortodoxe, ci judeca in ce priveste
oarecare dogma sau predanie dupa cum il taie pe el capul sau dupa invataturile
celor de alta lege, se afla in aceasta inselare. Cat este de mare inselarea
cuiva se poate vedea dupa marimea ratacirii si a staruintei sale in ratacire.
Neputincios este omul
! Tot timpul se furiseaza in ; noi "parerea" intr-unul din chipurile
sale si, dand fiinta "eu-ului" nostru, alunga de la noi harul Dumnezeiesc.
Precum
nu este om, asa cum bine a bagat de seama Sfantul Macarie cel Mare, care se fie
liber de trufie, tot asa, nu este om care sa fie cu desavarsire liber de
lucrarea asupra lui a acestei patimi subtiri, numite "parere".
Ea a fost data in vileag de catre Sfantul Apostol Pavel si
doftoricita prin grele incercari venite cu ingaduinta lui Dumnezeu. "Nu
voim, fratilor", scrie Apostolul catre Corinteni, "ca voi sa nu stiti
de necazul nostru care ni s-a facut in Asia, ca peste masura si peste puteri am
fost ingreuiati, incat nu mai nadajduiam sa mai scapam cu viata. Ci noi, in noi
insine, ne-am socotit ca osanditi la moarte, ca sa nu ne punem increderea in
noi, ci in Dumnezeu, Cel Ce inviaza pe cei morti" (2 Cor. 8, 9). Din aceasta pricina, trebuie sa veghem cu
luare-aminte la noi insine, ca sa nu socotim ca avem prin noi insine vreo fapta
buna, vreo insusire vrednica de lauda sau inzestrare fireasca deosebita, si
chiar stare harica; pe scurt, sa nu socotim ca avem prin noi insine ceva bun.
"Ce ai tu", spune Apostolul, "pe care sa nu-l fi primit" (
1 Cor. 4, 7) de la Dumnezeu ? De la Dumnezeu avem si viata, si cea de-a doua
nastere, si toate insusirile firesti, toate darurile, atat sufletesti cat si
trupesti. Noi suntem datornicii lui Dumnezeu ! Datoria noastra este cu
neputinta de platit ! Cugetand astfel cu privire la noi insine, in sufletul
nostru ia nastere de la sine starea potrivnica "parerii", stare pe
care Domnul a numit-o "saracie cu duhul", pe care a fericit-o.
(Mat.S, 3). Mare nenorocire este a ne abate de la invatatura dogmatica si morala a Bisericii; de la invatatura Sfantului Duh, printr-o
filozofare oarecare ! Aceasta este "inaltarea care se ridica impotriva
intelegerii Dumnezeiesti". Trebuie sa rasturnam aceasta intelegere si sa o
supunem "ascultarii lui Hristos" (2 Cor. 10, 4, 5).
Ucenicul: Este vreo legatura
intre primul fel de inselare si cel de-al doilea ?
Staretul: Intre aceste doua
feluri de inselare intotdeauna este o legatura. Primul fel de inselare este
intotdeauna unit cu cel de-al doilea, cu "parerea". Celui care alcatuieste chipuri
amagitoare, prin mijlocirea puterii firesti de inchipuire si imbina aceste
chipuri prin mijlocirea fanteziei, intr-o priveliste care-l vrajeste, celui
care isi supune intreaga fiinta inrauririi amagitoare si puternice a acestei
privelisti, totdeauna i se "pare", din nefericire, ca aceasta
priveliste ia nastere prin lucrarea harului Dumnezeiesc, ca simtirile inimii
pe care le starneste ea sunt simtiri venite prin har. Cel de-al doilea fel
de inselare, adevarata "parere", lucreaza fara a alcatui privelisti
amagitoare: el se multumeste cu alcatuirea unor simtiri si stari harice
masluite, din care se naste o parere mincinoasa, stramba, despre orisice fel de
nevointa duhovniceasca. Cel care se afla in inselarea prin "parere"
capata o intelegere mincinoasa a tot ceea ce il inconjoara. El este inselat si
inlauntrul sau, si din afara. Inchipuirea lucreaza cu multa putere in cei
amagiti prin "parere", insa lucreaza numai si numai pe taramul
imaginarului. Ea nu se indeletniceste defel (sau se indeletniceste foarte rar)
cu zugravirea in inchipuire a raiului, a salasuirilor si camarilor de sus, a
luminii si bunei-miresme ceresti, a lui Hristos, a ingerilor si a sfintilor; ea alcatuieste intotdeauna parute stari
duhovnicesti, stransa prietenie cu Iisus ("Urmarea lui Hristos" a lui
