La multi ani, romani! Se implinesc 97 de ani de la Marea Unire

In urma cu 97 de ani, prin hotararea Marii Adunari Nationale intrunita la Alba Iulia se infaptuia statul national unitar roman. 1 Decembrie 1918 a fost momentul hotarator in istoria neamului nostru in care tara noastra si-a reintregit granitele si s-a indeplinit dorinta romanilor de a trai liberi si uniti. In fiecare an la Bucuresti, in orasul unirii, la Alba Iulia la Catedrala Reintregirii sau Incoronarii, dar si in toate orasele mari din intreaga tara au loc parade militare, manifestari culturale si ceremonii prilejuite de aniversarea acestei zile, evenimente care ii reunesc alaturi pe romanii de pretutindeni.

Revoluția Bolșevică a permis Basarabiei să se desprindă de Imperiul Rus. Sfatul Țării de la Chișinău a votat la 9 aprilie 1918 unirea cu Țara Mamă. După anunțarea votului, prim-ministrul Alexandru Marghiloman, aflat la Chișinău, a declarat de la tribună: " În numele poporului român și al Regelui Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici înainte și în veci! Trăiască România Mare!"

După prăbușirea Imperiului Austro-ungar, Marea Adunare a Românilor din Transilvania, Banat și Crișana a votat la 1 Decembrie 1918, stil nou, Unirea cu România. Consiliul Național din Bucovina făcuse același lucru cu trei zile înainte. Astfel, România s-a întregit și înspre răsărit și înspre apus.

Adunarea Naţională a proclamat libertatea, egalitatea şi autonomia tuturor cetățenilor, confesiunilor religioase, libertatea presei, votul universal, reprezentare proporţională în Parlament şi o reformă agrară radicală. Rezoluţia a fost citită de Vasile Goldiș în prezența celor 100.000 de participanți.

În timpul lungilor negocieri de la Versailles, guvernul comunist ungar al lui Bela Kun a încearcat să preia Transilvania prin forță. Ostașii români au fost nevoiți să intre din nou în război pe frontul de la vest de Tisa. La 4 august 1919, armata română a ocupat Ungaria.

Staționarea armatei române timp de trei luni la Budapesta nu a salvat doar Transilvania, ci și centrul Europei, de instaurarea comunismului timp de mai bine de 20 de ani. Înfăptuirea României Mari, din Banat până la Nistru, a adus și dificultăți uriașe.

Pentru recunoașterea Unirii mai era nevoie și de acceptul Conferinței de Pace de la Paris, din 1919.
Un mare merit l-a avut și prim-ministrul ardelean, Alexandru Vaida Voievod, care a negociat Tratatul de la Trianon. În Decembrie 1919, s-a semnat și Pacea cu Austria, referitoare la Bucovina, și cea cu Bulgaria pentru Dobrogea. Pacea cu Ungaria s-a semnat abia la 4 iunie 1920, la Palatul Trianon , din cauza nesfârșitelor discuții privind marcarea granițelor și asigurarea drepturilor minorităților.

MANDRU CA SUNT ROMAN - La multi ani romani - La multi ani Romania

Geo Dumitrescu - Inscriptie pe piatra de hotar

Geo Dumitrescu - Inscriptie pe piatra de hotar

"Cin' se ia cu mine bine,
îi dau haina de pe mine..."
(Cîntec popular)

Slav as fi fost, de nu eram latin,
latin as fi, de n-as fi fost si dac -
dar a iesit asa : sa fiu român,
si eu cu soarta asta ma împac !

Mi-au dat si altii sînge si cuvinte -
nisipuri galbene trecura-n zbor,
purtate-n vîntul Asiei, fierbinte,
sa-ngrase primitorul meu ogor.

Si din Apus, din Miazazi, venira
umane pulberi, umbre si lumini,
cu bine si cu rau ma vremuira -
pe toate le-am sorbit în radacini.

Si nu-i nimic strain - a' mele-s toate,
dator nu sînt : platit-am cu prisos ! -
ca tot platind uitucilor la rate,
cutitul mi-ajunsese pîn' la os !

Dar am ramas asa cum scrie-n carte -
priviti-ma, si-o sa vedeti usor
ca nu-s asemeni nimanui în parte,
desi, -ntr-un fel, va seman tuturor.

Sînt bucuros de oaspeti si prieteni ;
deschisa-i poarta, inima si ea ;
binevenit vei fi sub mîndre cetini,
în muntii mei, la calda marea mea.

Îmi dai un sfat ? Te-ascult cu luare-aminte.
O mîna de-ajutor îmi dai ? Multam !
Dar nu cumva sa-ti bîiguie prin minte
ca asta-i tara cailor de ham !

Poftiti, deci, stati la masa, stati la soare ! -
un loc prielnic va pastrez, amici;
v-astept cu mintea plina, gîndu-n floare
(ca nu-i de lipsa fosforul pe-aici !...)

Întind spre toata zarea poduri bune :
primesc si dau întregului Pamînt;
nu-i gînd viclean în mine sa rasune,
dar nici stapîn nu caut: eu îmi sînt!

