Gheronda Iosif Vatopedinul - Apostazia

"Deşi am fost creaţi în chip desăvârşit, în fiinţa noastră, deopotrivă trup şi suflet, nu a mai rămas aproape nimic în picioare după cădere, pentru că ”omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalm 48:12). Păcatul a adus omului moartea şi stricăciunea, şi nu numai atât, ci şi lucrarea defectuoasă a mădularelor trupului încă dinaintea morţii sale. Iar însuşirile psiho-somatice cele mai importante prin care se manifestă sufletul omenesc, adică simţurile, gândirea, conştiinţa, s-au sălbăticit cu totul şi numai prin Hristos, prin Cuvântul întrupat, ele redevin raţionale şi sunt reaşezate în starea cea dintâi, când sunt folosite prin harul dumnezeiesc. Atât timp cât simţurile nu se hristifică, nu este o exagerare să le numim monstruoase. În firea stricată a simţurilor în care lucrează legea absurdului, nu putem vedea decât prezenţa iadului, pentru că acolo unde lipseşte raţiunea simţului hristificat ies la iveală doar umbre şi fantasme monstruoase.

Mai bine era condamnatului să nu simtă stricăciunea şi moartea, decât să guste, oriunde ar întoarce ochii, amărăciunea ruinării sale. Simţire! Există ceva mai chinuitor decât această povară? Simţirea ne pune în legătură nu numai cu lumea înconjurătoare, ci şi cu imensitatea imaginaţiei. Prin imaginaţie ne plăsmuim visele. Însă, pentru că s-a sălbăticit sub puterea morţii şi a stricăciunii, imaginaţia a devenit mai degrabă tiranică decât mângâietoare. Prin simţire, atingem iadul, durerea, amărăciunea, deznădejdea, şi toate câte ţin de puterea stricăciunii şi a morţii sunt aduse, având drept canal de comunicare simţirea, în sufletul omului şi îi otrăvesc încontinuu viaţa. Dar gândirea? Altă taină şi aceasta, mai vrednică de plâns decât cea dinainte! Omul gândeşte, chiar şi atunci când nu vrea să gândească. Gândeşte ca să gândească! Nu vrea să se gândească, dar nu poate altfel. Şi simţirea, şi gândirea, şi conştiinţa şi chiar şi acest suflet, fără de Dumnezeu, devin alcătuiri monstruoase.

Simţurile noastre devenite bezmetice şi iraţionale din pricina păcatului, preschimbă lumea în care trăim şi o fac asemenea ogrăzii mitice a Circei, în care toţi oamenii care intrau se preschimbau în fiare sălbatice lepădând ipostasul omenesc. Asta se întâmpla până când Dumnezeu Cuvântul, ca un alt Ulise, S-a întrupat şi ne-a făcut ai Lui, ne-a hristificat şi a schimbat toate însuşirile noastre, făcându-le ale Sale, făcându-le hristice. Fără de Dumnezeu, simţirea şi gândirea se află într-o demenţă iraţională, iar unicul doctor şi leac a devenit El Însuşi prin întruparea Sa, ca iadul să nu ajungă să urce pe pământ. Vechiul continent al Europei, după ce L-a lepădat de la sine pe Dumnezeu Cuvântul prin fel şi fel de umanisme, s-a cufundat în lipsa de omenie, în nebunie sau, mai bine zis, într-o antropofagie ”civilizată” a războaielor distructive. Noi, în ţara noastră, nu avem experienţa acestei realităţi.

Sufletul nostru, şi el! Taina tainelor! Taina cea mai de neînţeles şi mai de neconceput de sub cer. Nimeni, niciodată, nu a putut să se apropie şi să înţeleagă firea, fiinţa şi însuşirea sufletului. Tot ce se petrece, din cauza sufletului se petrece şi de el este determinat, însă sufletul de nimeni nu a putut fi înţeles vreodată. Numai Dumnezeu Cuvântul întrupat a revelat şi a dat mărturie despre natura sufletului şi despre cine este el, pentru că Dumnezeu este Creatorul sufletului, după El tânjeşte sufletul, El este lumea şi aşteptarea lui. Numai El a putut să îl reveleze şi să îl definească în chip vrednic de Dumnezeu, spunând că lumea toată nu valorează cât un singur suflet (vezi Matei 16:26).

Dumnezeu Cuvântul Care S-a făcut om, după ce a asumat în ipostasul Său dumnezeiesc omul întreg, trup şi suflet, a împărtăşit deopotrivă acestor două stihii, trupului şi sufletului, însuşirile Sale dumnezeieşti şi de aceea a pătruns în toată profunzimea fiinţei umane dorul după Dumnezeu şi după Hristos. Dumnezeu Cuvântul a devenit prototipul sufletului nostru, raţiunea lui, sensul lui, dorul şi însuşi raiul lui. Doar prin Hristos firea omenească şi-a regăsit sinele, de aceea, cu îndreptăţire, Domnul nostru a mărturisit că ”cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” (Matei 16:25). Numai când sufletul are ca punct de plecare şi destinaţie pe Dumnezeu Cuvântul, el se întregeşte şi îşi atinge scopul; orice altă mişcare şi lucrare a lui devine şi rămâne absurdă şi fără sens; cât timp este în afara lui Dumnezeu, sufletul este în fapt în afara lui însuşi. În afara lui Dumnezeu, sufletul se află în nebunie, în rătăcirea fără sens a patimilor şi păcătoşeniei, într-o suferinţă şi o cruzime fără sens. Pe bună dreptate Dumnezeu Cuvântul grăieşte: ”Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi” (Matei 10:39).

Şi acest trup de lut al omului fără de Cuvântul nu ar fi altceva decât un vas fără însemnătate şi fragil, aparţinând regatului animalelor şi supus nenorocirilor care sunt urmări ale legilor stricăciunii, suferinţei şi morţii. Prin asumarea firii omeneşti, Preabunul arhitect, Dumnezeu Cuvântul, a îndumnezeit trupul şi l-a făcut raţional, ca să fie şi să rămână trupul lui Hristos,”Trupul însă… [este] pentru Domnul” (I Corinteni 6:13). Prin întruparea Sa, Dumnezeu Cuvântul a luat trup, iar prin înviere şi înălţare anunţă şi propria noastră înviere din ziua celei de-a Doua Veniri. Când se închină lui Dumnezeu, trupul omenesc îndumnezeit dobândeşte această slavă, pentru că Dumnezeu Cuvântul Care le-a creat şi pe toate le ţine, în acest chip a voit să ridice chipul căzut. Prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul s-a dăruit deplina revelaţie şi sensul tainei omului şi însuşi sensul cerului şi al pământului. Întreaga noastră fiinţă a dobândit raţiune, s-a hristificat, a căpătat sens prin dumnezeiasca Venire, cât timp înainte de Întrupare întreaga cugetare omenească nu era altceva decât un strigăt de tânguire, o angoasă fără de margini, o jale neîncetată şi un plâns fără oprire. Orice lucru este doar omenesc, dacă nu se îndreaptă către Mântuitorul Dumnezeu-Om ca să primească raţiune şi să devină dumnezeiesc-omenesc. Va rămâne absurd, fără sens şi, în cele din urmă, inuman. Acesta este scopul primordial şi ultim al întrupării Domnului nostru, de a conferi raţiune şi sens omului şi întregii lui existenţe. Dacă nu devenim fiinţe cuvântătoare, raţionale, şi dacă nu ne îndumnezeim în Dumnezeu Cuvântul, fiinţa noastră, deopotrivă trup şi suflet, nu este altceva decât un monstru înspăimântător, o fantasmă şi o umbră venind din haos."