Thoma de Kempis, cartea 2, cap.8), launtrica impreuna-vorbire cu El
("Urmarea", cartea 3, cap.1 ), descoperiri tainice
("Urmarea", cartea 3, cap.l3), glasuri, desfatari;
zideste pe temelia lor o
intelegere mincinoasa despre sine si despre nevointa crestina, zideste
indeobste, un fel mincinos de a gandi si o intocmire mincinoasa a inimii, duce
la betia de sine, ba la infierbantare si extaz. Aceste simtiri felurite apar
prin lucrarea subtire a slavei desarte si a patimii dulcetii: in urma acestei
lucrari, sangele capata o miscare pacatoasa, amagitoare, ce se infatiseaza ca
desfatare a harului, iar slava desarta si patima dulcetii sunt starnite de
cugetarea semeata, acest tovaras nedespartit al "parerii". O trufie grozava, asemenea trufiei demonilor,
alcatuieste insusirea de capetenie a celor ce si-au insusit unul din aceste
doua feluri de inselare. Pe cei amagiti de primul soi de inselare, trufia ii
aduce intr-o stare de nebunie vadita; in cei amagiti de cel de-al doilea soi,
aceasta, pricinuindu-le si lor o anume vatamare a mintii, mai putin vadita,
numita in Scriptura "stricare a mintii" (2 Tim. 3, 8) - ei bine,
aceasta ia chipul smereniei, evlaviei, intelepciunii, dar poate fi cunoscuta
dupa roadele sale amare. Cei molipsiti de "parerea`` despre virtutile lor,
si mai cu seama despre sfintenia lor, sunt in stare si gata de orice uneltire,
de orice fatarnicie, viclenie si amagire, de orice fapta rea. Ei sufla cu
vrajba neimpacata impotriva slujitorilor adevarului, napustindu-se asupra lor
cu ura incrancenata, atunci cand acestia nu recunosc in cei inselati starea pe
care "parerea" ii face sa creada ca o au si o arata in vazul lumi
oarbe cu duhul.
Ucenicul: Sunt, oare,
si stari duhovnicesti, care vin din harul Dumnezeiesc - de pilda, acea stare in
care se gusta dulceata si bucuria duhovniceasca,. starea in care se descopera
tainele crestinatatii, starea in care se face simtita in inima salasuirea
Sfantului Duh, starea in care nevoitorul lui Hristos se invredniceste de vederi
duhovnicesti ?
Staretul: Fara indoiala ca
sunt, dar numai in crestinii care au atins desavarsirea crestina, care mai
inainte s-au curatit si pregatit prin pocainta. Lucrarea treptata a pocaintei se face aratata indeobste,
prin toate felurile smereniei, si indeosebi prin rugaciunea adusa din saracia
duhului, din plans; ea slabeste in om, treptat, lucrarea pacatului. Pentru aceasta este
nevoie de nu putina vreme, si se da numai nevoitorilor adevarati, cu
buna-hotarare, prin Dumnezeiasa Pronie, care vegheaza neadormit asupra noastra.
Lupta cu patimile este nespus de folositoare: ea duce, mai presus de orice, la
saracia cu duhul. Avand scopul de a ne folosi cu adevarat, Judecatorul si
Dumnezeul nostru "rabda indelung" pentru noi, si nu degraba "va
rasplati potrivnicului" ( Luca 18, 7) nostru - pacatul. Atunci cand patimile slabesc - aceasta se
intampla cel mai adesea spre sfarsitul vietii [Viata lui Teofil, a lui Pimen
cel Bolnav, a lui Ioan Mult-patimitorul (Patericul Lavrei Pecerska)) - atunci
incep sa apara, putin cate putin, starile duhovnicesti, care se deosebesc cu
nespusa osebire de starile alcatuite de catre "parere". Mai intai,
intra in casa sufletului plansul cel din har, o curateste si o albeste pentru
primirea darurilor care urmeaza plansului, potrivit asezamintelor legii duhovnicesti.
Omul trupesc nu poate nicicum, prin nici un mijloc, sa isi inchipuie starile
duhovnicesti, si nici din plansul cel din har nu poate sa inteleaga nimic:
cunoasterea acestor stari nu se deosebeste altfel decat prin cercare ( Sfantul
Isaac Sirul, cuvantul 55). Darurile duhovnicesti sunt impartite cu
Dumnezeiasca intelepciune, care vegheaza ca vasul cel cuvantator ce trebuie sa
primeasca in sine darul sa poata primi in sine fara vatamare puterea darului.