Învat, cîntînd sau nu, si limbi straine,
mi-or folosi - în mintea mea socot -
dar ma gîndesc de-asemeni ca e bine
sa ma pricep întîi si-ntîi sa-not !...

Si, iata, simt asa cum scrie-n carte -
priviti-ma, si-o sa vedeti usor
ca nu-s asemeni nimanui, în parte,
desi, -ntr-un fel, va seman tuturor.

Ca slav eram, de n-as fi fost latin,
latin as fi, de nu mi-ar zice dac -
dar a iesit asa : sa fiu român -
si vreau cu toata lumea sa ma-mpac !

Parintele Staniloae - Spre statul roman crestin

“Trăim vremuri de răspântie. Viaţa noastră socială şi politică a ajuns la un impas care ne sileşte să constatăm că drumul  parcurs până acum a fost greşit, iar continuarea în direcţia lui ar însemna o nenorocire naţională. Politicii statului nostru i-a lipsit până acum elementul cel mai esenţial pentru consolidarea unei ţări, pentru întărirea ei sufletească şi tehnică: credinţa religioasă. Cu programe pur raţionale, fie în ele preponderentă preocuparea economică,  sau cea pedagogică, mişte-se ele în direcţia socializării sau a celui mai integru liberalism, nu ne pot trezi în suflete forţele uriaşe şi nobile ale muncii în folosul general, ale cinstei, ale entuziasmului patriotic şi naţional.

Teza că politica e un domeniu cu totul izolat de cel al credinţei religioase a dat un faliment evident. Dimpotrivă, se verifică cu exemplul indiscutabil al unor state care au pus în timpul mai nou la baza lor credinţa religioasă că puterile creatoare ale naţiunii şi sănătatea ei morală nu găsesc un mediu  mai prielnic decât cel al credinţei. Politica din credinţă  e cea mai bună politică. Nu se poate recomanda o deviză mai sănătoasă unui om politic care vrea să lase urme binecuvântate în istoria neamului  său, care vrea să facă istorie nu politică meschină şi căpătuială egoistă.

Să avem în considerare din neajunsurile vieţii noastre româneşti numai tot mai îngrijorătorul  fenomen al depopulării Banatului, care a început în anii din urmă şi în alte regiuni ale ţării. Ce soluţii oferă politicienii noştri atât de guralivi? Raţionalizarea naşterilor prin permiterea avortului? Dar măsura aceasta arată şi mai mult marasmul moral de care sunt chiar ei covârşiţi. Raţionalizarea repartiţiei bunurilor, încurajarea materială a familiei

şi în special a celor numeroase? Nu vor fi în stare s-o facă cu psihologia lor contaminată  de individualismul comod. Dar chiar dacă ar putea să aducă astfel de legiuiri, cu ele tot nu ar

putea umple leagănele. Care părinte îşi ia asupra-şi nenumăratele greutăţi ale creşterii de

prunci, dacă nu-l apasă conştiinţa poruncii divine?

Nu mai vorbim de fraudele uriaşe care devastează sistematic avutul ţării, de incapacitatea politicienilor noştri de-a restabili respectul principiilor morale, de-a opri vântul de disoluţie şi de meschin egoism din viaţa noastră publică.

La cârma statului român  trebuie  să se facă simţită asistenţa lui Hristos. Acest ideal trebuie să ne mobilizeze toate străduinţele noastre, ale preoţilor. Guvernele unor ţări fixează pe un număr imediat de ani o problemă de rezolvat. Conducerea noastră bisericească ar face bine să fixeze slujitorilor altarului ca obiectiv nemijlocit: încreştinarea politicii, încreştinarea statului.

Altfel, în zadar ne muncim în colţuri izolate, particulare, să semănăm ceva. Până nu vom îndigui fluviul vieţii de stat ca să nu-şi mai trimită valurile lui stricăcioase peste micile noastre straturi, vom roboti fără spor, ba chiar va spori dezastrul. Să organizăm râul, să-l cuminţim, ca în loc să ne strice munca noastră, să colaboreze cu ea.

Din fericire, zori mai bune se arată. Din direcţii diferite se ivesc tot mai mulţi luptători pentru idealul statului creştin, în special tineretul aproape întreg  se arată decis să rupă cu tradiţia, nu prea veche, a unei politici fără orizont spiritual.

Cine urmăreşte presa - nu cea cotidiană, căci aceea în cea mai mare parte e străină de acest ideal - în care vorbeşte acest tineret, se umple de nădejdi şi de bucurie. Perspectivele ce se deschid cititorului, te inundă cu bogata lor lumină.

Într-un articol de sărbători, un tânăr profesor , analizând corporatismul ca formă de stat, arăta în cuvinte convingătoare că şi el e tot numai o aranjare tehnică, de suprafaţă, a raporturilor sociale, ca şi celelalte forme de stat. În toate aceste forme domină ideea că puterile în stat vin de jos, de la masă, şi judecata masei este ultimul criteriu pentru a adopta o formă de stat sau alta, precum masa este ultimul scop al politicii.