Vinul nou strica burdufurile vechi ( Mat.9,7). E vrednic de
luare-aminte faptul ca in vremea de acum, darurile duhovnicesti sunt impartite
cu cea mai mare economie, potrivit slabanogirii de care este cuprinsa,
indeobste crestinatatea. Darurile acestea slujesc aproape numai spre a
indestula trebuintele mantuirii. Dimpotriva, "parerea" isi
cheltuieste darurile sale cu o risipa neistovita si cu cea mai mare grabire.
Semnul de obste al starilor duhovnicesti este
adanca smerenie si smerita cugetare, unita cu gandul omului ca este mai
prejos decat toti, cu dragostea evanghelica fata de oricare semen, cu nazuinta
de a fi in insingurare. Aici nu prea este loc pentru "parere",
intrucat smerenia sta in lepadarea oricarei destoinicii proprii, in adevarata
marturisire a Rascumparatorului, in a-si pune in El toata nadejdea si reazimul:
iar "parerea" sta in socotinta ca insusirile bune daruite de Dumnezeu
le are omul de la sine, si in nascocirea pentru sine a unor insusiri bune care
nu sunt de fapt. Ea este unita cu nadajduirea in sine, cu marturisirea rece si
numai la aratare a Rascumparatorului. Dumnezeu este proslavit de inselat doar
cu scopul de a se proslavi pe sine, asa cum a facut Fariseul. Cei tinuti de "parere"
sunt dedati in cea mai mare parte, patimii dulcetii, chiar daca se falesc cu
cele mai inalte stari duhovnicesti, nemaipomenite in adevarata nevointa
ortodoxa; unii dintre ei se infraneaza de la inrobirea grosolana fata de patima
dulcetii, dar asta numai pentru ca in ei precumpaneste pacatul pacatelor -
trufia.
Ucenicul: Din inselarea numita "parere"
pot, oare, sa se traga oarecare urmari nefericite simtite si vazute ?
Staretul: Din acest fel de inselare au aparut
urmari pierzatoare: ereziile, schismele, necredinta, hula. Nefericita urmare
vazuta a acestora este lucrarea gresita si vatamatoare pentru sine si pentru
aproapele - un rau care, oricat ar fi de limpede si de intins, este putin bagat
de seama si putin inteles. Cu acei lucratori ai rugaciunii care sunt molipsiti
de "parere" se intampla si nenorociri vadite inaintea tuturor:
arareori, insa, pentru ca "parerea", aducand mintea in cea mai cumplita
ratacire, nu o aduce totusi, la nebunie, asa cum o face inchipuirea
zdruncinata. Pe ostrovul Valaam, intr-o indepartata coliba pustniceasca, traia
schimonahul Porfirie, pe care l-am vazut si eu. El se indeletnicea cu nevointa
rugaciunii. Ce fel de nevointa era aceea, nu stiu prea bine. Despre faptul ca
aceasta nevointa era gresita da marturie lectura indragita a schimonahului: el pretuia mult cartea scriitorului
apusean Thoma de Kempis, despre "Urmarea lui Hristos", si se calauzea
dupa ea. Aceasta carte este scrisa din "parere". Odata,
toamna, Porfirie i-a cercetat pe batranii schitului, de care "pustia"
lui nu se afla departe. Luandu-si ramas bun de la batrani, acestia l-au
preintampinat, zicandu-i: "Nu cumva sa-ti vina in gand sa treci pe gheata:
gheata de-abia ce s-a facut, si e tare subtire". "Pustia" lui
Porfirie era despartita de schit printr-un intrand adanc al lacului Ladoga, ce
trebuia ocolit. Schimonahul a raspuns cu glas linistit si cu paruta umilinta:
"Deja am devenit usor". A plecat. Nu dupa multa vreme s-a auzit un
tipat deznadajduit. Batranii schitului s-au tulburat, au alergat afara. Era
intuneric: locul in care se intamplase nefericirea n-a fost gasit degraba; nu
au gasit degraba nici mijloacele de a-l gasi pe innecat: cand trupul a fost
scos afara, era deja neinsufletit.
Ucenicul: Spui ca lucrarea "Urmarea lui
Hristos" a fost scrisa din amagire de sine; totusi, ea are o multime de
admiratori chiar printre fiii Bisericii Ortodoxe !
Staretul: Tocmai ca acestia, fiind extaziati de
valoarea ei, isi dau cu parerea despre aceasta valoare fara sa aiba nici o
pricepere. In inainte-cuvantarea traducatorului rus la cartea
"Urmarea lui Hristos" - editia din anul 1834, tiparita la Moscova -
se spune: "Un foarte luminat barbat - rus, ortodox - obisnuia sa spuna:
"Daca mi s-ar cere parerea as indrazni sa asez scrierea lui Kempis indata
dupa Sfanta Scriptura". Aceasta sentinta atat de hotarata da unui scriitor
de alta lege deplina intaietate asupra tuturor Sfintilor Parinti ai Bisericii
Ortodoxe, iar cel ce se rosteste, pune parerea sa mai presus de asezamintele
intregii Biserici, care, la Sfintele Sinoade, a recunoscut scrierile Sfintilor
Parinti ca fiind de Dumnezeu insuflate, randuind citirea lor nu numai spre
zidirea sufleteasca a tuturor fiilor sai, ci si ca indreptar pentru dezlegarea
problemelor bisericesti. In scrierile Parintilor se afla pastrata o mare
comoara duhovniceasca, crestina si bisericeasca: predania dogmatica si morala
a Sfintei Biserici. Este vadit ca "Urmarea lui
Hristos" este cea care l-a adus pe sus-pomenitul barbat intr-o asemenea
stare care sa-l faca a se rosti intr-un fel atat de indraznet, atat de gresit,
atat de trist*.
-----------
* "Urmarea" atunci cand a
aparut pentru prima oara, a fost osandita chiar de Biserica sa latina, fiind
pusa sub urmarirea Inchizitiei. Urmarirea a incetat, mai apoi, si s-a prefacut
in protectie, atunci cand s-a vazut ca aceasta carte este o buna unealta de
propaganda in randul oamenilor care si-au pierdut adevarata intelegere a
crestinismului si au pastrat fata de el doar o legatura de suprafata. Sub
numele de propaganda papista, se intelege aici acea parere despre Papa, pe
care Papa vrea sa o insufle despre sine omenirii, adica parerea despre puterea
suprema, autocratica, nemarginita pe care Papa ar fi avand-o asupra lumii.
Propaganda, avand acest tel, prea putin ia seama la calitatea invataturii pe
care o propune; ei ii convine orice contribuie la implinirea telului sau -
chiar si credinta in Hristos fara parasirea credintei in idoli.
-----------
Aceasta este amagirea de sine !
Aceasta este inselare ! Ea a luat fiinta din pareri mincinoase; parerile
mincinoase au luat nastere din simtirile gresite impartasite de cartea cu
pricina. In aceasta carte traieste si din aceasta carte rasufla ungerea duhului
celui viclean, care ii linguseste pe cititorii ei, imbatandu-i cu otrava
minciunii, otrava indulcita cu mirodeniile subtiri ale semetei cugetari, slavei
desarte si patimii dulcetii. Cartea ii poarta pe cititorii sai drept spre
partasia cu Dumnezeu, fara a-i curati, mai inainte, prin pocainta: de aceea si
starneste o deosebita aplecare spre ea in oamenii patimasi, care nu au batut
cararea pocaintei, care nu au fost preveniti cu privire la amagirea de sine si
la inselare, care nu au luat povata din invatatura Sfintilor Parinti ai
Bisericii Ortodoxe, cum sa vietuiasca dupa legea duhovniceasca. Cartea
lucreaza cu putere asupra sangelui si nervilor, ii atata - si de aceea ea place
cu osebire oamenilor robiti simturilor: de aceasta carte poti sa te indulcesti
fara a te lepada de despartirile grosolane ale simturilor. Cugetarea semeata,
subtirea patima a dulcetii si slava desarta sunt infatisate de aceasta carte
ca lucrare a harului Dumnezeiesc. Adulmecandu-si dezmatul in forma subtire a
lucrarii sale, oamenii trupesti cad in extaz de atata betie, de desfatarea
capatata fara de osteneala, fara lepadare de sine, fara pocainta, fara
rastignirea trupului cu patimile si poftele" ( 1 Galat.5, 24), prin
lingusirea starii de cadere. Manati de orbirea si de trufia lor, ei trec cu
veselie din patul iubirii dobitocesti in patul unei iubiri si mai nelegiuite,
care domneste in casa de desfranare a duhurilor lepadate. O oarecare
persoana, apartinand, dupa starea ei pamanteasca, societatii inalte si
cultivate, iar la aratare Bisericii Ortodoxe, s-a rostit in urmatorul fel
despre o luterana raposata, socotita ca sfanta de catre aceasta persoana:
"Il iubea pe Dumnezeu cu patima; se gandea numai la Dumnezeu; Il vedea
numai pe Dumnezeu; citea numai Evanghelia si "Urmarea", care este o
a doua Evanghelie*
-------------
*Aceasta sentinta exaltata a fost
rostita in limba franceza, atat de potrivita pentru scena: "elle aimait
Dieu avec passion; elle ne pensait qu a Dieu; elle ne voyait que Dieu; elle ne
lisait que l'Evangile et l'Imitation qui est un second Evangile.