Tânărul profesor, care nu e teolog, opune acestui fel de politică, concepţia că şi masa are un scop mai presus de sine: Dumnezeu. Orice politică trebuie să ducă naţiunea spre Dumnezeu. „Puterea publică derivă din Dumnezeu. Şi atunci în loc să zicem că singura bază pe care se poate clădi azi, e un stat de corporaţii, trebuie să spunem: singura bază pe care se poate clădi un stat, e Dumnezeu. Dumnezeu origine, Dumnezeu punct de ajungere... Dumnezeu  e singurul criteriu, singura realitate care ca ideal poate polariza în direcţii convergente aspiraţiile naţiunilor; ca atare, singura posibilitate de înfrăţire a popoarelor”...

Şi încheie tânărul profesor: „Fără Dumnezeu, orice sistem social, fie el cât de perfect ca formă, e un uriaş sicriu în care rânjeşte moartea”.

Într-un alt ziar creştin şi naţionalist, un tânăr şi talentat romancier semnează un articol de o remarcabilă şi originală cugetare, brodat, în fond, pe aceeaşi idee. Constatând că toată politica apusului a dus omenirea la un faliment sufletesc, pentru că, începând de la Renaştere ea s-a dezvoltat într-o direcţie de îndepărtare  de la Dumnezeu şi semnalând caracterul creştin al mişcării tineretului român, autorul desemnează perspectiva luminoasă

a unei regenerări a popoarelor prin neamul nostru, ales, pare-se, de Dumnezeu, în sfârşit, şi el pentru o misiune universală.

„Aşadar, criza de azi e o criză sufletească - răsfrântă în toate planurile vieţii, de la cultural la economic - una din cele mai tragice crize sufleteşti pe care le-a încercat omenirea. Cauza ei e veche şi lentă, e în însăşi temelia pe care au pornit să fie zidite vremurile de azi şi se cheamă: depărtarea noastră de Dumnezeu”.

„Revenirea către Dumnezeu  se petrece azi cu puteri adânci cu mari rezonanţe colective, numai în neamul românesc... Va să zică politica determinată creştineşte e un fenomen românesc. Şi acest fenomen a ajuns astăzi la un relief maxim. Căci în năzuinţa de azi a tineretului românesc spre Dumnezeu stă toată pilda lui Hristos”. Tineretul de azi se roagă, posteşte, primeşte Sfintele Taine şi toate acestea le practică nu ca acte auto- pedagogice, raţionale, ci ca antene prin care intră în mediul tainic al puterilor dumnezeieşti. Tineretul de azi practică religiozitatea iarăşi mistic, după cea mai genuină Ortodoxie.

„De aceea se chinuie azi omenirea: pentru că s-a depărtat de taină, pentru că nu mai acceptă taina. Acest proces sufletesc e vechi şi banal în istoria omenirii. De multe ori până azi, proasta lor trufie i-a făcut pe oameni să se creadă aidoma lui Dumnezeu sau înlocuind pe Dumnezeu”.

Analizând astfel fenomenul cel mai nou românesc în opoziţie cu stările apusului, autorul ne face să întrezărim un timp apropiat când nu numai că vom crea o cultură originală alături de celelalte culturi naţionale, ci vom fi învăţătorii apusului şi salvatorii lui prin introducerea într-o măsură şi o formă unică a spiritului creştin în viaţa statului.

„Tot ce a putut  să conceapă mai îndrăzneţ actuala năzuinţă română, a fost originalitatea unei culturi româneşti alături de alte culturi originale ale omenirii. Dar, de o perspectivă de supremaţie a sufletului românesc peste toate celelalte suflete ale neamurilor, de o aşezare cardinală a sufletului nostru care va fi semn şi îndrumare pentru căutarea altora, de o poziţie de axă a sufletului românesc pentru orânduirea vârtejului sufletesc al omenirii, de această aşezare de învăţători, în care au stat până acum neamurile apusene, nici cei mai romantici dintre vizionarii noştri nu au îndrăznit să ne vorbească. Şi totuşi noi îndrăznim să vorbim”.

Bine că a descoperit Dumnezeu unei părţi din intelectualii noştri cheia de aur spre viaţa cea frumoasă şi originală a neamului.  Credinţa  e cheia de boltă a adevăratului  stat românesc.

Şi, în orice caz, până la înfăptuirea lui, acesta e scrisul care ne trebuie. Scris de viziune mesianică ce trezeşte uriaşele puteri latente ale neamului şi le pune la lucru în flacăra de bucurie şi de entuziasm. Nu scris de imundă, rece şi perversă analiză a gunoaielor, scris care corupe şi blazează tineretul.

Statul român creştin: iată imaginea-ideal care trebuie să ne domine visurile şi să ne încoroneze puterile spre a o face cu un ceas mai curând realitate. Iată haina cea potrivită a sufletului românesc pe acest pământ!”