-------------
In aceste cuvinte a
fost infatisata tocmai acea stare in care sunt adusi cititorii si cinstitorii
"Urmarii". Intocmai, in duhul sau, cu aceasta fraza este sentinta
vestitei scriitoare frantuzoaice, dna de Sevigne, in legatura cu vestitul poet
francez, Racine cel batran. "Il iubeste pe Dumnezeu - si-a ingaduit sa
spuna d-na de Sevigne - asa cum isi iubea mai inainte amantele"*.
-------------
* Il aime Dieu, comme il amait ses
maitresses".
-------------
Vestitul critic La
Garpe, fost mai inainte ateu si care a trecut mai apoi, la un crestinism prost
inteles si schimonosit de catre el, incuviintand rostirea d-nei de Sevigne, a
spus: "Cu aceeasi inima este iubit Creatorul cu care este iubita si
creatura, desi urmarile acestor iubiri se deosebesc la fel de mult intre ele pe
cat se deosebesc si obiectele lor"*.
-------------
* C'est avec la meme coeur, qu`on aime
le Createur, ou le creature, quoique les effets, soient aussi differents, que
les objets.
-------------
Racine a trecut
de la desfrau la inselarea numita "parere". Aceata inselare se
vadeste cat se poate limpede in cele din urma doua tragedii ale poetului: in
"Esthera" si in "Gotholia". "Inaltele" cugetari
si simtiri crestine ale lui Racine si-au gasit un loc larg in templul Muzelor
si al lui Apollo*; in teatru - au starnit entuziasm, aplauze.
-------------
* Muzele si Apollo - sunt zeitaji ale
vechilor pagani, greci si romani; acesti demoni erau socotiti de catre pagani
ca protectori ai artelor frumoase.
-------------
"Gotholia",
socotita drept cea mai reusita lucrare a lui Racine, s-a jucat de patruzeci de
ori la rand. Duhul acestei tragedii este unul si acelasi cu duhul
"Urmarii". Noi credem ca in inima omeneasca se afla o pofta
dobitoceasca, semanata in ea de cadere, si care se afla in legatura cu poftele
duhurilor cazute; noi credem ca se afla in inima si o dorire duhovniceasca,
dorire cu care am fost ziditi si prin care iubim in chip firesc si legiuit pe
Dumnezeu si pe aproapele, care se afla in potrivire cu dorirea sfintilor
ingeri. Pentru a-l iubi pe Dumnezeu, si pe aproapele in Dumnezeu, trebuie
numaidecat sa ne curatim de pofta dobitoceasca. Aceasta curatire o savarseste
Sfantul Duh in omul care arata prin vietuirea sa ca o voieste pe ea. De fapt,
in intelesul duhovnicesc, inima se cheama pofta dimpreuna cu celelalte puteri
sufletesti, iar nu inima ca parte din trup. Aceste puteri sunt stranse in inima
trupeasca, iar numele a trecut, prin intrebuintarea obsteasca, de la partea
trupului la suma puterilor sufletesti.
Fata de oamenii trupesti, barbatii
duhovnicesti socot cu totul dimpotriva cu privire la aceasta carte: adulmecand
miasma raului care se da drept bine, ei sunt cuprinsi, neintarziat de dezgust
fata de cartea care raspandeste o asemenea miasma. Staretului Isaia monahul,
care se linistea in Pustia Nikiforovsk (Eparhia Olonetk ori Petrozavodsk),
barbat foarte sporit in rugaciunea mintii si invrednicit de adumbrirea harului,
i s-a citit o bucata din "Urmarea lui Hristos". Staretul a patruns de
indata miezul cartii. El a inceput sa rada si a glasuit: "O ! Acestea au
fost scrise din parere". Nu-i nimic adevarat aici ! Totul este nascocit !
Toma a descris starile duhovnicesti asa cum i s-au nazarit si asa cum i s-au
parut lui, nestiindu-le din cercare". Inselarea infatiseaza, ca nefericire,
o priveliste dureroasa; iar ca prostie, o priveliste caraghioasa. Arhimandritul
manastirii Kirilo-Novoieversk (Eparhia Novgorod), barbat vestit pentru asprimea
vietii sale si care se indeletnicea, din simplitatea inimii sale, numai cu
nevointa trupeasca, iar despre nevointa sufleteasca stia cat se poate de putin
- ei bine, la inceput el ii povatuia pe cei ce se sfatuiau cu el si se aflau
sub calauzirea sa sa citeasca "Urmarea"; cu cativa ani, insa inainte
de a trece la cele vesnice, a inceput a opri cu strasnicie citirea ei, zicand
cu sfanta simplitate: "Mai inainte socoteam ca aceasta carte este
folositoare de suflet, insa Dumnezeu mi-a descoperit ca ea este vatamatoare de
suflet". Ieroschimonahul Leonid*, vestit prin cercarea sa in lucrarea
monahiceasca, cel ce a pus inceputul infloririi duhovnicesti in Pustia Optinei
(Eparhia Kaluga) avea aceeasi parere despre "Urmarea lui Hristos".
-------------
*Canonizat de Biserica Rusa, impreuna
cu alti doisprezece staretii care s-au nevoit in Sihastria Optinei in a doua
jumatate a sec. al XIXlea si la inceputul secolului al XX-lea.
-------------
Pe toti nevoitorii
mai sus-pomeniti i-am cunoscut fata catre fata. Un oarecare mosier, crescut
in duhul Ortodoxiei, si care cunoscuse pentru o scurta vreme asa numita
"lume mare", adica lumea din paturile sale inalte, a vazut, odata, in
mainile fiicei sale cartea ,.,Urmarea lui Hristos". El i-a interzis acesteia
citirea cartii, zicand: "Nu vreau ca tu sa urmezi modei si sa cochetezi
inaintea lui Dumnezeu". Iata cea mai buna judecata facuta asupra cartii.
Ucenicul: Mai sunt si alte
feluri de inselare ?
Staretul: Toate felurile, in
parte ale amagirii de sine, si amagirii de catre demoni se leaga de cele doua
feluri, de capetenie pe care le-am pomenit mai sus, si vin fie din lucrarea
gresita a mintii, fie din lucrarea gresita a inimii. Raspandita este mai ales
lucrarea "parerii". Nu fara temei s-a facut de catre unii legatura
intre starea de amagire de sine si inselare, si intocmirea sufleteasca a
acelor monahi care, lepadand deprinderea rugaciunii lui Iisus si indeobste
lucrarea mintii, se multumesc doar cu rugaciunea cea din afara, adica doar cu a
lua parte nelipsit la slujbele bisericesti si a plini fara stirbire pravila de
chilie, care este alcatuita doar din cantari de psalmi si rugaciuni facute cu
gura si cu glasul. Acestia nu pot scapa de "parere", dupa cum
lamureste staretul Vasile de la Poiana Marului in inainte-cuvantarea la cartea
Sfantului Grigorie Sinaitul, intemeindu-se cu precadere pe scrierile
Preacuviosilor Grigore (cel pomenit mai sus) si Simeon, Noul Teolog. Semnul ca
"parerea" s-a furisat in nevoitori se face aratat atunci cand acestia
incep sa creada despre sine ca vietuiesc intru luare-aminte si adesea ii dispretuiesc
pe ceilalti din trufie, vorbind lucruri urate despre ei; se socotesc vrednici,
dupa parerea lor, de a fi pastori ai oilor si calauzitori ai lor,
asemanandu-se prin aceasta orbului care se apuca sa arate calea altor orbi
(Despre cel de-al doilea fel al luarii-aminte si rugaciunii)
Rugaciunea facuta cu buzele si cu
glasul este rodnica doar atunci cand este impreunata cu luarea-aminte, lucru
foarte rar intalnit, pentru ca luarea-aminte se invata, mai inainte de toate
prin lucrarea rugaciunii lui Iisus (Predoslovia schimonahului Vasile).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu