Sfântul Inokentie de Kamceatka : "Dacă cineva se mărturisește nesincer atunci, chiar dacă se împărtășește cu Sfintele Taine, demonii viază în trupul său ."

Virgiliu Gheorghe : Impactul tehnologiei asupra mintii si vietii omului contemporan

Sfantul Casian- Despre patima mâniei

Adăugaţi o legendă

“A patra luptă o avem împotriva duhului mâniei. Şi câtă trebuinţă este să tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu, veninul cel purtător de moarte al duhului acestuia, din adâncul sufletului nostru! Căci mocnind acesta tăinuit în inima noastră şi orbind cu turburări întunecate ochii inimei, nu putem dobândi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea cunoştinţei duhovniceşti. De asemenea nu putem păzi desăvârşirea sfatului bun şi nu ne putem face părtaşi vieţii adevărate, iar mintea noastră nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeească. „Căci s’a turburat, zice, de mânie ochiul meu”. Dar nu ne vom face părtaşi nici de înţelepciunea dumnezeiască, chiar dacă am fi socotiti de toţi fratii înţelepţi. Fiindcă s’a scris: „Mânia în sânul celor fără de minte sălăşlueşte”. Dar nu putem dobândi nici sfaturile mântuitoare ale dreptei socoteli, chiar dacă ne socotesc oamenii cuminţi. Căci scris este: „Mânia şi pe cei cuminţi îi pierde. Nu vom putea ţine nici cumpăna dreptăţii cu inimă trează, căci scris este: „Mânia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu”. Nici podoaba şi chipul cel bun nu-l putem dobândi, cu toate că ne laudă toţi, căci iarăşi scrie: „Bărbatul mânios nu este cu bun chip”. Drept aceea cel ce vrea să vie Ia desăvârşire şi pofteşte să lupte lupta cea duhovnicească după lege, străin să fie de toată mânia şi iuţimea. Iată ce porunceşte vasul alegerii: „Toată amărăciunea şi iuţimea şi mânia şi strigarea şi hula să se ridice de la voi, dimpreună cu toată răutatea”. Iar când a zis „toată”, nu ne-a mai lăsat nici o pricină pentru care mânia să fie trebuincioasă sau îndreptăţită. Deci cel ce vrea să îndrepte pe fratele său când greşeşte, sau să-l certe, să se silească a se păzi pe sine neturburat, ca nu cumva vrând pe altul să tămăduiască, să atragă boala asupra sa şi să audă cuvântul Evangheliei: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi”, sau: „Ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău n’o cunoşti”.

Din orice fel de pricină ar clocoti mânia în noi, ea ne orbeşte ochii sufletului şi nu-l lasă să vadă Soarele Dreptăţii. Căci precum fie că punem pe ochi foiţe de aur, fie de plumb, la fel împiedecăm puterea văzătoare, şi scumpetea foiţei de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot aşa din orice pricină s’ar aprinde mânia, fie ea, zice-se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă puterea văzătoare.

Numai atunci întrebuinţăm mânia potrivit cu firea, când o pornim împotriva gândurilor pătimaşe şi iubitoare de plăceri. Aşa ne învaţă Proorocul zicând: „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi”; adică aprindeţi mânia asupra patimilor voastre şi asupra gândurilor rele şi nu păcătuiţi săvârşind cele puse de ele în minte. Acest înţeles îl arată limpede cuvântul următor: „ … pentru cele ce ziceţi întru inimile voastre, în aşternuturile voastre vă pocăiţi” ; adică atunci când vin în inima voastră gândurile cele rele scoate-ţi-le afară cu mânie, iar după ce le veţi fi scos, aflându-vă ca pe un pat al liniştei sufletului, pocăiţi-vă. împreună cu acesta glăsuieşte şi fericitul Pavel, folosindu-se de cuvântul lui şi adăugând: „Soarele să nu apună peste mânia voastră, nici să daţi loc diavolului” ; adică să nu faceţi pe Hristos, Soarele Dreptăţii, să apună pentru inimile voastre, din pricină că-l mâniaţi prin învoirea cu gândurile rele, ca apoi, prin depărtarea Lui, să afle diavolul loc de şedere în voi. Despre Soarele acesta şi Dumnezeu zice prin Proorocul: „Iară celor ce se tem de numele Meu, va răsări soarele dreptăţii şi tămăduire va fi în aripile lui”.

Iar de vom lua cele zise după literă, nici până la apusul soarelui nu ni se îngădue să ţinem mânia. Ce vom zice deci despre aceia cari, în sălbătăcia şi turbarea dispoziţiei lor pătimaşe, ţin mânia nu numai până la apusul soarelui, ci, întinzând-o peste multe zile, tac unii faţă de alţii şi n’o mai scot afară cu cuvântul, ci prin tăcere îşi sporesc veninul ţinerii de minte a răului spre pierzarea lor. Ei nu ştiu că trebue să fugă nu numai de mânia cea cu fapta, ci şi de cea din cuget, ca nu cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea amintirii răului, să cadă din lumina cunoştinţei şi din dreapta socoteală şi să se lipsească de sălăşluirea Duhului Sfânt. Pentru aceasta şi Domnul porunceşte în Evanghelii să lăsăm darul înaintea altarului şi să ne împăcăm cu fratele nostru. Căci nu e cu putinţă ca să fie bine primit darul până ce mânia şi ţinerea de minte a răului se află încă în noi. Asemenea şi Apostolul, zicând: „Neîncetat vă rugaţi” şi: „Bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini cuvioase, fără mânie şi fără gânduri”, ne învaţă aceleaşi lucruri. Rămâne aşa dar ca sau să nu ne rugăm niciodată şi prin aceasta să ne facem vinovaţi înaintea poruncii apostoleşti, sau, silindu-ne să păzim ceea ce ni s’a poruncit, să facem aceasta fără mânie şi fără a ţine minte răul. Şi fiindcă de multe ori când sunt întristaţi sau turburaţi fraţii noştri, zicem că nu ne pasă, că nu din pricina noastră sunt turburaţi, Doctorul sufletelor, vrând să smulgă din rădăcină, adicadin inimă, pricinile mâniei, ne porunceşte că nu numai când suntem noi mâhniţi asupra fratelui să lăsăm darul şi să ne împăcăm, ci şi dacă el s’a mâhnit asupra noastră, pe drept sau pe nedrept, să-l tămăduim, desvinovăţindu-ne, şi apoi să aducem darul.

Dar de ce să zăbovim prea mult la vremurile evanghelice, când putem învăţa aceasta şi din legea veche? Deşi s’ar părea că aceasta e cu pogorământ, totuşi zice şi ea: „Să nu urăşti pe fratele tău întru inima ta”, şi iarăşi: „Căile celor ce ţin minte răul, spre moarte (duc)” Deci şi acolo se opreşte nu numai mânia cu fapta, ci se osândeşte şi cea din cuget. De aceea, urmând legilor dumnezeeşti, să ne luptăm cu toată puterea împotriva duhului mâniei, a cărui boală o avem înlăuntrul nostru.

Să nu căutăm singurătatea şi pustia pentrucă ne mâniem pe oameni, ca şi când acolo n’ar fi cel ce ne porneşte spre mânie, sau fiindcă e mai uşor să dobândim virtutea îndelungei răbdări în singurătate. Căci din mândrie şi din voinţa de a nu ne învinui pe noi înşine şi de a nu pune pe seama trândăviei noastre pricinile turburării, poftim despărţirea de fraţi. Drept aceea până ce aruncăm pricinile neputinţei noastre în socoteala altora, nu este cu putinţă să ajungem la desăvârşirea îndelungei răbdări. Capătul îndreptării şi al păcii noastre’ nu se câştigă din îndelunga răbdare ce o are deaproapele cu noi, ci din suferirea răului deaproapelui de către noi. Deci de vom fugi de lupta îndelungei răbdări, căutând pustia şi singurătatea, patimile netămăduite ale noastre, pe cari le vom duce acolo, vor rămânea ascunse, dar nu vor fi smulse. Căci pustia şi retragerea celor neizbăviţi de patimi nu numai că le păzeşte patimile nevătămate, ci li le şi acopere, încât nu-i lasă să se simtă pe ei înşişi de ce patimă se biruesc, ci, dimpotrivă, le pune în minte năluciri de virtute şi-i face să creadă că au câştigat îndelunga răbdare şi smerenia,până nu este cine să-i ispitească şi să-i probeze. Dar când vine vreo pricină, care îi stârneşte şi-i cearcă, patimile cele ce mocnesc tăinuit sar îndată ca nişte cai fără frâu, hrăniţi multă vreme în linişte şi odihnă, din ocoalele lor şi târăsc cu şi mai multă vijelie şi sălbătăcie spre pierzare pe călăreţul lor. Căci şi mai mult se sălbătăcesc patimile în noi, când e încetată legătura cu oamenii, încât pierdem şi umbra suferirii şi a îndelungei răbdări, pe cari în tovărăşia fraţilor ni se părea că le avem; aceasta pentru întrelăsarea deprinderii cu oamenii şi din pricina singurătăţii. Căci precum fiarele veninoase ce stau liniştite în culcuşurile lor din pustie, de îndată ce prind pe careva apropiindu-se de ele, îşi arată toată turbarea lor, asemenea şi oamenii pătimaşi, cari sunt liniştiţi din pricina pustiei, iar nu din vreo dispoziţie a virtuţii, îşi dau veninul pe faţă când apucă pe cineva care s’a apropiat şi-i întărâtă. De aceea cei ce caută desăvârşirea blândeţii sunt datori să pună toată strădania, ca să nu se mânie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor şi nici asupra lucrurilor neînsufleţite. Căci îmi aduc aminte de mine când petreceam în pustie, că mă porneam cu mânie asupra trestiei şi o asvârleam, pentrucă nu-mi plăcea fie grosimea, fie subţirimea ei; asemenea şi asupra lemnelor, când voiam să le taiu şi nu puteam repede, sau asupra cremenii, când mă sileam să scapăr şi nu ieşea foc îndată. Aşa mi se întinsese coarda mâniei, încât o porneam şi asupra lucrurilor neînsufleţite.

Drept aceea, de vrem să dobândim fericirea făgăduită de Domnul, datori suntem să înfrânăm, precum s’a zis, nu numai mânia cea cu lucrul, ci şi mânia din cuget. Căci nu foloseşte aşa de mult a-ţi ţine gura în vremea mâniei, ca să nu dai drumul la vorbe furioase, cât foloseşte a-ţi curaţi inima de ţinerea minte a răului şi a nu învârti în minte gânduri viclene asupra fratelui. învăţătura evanghelică porunceşte să se tae mai bine rădăcinile patimilor decât roadele lor. Fiindcă tăindu-se din inimă rădăcina mâniei, nu mai are loc nici fapta de ură sau de pismă. Căci celui ce urăşte pe fratele său, ucigaş de om i s’a zis, fiindcă îl ucide cu dispoziţia de ură din cugetul lui. De sigur aci nu văd oamenii vărsându-se sângele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a fost omorât cu gândul şi cu dispoziţia de ură. Dumnezeu va da fiecăruia sau cunună, sau osândă, nu numai pentru fapte, ci şi pentru gânduri şi hotărâri, precum însuşi zice prin Prorocul: „Iată vin să adun faptele şi gândurile lor”. La fel zice şi Apostolul: „înseşi gândurile lor se vor învinui sau apăra între ele, în ziua în care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor”. Dar însuşi Stăpânul, învăţându-ne că trebue să lepădăm toată mânia, zice în Evanghelie: „Cel ce se mânie pe fratele său vinovat va fi judecăţii”. Aşa stă în copiile cele bune (cuvântul în deşert e un adaos), potrivit cu gândul Scripturii despre acest lucru. Căci Domnul voeşte ca noi să tăem în toate chipurile rădăcina şi scânteia însăşi a mâniei şi nici o pricină a ei să nu păstrăm în noi, ca nu cumva, pornindu-ne la început dintr’o pricină aşa zisă întemeiată, mai pe urmă să alunecăm în turbarea mâniei fără temeiu.

Iar leacul desăvârşit al acestei boale acesta este: să credem că nu ne este iertat să ne stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Căci duhul mâniei întunecându-ne mintea, nu se va mai afla întru noi nici lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici tăria sfatului drept, nici cârma dreptăţii. Dar nici templu al Duhului Sfânt nu ni se mai poate face sufletul, câtă vreme ne va stăpâni duhul mâniei întunecându-ne mintea. Iar la urma tuturor, având în fiecare zi în faţă icoana morţii, care nu ştim când poate veni, să ne păzim pe noi înşine de mânie şi să ştim că n’avem niciun folos nici de neprihănire, nici de lepădarea de cele pământeşti, nici de posturi şi privegheri,căci de vom fi stăpâniţi de mânie şi ură, vinovaţi vom fi judecăţii.”

Parintele Cleopa- despre paza mintii

Adăugaţi o legendă

“Paza minţii are atâta legătură cu rugăciunea minţii, ca şi trupul cu sufletul. De la paza minţii putem  trece  imediat  la  rugăciunea  minţii.  Şi  totodată,  în  paza  minţii  intră  multe  lucrări duhovniceşti.

Sfântul Isihie Sinaitul spune aşa: Nimeni nu va scăpa de căpeteniile tartarului – mi-aduc aminte din Filocalie – fără de paza minţii, măcar de ar fi cât de mare filosof şi cât de mare înţelept în lume.

Ce este paza minţii, după învăţătura Sfinţilor Părinţi? Este o lucrare prezentă, foarte uşoară şi n-are nevoie de prea multă osteneală, decât numai de frica lui Dumnezeu. Ea se naşte chiar din frica lui Dumnezeu! Iar frica de Dumnezeu se naşte din credinţa în Dumnezeu. Că dumnezeiescul Părinte Maxim spune: Cel ce crede se teme. Eu nu am nici o pricină să mă tem de cineva, dacă nu cred că-i de faţa. Iar când cred că Dumnezeu este de faţă, mă tem!

Deci, iată cum din credinţa în Dumnezeu se naşte frica de Dumnezeu. Iar din frica de Dumnezeu se naşte trezvia atenţiei, sau paza minţii, sau ferirea minţii de la păcat, sau privegherea minţii. Când auzim la Sfinţii Părinţi: paza minţii şi trezvia atenţiei, liniştea minţii, ferirea minţii, privegherea minţii sau toate acelea, este acelaşi lucru. Paza minţii, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, constă în aceasta: în a ne trezi cu mintea, în a ne împotrivi păcatului cu mintea şi în a chema pe „Doamne Iisuse…”, prin rugăciunea minţii.

Vezi câtă legătură are rugăciunea minţii cu paza minţii? Că nu-i de-ajuns să mă trezesc eu: „Ce fac eu acuma este bun? Ce gândsesc eu acuma este bun? Ce intenţionez eu acuma este bun? Ce cuget eu acuma este bun?” Sau: „Ce alegere fac eu asupra acestui cuget este bună?” N-ajunge atât!

Îndată ce ne-am trezit, simţim cu mintea dacă se apropie un păcat de minte sau un gând rău; că orice gând rău este ca un şarpe gânditor, adică un diavol. Şi îndată ce l-am simţit că se apropie, să ne împotrivim, cu arma buneivoiri (cu voinţa) ne împotrivim să nu-l primim, căci avem această putere.

Dar nimeni să nu se bazeze pe trezvia sa sau pe voinţa sa, că-i tare împotriva păcatului, că rămâne foarte, foarte înşelat! Pentru că, negreşit, voinţa noastră şi trezvia noastră trebuie să fie întărită de Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea  ne trezim, ne împotrivim cu voia de sine stăpânitoare şi chemăm pe „Doamne Iisuse…”.

Acestea trei stau nedezlipite una de altă. Pentru că dacă nu chemăm pe „Doamne Iisuse…”, nu reuşim să ne despărtimim în nici un fel cu mintea. Că El ne-a spus în Evanghelie: Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi, că fără de Mine nu puteţi face nimic. Clar! Cheamă pe Domnul în ziua necazului şi te va izbăvi, cum spune Psalmistul. Sau: Auză-te Domnul în ziua necazului şi celelalte. Dacă-L cheamă pe Dumnezeu, El ne ajută.

Aşa şi tu. Şi trezvia noastră-i bună şi voinţa noastră care se împotriveşte răului, dacă este ajutată de darul şi puterea lui Dumnezeu. Chemarea numelui Domnului să nu înceteze, că zice apostolul: Tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui.

Acuma mai este şi a patra lucrare: Ne trebuie smerenie! Să ne trezim cu mintea, să ne împotrivim păcatului cu mintea, să chemăm pe „Doamne Iisuse…” şi să avem mare smerenie a inimii şi cunoştinţa de sine, fiindcă ne luptăm cu demonii cei mândri. Da! Că îndată ce se ridică în noi părerea de sine, sau îngâmfarea, sau cinstea de sine, îndată ne părăseşte Domnul şi ne lasă în propriile noastre puteri: „Ia să vedem ce ai să faci tu fără Mine?”

Această îndrăzneală – să zicem aşa –, sau semeţie de cuget, sau cutezanţa de sine a omului de a se bizui pe trezvia lui şi pe puterea lui de voinţă, este izvorâtă din iubirea de sine. Egoismul!

Adică, după cum arată dumnezeieştii Părinţi, din mama tuturor păcatelor, care este iubirea de sine.

Că din iubirea de sine se naşte şi mândria şi trufia şi semeţia şi celelalte.Din iubirea de sine se naşte mai întâi: mila de sine, cruţarea de sine, îndreptăţirea de sine, mulţumirea de sine, trâmbiţarea de sine, lauda de sine, plăcerea de sine, părerea de sine. Apoi: închipuirea de sine, simţirea de sine „că sunt ceva!”, îngâmfarea de sine, cinstea de sine, încrederea în sine, rezemarea pe sine, acestea au o mulţime de ramificaţii.

Apoi vine moartea minţii şi omorârea sufletului, mai întainte de moartea trupului – adică nesimţirea inimii –, după care a plâns Sfântul Simeon Noul Teolog toată viaţa, precum am găsit-o la „Scară”. Nesimţirea nu numai că omoara sufletul, ci omoară mai întâi partea privitoare, adică pe minte; nesimţirea este moartea minţii şi omorârea sufletului mai întâi de moartea trupului.

Dacă i-ai omorât ochiul, ai întunecat trupul. Aşa şi sufletul, prin minte moare; şi de aici înainte diavolul a pus stăpânire peste toate puterile sufletului. Aceasta se întamplă când omul are încredere în sine şi în puterea lui de trezvie şi când zice: „A! eu sunt om înţelept. Ce să mă mai rog, ce să mai stau în genunchi, ce să mai chem pe Iisus, doar eu ştiu să mă păzesc de păcat! Păi eu nu ştiu ce-i păcat?”

Când vede Dumnezeu în sufletul nostru această încredere şi rezemare pe sine şi cutezanţă de sine, ne lasă în mâna diavolilor. Atunci ispita ne arată cât putem, fără darul lui Dumnezeu şi fără mila Lui. De aceea, sufletul nostru în toată clipa greşeşte lui Dumnezeu. Să aveţi convingerea aceasta că nu există clipa când nu mâniem pe Dumnezeu. Şi pentru că nu este clipă când nu mâniem pe Dumnezeu, nu este clipă când nu avem nevoie de ajutorul Lui.

Sufletul, negreşit, îndată ce greşeşte cu mintea şi cu orice pornire spre păcat, trebuie să alerge cu umilinţă la ajutorul lui Dumnezeu, să ceară milă, iertare şi ajutor împotriva ispitei. Că, dacă  cutează  pe  deşteptăciunea  lui,  zicând:  „A!  eu  ştiu  multe,  eu  pot  multe!”,  auzi  ce spune‚ Scriptura, la Solomon: Cel ce se încrede în sine, va cădea cădere jalnică. Pentru ce? Te-ai încrezut în sine; nu mai ai nevoie de Dumnezeu! „Pot şi eu ceva!” Şi atunci Dumnezeu îţi arată ce poţi! Că fără El nu putem nimic. Şi la trezvia atenţiei este mare nevoie să simţim în jurul nostru ajutorul lui Dumnezeu, de care avem nevoie în fiecare clipă.

Şi cine-i fericit? Acela care-i treaz cu mintea şi, cum vede că s-a născut din minte un un gând rău –, îl ia de picioare şi-l dă de piatra Hristos. Cum ţi-a venit un gând rău în minte –înţelegi? –, dă-l de piatra Hristos: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Vine un gând de curvie: „Doamne Iisuse…”, dă-l de piatră! Vine un gând de mândrie, dă-l de piatră! Vine un gând de trufie: „Doamne Iisuse…”; un gând de viclenie: „Doamne Iisuse…”; un gând de zavistie: „Doamne Iisuse…”. Adică ucide patimile din tine cât sunt mici, că pe urmă sunt mult mai greu!

Noi, dacă ne încredem în sine şi în puterea noastră de virtute, de înţelegere şi de filosofie, mai întâi mireasma Duhului Sfânt nu mai este cu noi.

Legea sobornicească a Bisericii aceasta este: să mă trezesc, să mă împotrivesc, să chem pe „Doamne Iisuse…”. Asta este lucrarea trezviei atenţiei. Că „fata Babilonului” – adică mintea noastră, de care am amintit mai înainte – naşte mereu prunci. Şi naşte prunci răi – gândurile rele! Noi să-i luăm, să-i trântim de piatra Hristos şi să-i sfărâmăm!Duhul Sfânt atunci ne fericeşte: Fericit este care va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră. În momentul când un gând rău l-am lovit de piatra Hristos, am ucis un prunc al fetei Babilonului. Ne fericeşte pentru aceasta Duhul Sfânt, că nu am nădăjduit să-l ucidem noi, ci l-am dat de piatra Hristos.

Ai auzit că spune în Scriptură aşa: În dimineţi am ucis pe toţi păcătoşii pământului, ca să pierd din cetatea Domnului pe toţi cei ce lucrează fărădelegea! Ai auzit când trebuie ucisi păcătoşii – adică gândurile rele? În dimineţi! Gândurile păcătoase răsar din minte, ca mai înainte pruncii fetei Babilonului care se nasc dintr-însa. Şi nu arată Scriptura să-i ucidem când ar fi pe la amiază sau seara. Ci, când au răsărit, în dimineţi ucide pe păcătoşii pământului!

Gândurile păcătoase, cum au răsărit în minte şi imaginaţie, trebuie ucise prin rugăciunea lui Iisus, ca să pierzi din cetatea Domnului – cetatea este sufletul – pe toţi cei ce lucrează fărădelegea.

Sfântul Diadoh al Foticeii zice aşa: „Mintea cea iubitoare de Hristos, primele răsăriri ale păcatului nu le primeşte”. Cine iubeşte pe Dumnezeu, cum se atinge de mintea lui un gând pătimaş, zice: „Doamne Iisuse…”. Cheamă Mântuitorul! Pentru că, dacă nu L-ar chema, stă de vorba cu gândul cel pătimaş, se îndulceşte cu el şi, după ce s-a săturat de îndulcire, îşi aduce aminte: „Măi dar gândurile acestea sunt păcătoase, trebuie să zic „Doamne Iisuse…”, că uite, m-au scos din aşezarea cea bună şi m-au aruncat în gânduri spurcate”.

Zice şi Sfântul Isihie: În vremea rugăciunii minţii, se încaieră la lupta trei minţi: mintea Sfintelor Puteri, mintea drăcească şi mintea omului. Mintea omului stă în mijloc şi el are atâta putere de stăpânire de sine, încât, toate puteriile întunericului dacă ar veni, nu pot să-l clatine.

De aceea a zis Scriptura: Dumnezeu l-a zidit pe om şi l-a lăsat în mâna sfatului său. Iar în ziua judecăţii ne va cere socoteală. Noi vom zice: „N-am putut, Doamne!” „N-ai vrut! Eu te-am înzestrat cu putere”. Că nici îngerii nu-l silesc pe om la fapta cea bună şi nici diavolii nu-l pot sili la cele rele.

Poate vom zice în ziua judecăţii: „Doamne diavolul m-a dus la femeia cutare!” Diavolul poate să zică atunci: „Doamne, să-mi aducă martori! Cine m-a văzut că-l duceam de mâna pe om?” „M-a dus diavolul la crâşmă”, zice altul. Atunci diavolul răspunde: „Doamne, să-mi arate martori! A văzut cineva vreun diavol ducând pe om la crâşmă?” „Doamne, m-a dus diavolul în cutare loc”. Iar diavolul îi poate zice: „Doamne, el a fost prost şi iubitor de sine, iubindu-şi fiinţa lui şi s-a lăsat biruit de patimi. Eu i-am dat în gând şi el s-a dus. Şi Sfintele Puteri i-au dat în gând să facă bine şi nu a ascultat”.

Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Mare pofta, mare diavol este păcatul”. Şi Sfântul Efrem spune: „Câte păcate are omul în minte şi în inima, atâţia diavoli are într-însul”. Iar Sfântul Marcu Ascetul: „Foarte se silesc diavolii să ne înveţe să nu credem că avem diavoli în noi”, dar zice: „Câte patimi avem, atâţia diavoli avem!”

Fiecare patimă este un diavol. Adică: mândria, semeţia, slava deşartă, făţărnicia, trufia, viclenia, zavistia, pizma, invidia, râvna cea rea, mânia, iuţirea, nerăbdarea, nerecunoştinţa, cârtirea, răpirea, nemulţumirea faţa de binefacerile lui Dumnezeu sau ale aproapelui, ţinere de minte a răului, vorbirea de rău, clevetirea, minciuna, gluma, râsul. Sau mai departe: iubirea de arătare, dorinţa de răzbunare, slava deşartă, lăudăroşenia, iubirea de sine cu tot alaiul ei.

Legea Veche oprea păcatul din lucrare.Legea Harului, când vine, scoate păcatul din rădăcină, că pofta-i rădăcina păcatului. Să nu pofteşti femeia aproapelui…, cum spune porunca a zecea, că eşti preacurvar. Şi atunci smulgi păcatul din rădăcină! Că de la poftă vine păcatul. Scoate buruiana de unde porneşte ea! Şi cu cât Legea Harului este mai desăvârşită, cu atât trezvia atenţiei trebuie să dea seama omului să-şi păzească mintea. Că omului i se pare că este curat, dacă n-a făcut păcatul cu lucrul. Cea mai mare înşelare este asta! Că tocmai atunci suntem în cel mai greu păcat, adică în nesimţire, după Sfântul Maxim.

Când nu avem simţirea păcatului, suntem în cel mai greu păcat; că atunci mintea noastră-i oarbă,  iar nesimţirea este moartea minţii.  Mintea nu simte păcatul şi omorârea sufletului, mai întâi de moartea trupului. Şi nesimţirea se naşte şi ea tot din iubirea de sine.

Pentru că în fiecare clipă greşim, în fiecare clipă este nevoie de trezvie, de paza minţii, de rugăciune şi de umilinţă în faţa lui Dumnezeu. Asta este ce spunea marele prooroc David: că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea.

Uite un alt caz. Ţi se întamplă uneori să ştii că eşti păcătos şi vrei să te rogi, dar nu ai stare de umilinţă, adică simţi o învârtoşare a minţii. Ce trebuie să facem atunci?

Această învârtoşare a inimii în timpul rugăciunii se cheamă răceală, secetă sau uscăciune. Şi asta este obişnuită la Sfinţii Părinţi. Eu deja, când mă mărturisesc, zic: „Părinte, rugăciunea am făcut-o cu mintea îmbrobodită, plină de uitare, plină de răspândire, cu secetă, cu uscăciune, cu răceală, cu părăsirea darului…”. Răceala vine mai totdeauna din uitare. Pricina răcelii sufletului este uitarea. Dar uitarea ce este, după Sfinţii Părinţi? Este primul păcat din partea raţională a sufletului.

Sufletul se împarte în trei parti: partea raţională, cea mânioasă şi cea poftitoare, după Sfântul Grigorie de Nyssa. Aşa le rânduieşte în Pidalion. El canoniseşte exact păcatul după cele trei părţi ale sufletului. Vezi în canoanele lui din Pidalion.

Din  partea  raţională  primul  păcat  este  uitarea.  Apoi  neştiinţa,  nedreapta  socoteală, nechibzuinţă, nemulţumirea pentru binefacerile lui Dumnezeu şi ale aproapelui, nediscernământul, credinţa strâmbă, hula, nebunia, eresul şi celelalte. Dar primul pas spre răceală, ţine minte, este uitarea.

Când uităm binefacerile lui Dumnezeu, când uitam că Dumnezeu este de faţă, când uitam prezenţa lui Dumnezeu, cădem în aşa numita „acedie”.  Acedia este moleşeala sufletului şi a minţii. Marele Vasile şi alţi Sfinţi Părinţi numesc acedia caracatiţa sufletului. Când s-a lâncezit omul şi când zace în acedie, în moleşeală, atunci vin toate patimile şi răutăţile în sufletul lui.

Imaginaţia,  după Sfântul Vasile cel Mare,  este pod al diavolilor, prin care intră în sufletul omului. De aceea trebuie o mare atenţie la rugăciune să nu ne închipuim nimic, căci prima vamă pe care o întâlneşte mintea înspre inima este imaginaţia. Nici nu faptă rea, nici nu diavolul, nici o patimă nu trece la minte la simţire decât prin imaginaţie. Că nu poţi să faci păcatul până nu ţi-l închipui. N-ai văzut când te lupţi cu mintea? Ori apare chipul aceluia care te-a supărat şi asupra căruia ai fost pornit. Parcă ţi-l aduce aminte şi parcă te-ai răzbuna. „Ei, dacă ar fi aici! Ce i-aş drege, ce i-aş face!” Şi aceia sunt diavoli. Dar prin imaginaţie îţi dau război. „Măi, dar mi-a zis, şi-am să-i zic!”

Prepusuri că cutare îţi zice, că cutare are ciudă şi cutare altceva. Şi niciuna nu-i aşa.Demonii, când văd că tulbură pe om bănuielile acelea, bat război şi cu acestea. Că zice în Psaltire: Mulţi sunt cei care bat război cu noi la înălţime. Şi Sfântul Apostol Pavel zice: Lupta noastră nu-i împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva duhurilor răutăţii, domnii puterii văzduhului, a duhurilor răutăţii răspândite în cer. Iată, cu căpeteniile văzduhului se luptă biata minte!

Ce se întamplă? Un păcat întâi l-ai gândit. Dacă s-a învoit mintea la gândire, trece la cugetare. Trece la alegere. Imediat îl bagă diavolul în imaginaţie. Ţi-aduce aminte… N-am vorbit noi despre ispita din opt parţi? Ca să vezi şi acolo câtă filosofie este la Sfinţii Părinţi! După ce te-a băgat în imaginaţie, ţi-a băgat idolul şi te-a lovit în minte. Gata! Auzi ce spune: când vei vedea urăciunea pustiirii stând în locul cel sfânt, cel ce aude să înţeleagă! Sfântul Maxim spune:  Urâciunea pustiiri în locul cel sfânt este păcatul închipuit în imaginaţie. Că locul cel sfânt este inima, pentru că noi suntem Biserica Dumnezeului Celui viu, şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în inima noastră. Diavolul, dacă a reuşit să bage idolul prin imaginaţie în minte, de aici îl bagă în inimă!Apoi, în inimă şi în mintea ta, numai faţa aceea o ai, ori care te-a supărat, ori care o iubeşti cu patimă! După ce ţi-a băgat idolul, îţi dai seama: „Da! Eram treaz mai înainte de prima momeală” – că aicea trebuie să vorbim de cele douăsprezece trepte ale păcatului. Dacă eram treaz la prima momeală, imediat ziceam: „Doamne Iisuse..” şi cu trezvia atenţiei idolul nu intră.

Ferice de cel ce are trezvia minţii! De aceea a zis dumnezeiescul Pimen cel Mare în Pateric: Nu avem nevoie pentru a ne mântui decât de minte trează. Clar! Atât. Cu mintea trează şi cu lucrarea asta a trezviei atenţiei ne putem mântui cel mai uşor.

Pe aceasta o numeşte Sfântul Isihie din Sinai „lucrare preacuprinzătoare de toată fapta bună şi de toată virtutea” – citiţi în Filocalie, că de acolo vorbim, şi în Pateric. Primul păcat care se naşte din partea raţională a sufletului este uitarea. Din uitare se naşte răceala sufletului. Zice Marcu Ascetul că trei sunt uriaşii care ucid sufletul: uitarea, neştiinţa şi trândăvia.Vezi? S-ar putea ca unul să fie treaz cu mintea, dar să fie orbit de neştiinţă. Şi iarăşi n-are trezvia atenţiei nici acesta. Auzi, că neştiinţa este orbirea sufletului. Sfântul Maxim zice: Viaţa minţii este lumina cunoştinţei, iar neştiinţa este orbirea sufletului. Şi atunci se poate orbi unul nu numai de uitare, ci şi din neştiinţa. Şi dacă a spus şi de trândăvie, dar ai auzit pe cine a pus întâi? Tot pe uitare. Că şi neştiinţa şi trândăvia vin după uitare.

Păcatul, când vine în mintea noastră, este mic ca o furnică. Că prima treaptă a păcatului este a face fapta bună cu scop rău. Pentru că fapta bună făcută cu scop rău n-are plată, şi ea trece de partea scopului şi se pierde. Sufletul şi viaţa faptei bune este scopul. De aceea a zis dumnezeiescul părinte Maxim: Este feciorie şi milostenie şi priveghere şi post şi osteneală, care sunt urâciune înaintea lui Dumnezeu, nu cu scop adevărat se fac acestea!

Noi, dacă ne-am trezi cu mintea, atunci când facem o faptă bună, trebuie să vedem dacă-i cu scopul de a plăcea lui Dumnezeu, de a mă mântui sau dacă nu cumva mintea mea priveşte în altă parte. Dumnezeiescul părinte Efrem zice: Când mintea va părăsi scopul evlaviei, toate faptele bune nu mai folosesc.

Că scopul este ori al iubirii de slavă, ori al iubirii de treaptă, ori al iubirii de câştig, cum zice Sfântul Ioan Scărarul. Auzi ce zice el, arătând aici cât este de rea chiar şi lepădarea de lume cu scop rău: „Cel ce pentru iubirea de câştig a făcut lepădarea de lume, este ca piatra de moară, care întru aceleaşi se învârteşte”, vorbind despre cele trei feluri de lepădări de lume.

Al doilea scop. „Cel ce pentru iubirea de treaptă pe lepădarea de lume o a făcut, ca tămâia este, care la început miroase şi pe urmă scoate fum”. Eheei! Dai de Sfântul Ioan Scărarul! Acolo la Sinai îi zice Sfântul Ioan Sinaitul. Noi zicem „Scărarul”, după cartea lui numită Scara. Ce zice?

„Cel ce pentru iubirea de Dumnezeu lepădarea de lume o a făcut – adică din dragostea lui Dumnezeu –, adaugă dor peste dor şi foc peste foc, aprinzându-se de dragostea lui Dumnezeu, slujind cu frică Lui şi cu cutremur”. Acela iubeşte pe Dumnezeu până în sfârşit! Şi iată mintea noastră la trezvia atenţiei nu trebuie să privească numai asupra gândurilor care vin, ci şi asupra scopurilor cu care ne nevoim şi urmăm lui Dumnezeu.

S-ar putea să ne nevoim şi să rămânem cu mâinile goale, la urmă dacă scopul este altul.

Deci scopul faptelor bune întotdeauna să fie spre slava lui Dumnezeu. De aceea ne învaţă şi marele Apostol: Sau de mâncaţi, sau de beţi, sau altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu. Deci, dacă omul este treaz cu mintea, ucide păcatul de când îi furnică!

Deci, prima treaptă a păcatului este să faci fapta bună cu scop rău. A doua, să nu faci fapta bună desăvârşit, întreagă. Un exemplu: faci milostenie, dar o faci din furat! Şi zice Sfântul Ioan Gură de Aur: Cel ce aduce jertfă din osteneală străină lui Dumnezeu, aşa-i ca şi cel ce aduce câine împuţit. Deci, iată că nu-i cum trebuie!

A treia treaptă a păcatului este momeala. Se apropie de minte un gând, dar nu cu patimă. Femeie, să zicem, slavă, bani. Să luăm de pildă numai aceste trei. Dar nu-i nimica rău; că Dumnezeu le-a făcut la început bune toate; şi femeile şi banii şi slavă.

Precum iedera şi hameiul se agaţă de orice plantă care-i mai aproape, aşa şi lângă gândul simplu al lucrului se agaţă patima. Şi tocmai asta este lupta omului trezvitor – căci despre trezvia atenţiei vorbim aici! Aceasta este cea mai străvezie (pătrunzătoare) lupta a minţii creştinului şi a monahului.

Toţi ne luptăm pentru mântuire. Dar trebuie să despărţim gândurile simple ale lucrurilor, de cele complicate cu fapta! Nu-i păcat să gândesc la femeie, că şi Evanghelia a spus că Cel ce priveşte la femeie, nu spre a o vedea, ci spre a o pofti, preacurveşte cu dânsa în inima sa. Îndată ce lângă femeie a apărut pofta, gata! Este preacurvie! Eu, dacă am privit-o, dar fără să cuget cu patimă, nu-s preacurvar. Pot să văd un milion de femei! Dar dacă am poftit una în inima mea, atunci imediat eu sunt preacurvar.

Cu gândul, omul este ucigaş şi preacurvar în toată vremea. De aceea zicea Sfântul Efrem Sirul: „Nu vă aruncaţi în negrijă!” Un gând venit în minte şi omul trece la imaginaţie; de la gând începe tot păcatul.

Toata lupta noastră şi a fiecăruia dintre noi, care vrea să se mântuiască, este să despartă gândurile simple ale păcatului de cele complicate cu fapta. Că nu ne răneşte pe noi gândul simplu, ci cel ce ne complică cu patima. Şi atunci diavolii, văzând că am primit gândul pătimaş, care este momeala gândului simplu, ne duc mai departe pe treapta următoare a păcatului.

Treapta a patra a păcatului este consimţirea. A consimţit sufletul nostru să stea de vorbă cu gândul cel simplu! Să stea de vorbă cu gândul olecuţă. „Măi, cam cum e cu asta?” Şi gata! Suntem pe treapta a patra a păcatului! Starea de vorbă a sufletului cu păcatul.

În treapta a cincea începe lupta. „Nu-i bun gândul ăsta; vine cu patimă la mine!” Şi lupta se dă pe toate treptele păcatului până la deznădejde şi moarte. Mintea începe să lupte. „Nu-i bun gândul ăsta! Mi-a băgat patimă în suflet! Uite, poftesc femeie sau ban sau treaptă sau urăsc pe fratele”. Sau cine ştie de ce nuanţă ar fi păcatul, din cele trei părti ale sufletului. Şi atunci eu trebuie să fiu atent, că vorbim de trezvie. „Ei, diavole, până aici! M-ai adus până aici!” De-acum, lupta!

Şi în lupta asta, v-am spus, trebuie să chemăm pe „Doamne Iisuse…”. Cât de treaz ai fi cu mintea şi cât de mare filosof ai fi, te prăpădesc diavolii, dacă nu chemi pe Hristos cu „Doamne Iisuse…”. Trezvia atenţiei şi rugăciunea minţii au legătură, cum are sufletul cu trupul. A ne trezi, a ne împotrivi păcatului şi a chema pe „Doamne Iisuse…”. Asta-i folosofia duhovnicească! Atâta legătură are paza minţii sau trezvia atenţiei cu rugăciunea minţii.

În lupta asta cu păcatul, mintea noastrea începe războiul. La acest război se încaieră trei feluri de minţi: mintea diavolească, mintea îngerească şi mintea omului. Omul îi dator să se trezească şi să cheme pe „Doamne Iisuse…”. Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi, că fără de Mine nu puteţi face nimic! Şi dacă în lupta asta creştinul cheamă pe Iisus, iese biruitor! Dacă se bizuie pe sine şi se leneveşte şi uită să cheme numele Domnului, iese păcatul biruitor.

În treapta a şasea vine învoiala. „Ei! Şi dacă m-aş învoi oleacă cu gândurile răutăţii, ale păcatului?” Dacă eşti tare şi ai căpătat trezvia atenţiei, poţi să te învoieşti oleacă, ca să chemi păcatul la luptă, cum spune în Războiul nevăzut. Faci ca mâţa cu soarecele. Îi dai drumul şi iar îl prinzi. Şi-l chemi o dată şi zici „Doamne Iisuse…” şi l-ai bătut. Îl chemi a două oara, aşa cum spune în Războiul nevăzut: „Care-i treaz cu mintea, cheamă păcatul”. Îl cheamă de câteva ori şi îl ucide.

Deci, în lupta asta, când sufletul a cedat puţin, cade în treapta a şasea a păcatului, învoiala.

„Mă învoiesc. Ei! Şi ce dacă voi sta de vorba gândurile curviei, sau ale mâniei, sau ale urii, sau ale slavei deşarte?” Şi această învoială vine, după cum arată Sfântul Ioan Pustnicul, din iubirea de sine. Ea este maica şi rădăcina învoielii şi a tuturor răutăţilor! Ca tot să-l îndulcească pe hoit, măcar cu gândul.

Din iubirea de sine se naşte mai întâi mila de sine, şi apoi cruţarea de sine, pentru că l-a numit Mântuitorul pe Petru, satana. Cruţă-te pe Tine, Doamne! – a zis Petru. Mergi înapoia mea, satano! Să mă cruţ? Pentru asta am venit Eu, să mă jertfesc, nu să mă cruţ!

Din cruţarea de sine începe îndreptăţirea de sine. „Ei, ce! Dar nu pot, dar sunt neputincios, că sunt şi eu om! Trebuie să mă mai las şi eu la cele omeneşti!

Îndreptăţeşte-te, omule!” Din îndreptăţirea de sine, vine mulţumirea de sine. „Îi mulţumesc lui Dumnezeu că eu numai la păcatul cu mintea ma învoiesc, dar nu fac chiar păcatul cu lucrul”.

Din îndreptăţirea de sine vine mulţumirea de sine şi apoi nemulţumirea. Ce scop are? Sfântul Maxim Mărturisitorul: Să facă sufletul sătul de fapta bună! Fariseul cel dinlăuntru al nostru ce zice? Ca cel din biserică: Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că nu sunt ca toţi oamenii şi nici ca acest vameş… Mulţumirea de sine zice: „Mulţumesc lui Dumnezeu că eu mă învoiesc numai cu gândul, dar alţii fac păcatul cu lucrul!”

Din mulţumirea de sine se naşte îndată trâmbiţarea de sine. Că îi scoate diavolul virtuţile la iveală: „Tu ai făcut aşa şi aşa!” Şi pe urma lauda de sine şi pe urmă placerea de sine. Se complace cu aşezarea lui. Şi din plăcerea de sine se naşte părerea de sine. „Măi, eu sunt ceva!” Şi din părerea de sine, închipuirea de sine. Îşi închipuieşte că el este cineva!

Din închipuirea de sine se naşte simţirea de sine. Se simte. „Eu! Ce? Nu te atinge că te sparg! Te atingi de mine?” Din simţirea de sine se naşte îngâmfarea de sine. Din îngâmfarea de sine vine cinstea de sine. „Mi se cade, că eu sunt cineva!” Din cinstea de sine se naşte încrederea în sine, apoi rezemarea pe sine, apoi bizuirea pe sine şi apoi vine nesimţirea şi împietrirea inimii care este moartea sufletului şi n-am când a vi le mai spune pe toate.

Încheind aceste cuvinte, să rugăm pe Prebunul Dumnezeu şi Preaînduratul nostru Mântuitor să ne trimită a Sa milă şi îndurare tuturor celor ce vieţuim aici şi tuturor dreptcredincioşilor care îşi petrec cu grijă viaţa. Să nu uităm dumnezeieştile Sale cuvinte, care totdeauna trebuie să ne îndemne

la trezvie şi veghere, după cum scrie în Sfânta Evanghelie: Ca nu cumva, venind fără veste, să vă aflu pe voi dormind. Iar ceea ce vă zic vouă, zic tuturor: Privegheaţi! (Marcu 13, 36-37).

Sfantul Ignatie Briancianinov-despre inselarea mintii

Adăugaţi o legendă

Ucenicul:Fa-ma sa inteleg intocmai si in amanunt cele despre inselare.Ce este inselarea ?

“Inselarea este vatamarea firii omenesti prin minciuna. Inselarea este starea in care se afla toti oamenii, pana la unul, stare nascuta din caderea pro-toparintilor nostri. Cu totii suntem in inselare. Constiinta acestui fapt este cea mai de nadejde pavaza impotriva inselarii. Cea mai mare inselare este a te crede liber de inselare. Cu totii suntem inselati, cu totii suntem amagiti, cu totii ne aflam intr-o stare mincinoasa, avand nevoie sa fim sloboziti de catre adevar; iar Adevarul este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, l4-32).Sa ne facem ai acestui Adevar prin credinta in El; sa strigam prin rugaciune catre acest Adevar – si El ne va scoate din prapastia amagirii de sine si a amagirii de catre demoni. Jalnica este starea noastra. Ea este temnita din care ne rugam sa fie scos sufletul nostru, “ca sa se marturiseasca numelui” Domnului. (Ps. l4l, l0). Ea este acel pamant intunecat in care a fost surpata viata noastra de catre vrajmasul care ne pizmuieste si ne prigoneste (Ps. l42, 3). Ea este cu­getarea trupeasca (Rom. 8, 6) si stiinta cea cu nume mincinos ( l Tim. 6, 20), de care a fost molipsita in­treaga lume, care nu-si recunoaste boala, numind-o sus si tare sanatate infloritoare. Ea este “trupul si san­gele”, care “nu pot sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu” ( l Cor. l5, 50). Ea este moartea vesnica, tamaduita si nimicita de Domnul Iisus, Care este “In­vierea si Viata” (Ioan ll, 25). Astfel este starea noas­tra. Privelistea ei este o noua pricina de plans. Cu plangere sa strigam catre Domnul Iisus ca sa ne scoata din inchisoare, sa ne traga din prapastiile pamantului, sa ne smulga din falcile mortii. “Domnul nostru Iisus Hristos”, spune Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, “de aceea S-a si pogorat la noi, pentru ca a vrut sa ne scoata din robie si din cea mai amarnica inselare” (Inceputui Cuvantului al 3-lea).

Ucenicul: Aceasta lamurire nu este destul de lesni­cioasa pentru intelegerea mea: am nevoie de o lamu­rire mai simpla, mai apropiata de priceperea mea.

Staretul:Drept mijloc de pierzanie a neamului ome­nesc a fost intrebuintata de catre ingerul cazut, min­ciuna (Fac. 3, l3). Din aceasta pricina, Domnul l-a numit pe diavol “mincinos, tatal minciunii si ucigas de oameni dintru inceput” (Ioan 8, 44). Domnul a unit strans notiunea de minciuna cu cea de ucidere de oameni, intrucat cea din urma este urmarea nemijloci­ta a celei dintai. Cuvantul “dintru inceput” arata faptul ca minciuna a slujit diavolului, chiar de la inceput, ca arma pentru uciderea de oameni, si ii slujeste in chip statornic ca arma pentru uciderea de oameni, spre pierzarea oamenilor. Inceputul rautatilor este gandul mincinos. Izvorul amagirii de sine si al amagirii de­monice este gandul mincinos !. Prin mijlocirea min­ciunii, diavolul a lovit omenirea cu moarte vesnica chiar in radacina ei – protoparintii ! Protoparintii nostri “s-au amagit”, adica au recunoscut minciuna drept adevar si, primind minciuna ascunsa sub chipul adevarului, s-au vatamat pe sine, fara putinta de tama­duire, cu pacatul aducator de moarte, lucru marturisit si de stramoasa noastra. “Sarpele m-a amagit”, a zis ea, “si am mancat” (Fac. 3, l3). De atunci, firea noas­tra patrunsa de otrava raului tinde “cu voie si fara voie” spre raul care se infatiseaza vointei pervertite, intelegerii schimonosite, simtirii pervertite a inimii, in chipul binelui si al desfatarii. “Cu voie” pentru ca in noi mai este inca o ramasita de libertate si de alegere intre bine si rau. “Fara voie” – pentru ca aceasta ramasita de libertate nu lucreaza ca o libertate de­plina; ea lucreaza sub inriurirea de neinlaturat a strica­ciunii facute de pacat. Ne-am nascut asa; si nu putem sa nu fim asa; si de aceea ne gasim cu totii, pana la unul, in stare de amagire de sine si de inselare demo­nica. Din acest fel de a privi starea oamenilor in lega­tura cu binele si raul, starea in care se afla, in mod obligat, fiecare om, reiese urmatoarea definitie a inse­larii, care o lamureste in chip cu totul multumitor: in­selarea este insusirea de catre oameni a minciunii luate de ei drept adevar. Inselarea lucreaza mai intai asupra felului de a gandi; dupa ce a fost primita si a corupt felul de a gandi, ea nu intarzie sa se imparta­seasca inimii, corupand simtirile inimii; luand stapa­nire asupra fiintei omului, ea se revarsa in toata activi­tatea lui, otravindu-i si trupul ca pe unul care a fost legat in chip nedespartit cu sufletul de catre Ziditor. Starea de inselare este starea de pierzanie sau de moarte vesnica.

Incepand din clipa caderii omului, diavolul a primit cale libera catre el (Citat din Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, in cuvantul lui Nichifor din Singuratate, Filoc.; Preacuviosul Macarie cel Mare, Omila 7, cap. 2). Diavolul are dreptul la aceasta: supunandu-i-se, omul a intrat sub puterea lui de bunavoie, lepadand ascultarea fata de Dumnezeu. Dumnezeu l-a ras­cumparat pe om. Omului rascumparat i s-a lasat liber­tatea de a supune fie lui Dumnezeu, fie diavolului; si ca aceasta libertate sa se arate nesiluita, diavolului i s-a lasat cale libera spre om. Fireste ca diavolul intre­buinteaza toate sfortarile ca sa-l tina pe om in legatura de mai inainte cu sine, sau chiar sa il aduca intr-o si mai mare inrobire. Pentru aceasta, el intrebuinteaza arma sa de mai inainte si de totdeauna – minciuna. El se straduie sa ne amageasca si sa ne insele, sprijinin­du-se pe starea noastra de amagire de sine; patimile noastre – aceste inrauriri bolnavicioase – el le pune in miscare; cuvintele lor pierzatoare le invesmanteaza intr-o haina placuta straduindu-se sa ne plece spre sa­turarea patimilor. Cel credincios Cuvantului lui Dum­nezeu nu-si ingaduie aceasta, ci isi infraneaza patimi­le, impotrivindu-se navalirilor vrajmasului (Iacov 4, 7), lucrand, sub calauzirea Evangheliei, impotriva pro­priei amagiri de sine, ostoind patimile. Nimicind prin aceasta, putin catre putin, inraurirea duhurilor cazute asupra sa, el iese, incetul cu incetul, din starea de in­selare, in tinutul adevarului si al libertatii (Ioan 8, 32), a caror plinatate o aduce adumbrirea harului Dumne­zeiesc. Cel necredincios invataturii lui Hristos, care urmeaza propriei sale voi si intelegeri, se supune vrajmasului, si trece din starea de amagire de sine in starea de amagire demonica, isi pierde si ramasita de libertate pe care o avea, ajunge la o supunere deplina fata de diavol. Starea oamenilor aflati in inselare demonica e foarte felurita, potrivit cu patima de care a fost omul amagit si inrobit si potrivit cu masura in care omul a fost inrobit de patima. Toti, insa, care au cazut in inselare demonica, adica au intrat, prin dezvoltarea amagirii de sine, in comuniune cu diavolul si in robie fata de el, se afla in inselare, sunt temple si unelte ale demonilor, jertfe sortite mortii vesnice, petrecerii in inchisorile iadului.

Ucenicul: Insira-mi felurile amagirii dracesti care se nasc din indeletnicirea nepotrivita cu rugaciunea in chip necuvenit.

Staretul:Toate felurile de inselare demonica la care se supune cel ce se nevoieste in rugaciune apar ca urmare a faptului ca la temelia rugaciunii nu este pusa pocainta, ca pocainta nu s-a facut izvorul, sufletul, scopul rugaciunii. “Daca cineva”, spune Preacuviosul Grigore Sinaitul, “in increderea in sine intemeiata pe parerea de sine,” (In original se spune: “daca viseaza cineva sa ajunga prin parere la cele inalte”. Am intre­buintat aici o expresie lamuritoare, ca sa arat mai lim­pede intelesul cuvantului parere), viseaza sa ajunga la stari inalte de rugaciune si a dobandit ravna nu ade­varata, ci sataniceasca: pe acela, diavolul il prinde re­pede in laturile sale, ca pe un slujitor al sau”. Oricine se sileste sa intre la nunta Fiului lui Dumnezeu nu in vesminte curate si luminate, puse in randuiala prin pocainta, ci de-a dreptul in zdrentele sale, in starea omului vechi, de pacatosenie si amagire de sine este aruncat in intunericul dinafara: in inselarea draceasca. “Te sfatuiesc”, spunea Mantuitorul celui chemat la preotia cea de taina, “sa cumperi de la Mine aur lamu­rit in foc, ca sa te imbogatesti, si vesminte albe, ca sa te imbraci si sa nu se dea pe fata rusinea goliciunii tale, si unge cu alifia lacrimilor “ochii tai” cei simtiti si ochii “mintii” ca sa vezi. Eu pe cati ii iubesc, ii mustru si ii pedepsesc: sarguieste, dar, si te pocaieste” (Apoc. 3, 18-19). Pocainta si toate cele ce o alcatui­esc, cum ar fi: strapungerea sau indurerarea duhului, plansul inimii, lacrimile, osandirea de sine, pomenirea si simtirea din vreme a mortii, a judecatii lui Dum­nezeu si a muncilor celor vesnice,  simtirea ca Dumne­zeu este de fata, frica de Dumnezeu – toate acestea sunt daruri Dumnezeiesti, daruri de mare pret, daruri care sunt inceputul si temelia oricarei sporiri chezasia darurilor mai inalte si vesnice. Fara a le fi primit pe acestea mai inainte, nu este cu putinta sa ni se incre­dinteze darurile cele din urma. “Oricat de inalte ar fi nevointele noastre”, a spus Sfantul Ioan Scararul, “daca nu am dobandit inima indurerata, atunci ne­vointele noastre sunt si mincinoase si desarte” (Scara Cuvantul al 7-lea). Pocainta, duhul infrant, plansul, sunt semne care dau marturie despre nevointa cu buna cuviinta in rugaciune; lipsa lor este un semn al abaterii spre o directie gresita, semn al amagirii sau al sterpiciunii. Una sau cealalta, adica inselarea sau sterpiciunea (lipsa de roade), alcatuiesc o urmare cu neputinta de ocolit a indeletnicirii cu rugaciunea intr-un chip nepotrivit, iar indeletnicirea cu rugaciunea in chip nepotrivit este nedespartita de amagirea de sine.

Cel mai primejdios dintre felurile de rugaciune ne­potrivita este atunci cand cel care se roaga alcatuieste prin puterea inchipuirii sale nazariri sau himere, luan­du-le, la aratare din Sfanta Scriptura, iar de fapt – din propria lui stare, din caderea sa, din pacatosenia sa; prin aceste inchipuiri isi maguleste parerea de sine, slava desarta, cugetarea semeata, trufia, se amageste pe sine insusi.

Se poate vedea lesne ca toate alcatuirile inchipuirii firii noastre cazute, schimonosite de cade­re, nu sunt adevarate – ele sunt nascocire si minciuna, atat de iubite, atat de in firea ingerului cazut. Visato­rul, odata cu primul pas facut pe calea rugaciunii, iese din taramul adevarului, paseste pe taramul minciunii, pe taramul satanei, se supune de bunavoie inrauririi satanei. Sfantul Simeon, Noul Teolog, zugraveste ast­fel rugaciunea visatorului si roadele ei: “El ridica spre cer mainile, ochii si mintea, isi inchipuie in mintea sa” – asemenea lui Klopstock si lui Milton – “sfaturile Dumnezeiesti, bunatatile cele ceresti, cinurile sfintilor ingeri, locasurile ingerilor; pe scurt, aduna in inchipu­irea sa toate cele auzite din Dumnezeiasca Scriptura, le cerceteaza in vremea rugaciunii, cauta la cer; prin toate acestea isi starneste sufletul sau catre Dumne­zeiasca dorire si dragoste; cateodata varsa lacrimi si plange. In acest chip, inima lui se trufeste incetul cu incetul, fara a pricepe el aceasta cu inima; i se pare ca cele savarsite de el sunt rodul harului Dumnezeiesc spre mangaierea lui, si roaga pe Dumnzeu ca sa-l invred­niceasca a petrece pururea in aceasta stare. Acesta este semnul inselarii. Un asemenea om de s-ar si linisti cu linistire desavarsita, nu poate sa scape de nebunie si sminteala. Iar daca totusi nu se intampla cu el aceasta, oricum nu va ajunge niciodata la cinul duhovnicesc al priceperii si virtutii sau despatimirii. Intr-acest chip, s-au inselat cei care au vazut lumina si stralucire cu ochii acestia trupesti, au mirosit buna-mireasma cu mirosul lor, au auzit glasuri cu urechile lor. Unii din ei s-au indracit, stramutandu-se, cu mintea vatamata, dintr-un loc intr-altul; altii au primit un demon in chip de inger luminos, s-au inselat si au trait neindreptati pana la sfarsit, fara a primi sfat de la nici unul dintre frati; altii, indemnati fiind de diavol, si-au pus capat zilelor; unii s-au aruncat in prapastie; altii s-au span­zurat.

Toti Sfintii Parinti care au descris nevointa rugaciu­nii mintii ne opresc nu numai a alcatui de la sine inchipuiri, ci si a ne pleca, prin voia si incuviintarea noastra, spre inchipuirile si nalucirile care ni se pot infatisa pe neasteptate, fara a atarna de voia noastra. Si aceasta se intampla in timpul nevointei la rugaci­une, mai cu seama in linistire. “Nu primi nicicum”, spune Preacuviosul Grigorie Sinaitul, “daca vei vedea ceva cu ochii cei simtiti ori cu mintea, in afara sau in­launtrul tau, de-ar fi chipul lui Hristos, sau chip de inger, sau al vreunui sfant, sau daca ti se va arata lu­mina… Fii cu luare- aminte si paza ! Nu-ti ingadui a te increde in ceva, nu arata invoire cu gandul si cu glasul la nimic, nu te increde in graba vreunei aratari, de ar  fi ea adevarata si buna; fii rece catre  ea si instrainat pazind statornic mintea ta lipsita de inchipuiri, fara a alcatui in sine vreun chip si fara a fi intiparita de nici un chip. Cel ce a vazut oarece cu mintea sau cu simtu­rile, de-ar fi vedenia si de la Dumnezeu, si o primeste cu grabire, lesne cade in inselare – cel putin, isi des­copera inclinarea spre inselare, primind vedenia cu graba si usuratate. Noul incepator trebuie sa-si intoar­ca toata luarea-aminte spre singura lucrarea inimii si doar pe aceasta s-o recunoasca neamagitoare – iar altceva nimic sa nu primeasca pana ce nu va fi intrat in despatimire. Dumnezeu nu se manie pe cel ce se teme de inselare si vegheaza asupra sa cu cea mai mare luare- aminte, chiar daca acesta nu va primi ceva trimis de Dumnezeu, necercetind aceea cu toata osar­dia; dimpotriva, Dumnezeu il va lauda pe unul ca acesta pentru buna sa intelegere” (Despre primul chip al luarii-aminte si rugaciunii).

Sfantul Amfilohie, care era intrat in calugarie din tinerete, s-a invrednicit la varsta barbatiei si a batranetii sa duca viata sihastreas­ca in pustie. Inchizandu-se intr-o pestera, el se inde­letnicea cu linistirea, si a atins o mare sporire. Atunci cand s-au implinit patruzeci de ani de cand ducea via­ta pustniceasca, i s-a aratat noaptea un inger si i-a zis: “Amfilohie ! mergi in oras si paste oile cele duhovni­cesti”. Amfilohie petrecea luand-aminte la sine si n-a bagat deloc in seama porunca ingerului. In noaptea ur­matoare ingerul s-a aratat din nou, innoind porunca si adaugand ca el vine de la Dumnezeu. Si iarasi Amfi­lohie nu a aratat supunere ingerului, temandu-se ca nu cumva sa fie amagit si aducandu-si aminte de vorbele Apostolului, ca si satana ia chip de inger de lumina (2.Cor. 11,14). In ce-a de-a treia noapte, ingerul s-a aratat din nou si incredintandu-l pe Amfilohie asupra sa printr-o slavoslovie a Dumnezeirii pe care duhurile cele lepadate nu o pot suferi, l-a luat pe batran de mana, l-a scos din chilie si l-a dus intr-o biserica ce se gasea in apropiere. Usile bisericii s-au deschis sin­gure. Biserica s-a umplut de lumina cereasca; in ea se aflau multime de barbati sfinti in vesminte albe, cu fetele stralucind ca soarele. Acestia l-au hirotonit pe Amfilohie episcop al orasului Iconium (Vietile Sfinti­lor, 23 noiembrie). Purtandu-se intocmai pe dos, Prea­cuviosii Isaachie si Nichita ai Lavrei Pecersca, noi si necercati in viata pustniceasca, au suferit cumplita nenorocire, increzandu-se cu nechibzuinta in vedeni­ile ce li se aratasera. Celui dintai i s-a aratat o multime de demoni intru stralucire: unul dintre demoni a luat chipul lui Hristos, iar ceilalti chip de sfinti ingeri. Pe cel de-al doilea l-a amagit demonul mai intai prin buna-mireasma si glas, pasamite Dumnezeiesc, iar apoi a statut inaintea ochilor lui in chip de inger (Pate­ricul Lavrei Pecerska). Monahii incercati in viata ca­lugareasca, monahii cu adevarat sfinti se tem de inse­lare si nu au incredere in sine cu mult mai mult decat incepatorii, si mai cu seama decat aceia care sunt cuprinsi de infierbantare catre nevointa. Cu dragoste fierbinte, Preacuviosul Grigorie Sinaitul il preintampi­na asupra inselarii pe isihastul pentru care a fost scrisa cartea lui. “Voiesc sa ai intru cunostinta cele despre inselare; voiesc aceasta cu scopul de a te putea pazi pe tine insuti de inselare, ca prin cuvantul neluminat de smerenia cuviincioasa, nu cumva sa-ti pricinuiesti o mare vatamare, nu cumva sa-ti pierzi sufletul tau. Li­bera voie a omului inclina lesne spre partasia cu po­trivnicii nostri, si mai cu seama voia celor neincercati, fragezi in nevointa, ca a unora ce sunt inca stapaniti de demoni” (Patericul Lavrei Pecerska). Cat de adeva­rat este cuvantul ! Se pleaca, se lasa trasa libera noas­tra voie spre inselare: pentru ca orice inselare lingu­seste parerea noastra de sine, slava desarta, trufia noastra. “Demonii se afla in apropierea incepatorilor si a celor aflati in randuiala de sine (idioritmici), pe care ii inconjura, intinzandu-si laturile cugetelor si in­chipuirilor vatamatoare, pregatind prapastii spre ca­dere. Cetatea incepatorilor – intreaga fiinta a fiecaruia dintre ei – se afla inca sub stapanirea balaurilor…

Nu te lasa, din usuratate, in seama celor ce ti se infati­seaza, ci sa petreci intru buna intemeiere, pastrand cele bune cu multa chibzuinta, si lepadand cele vicle­ne… Sa-ti fie stiut ca lucrarile harului sunt lamurite,  demonul nu le poate invata: nu poate invata nici blan­detea, nici seninatatea, nici smerenia, nici ura fata de lume; el nu imblanzeste patimile si iubirea de desfa­tare, asa cum o face harul. Lucrarile acestuia sunt: in­gamfarea, cugetarea semeata, incredere in sine; intr-un cuvant, toate chipurile rautatii. Dupa lucrarea ei poti sa cunosti lumina care rasare in sufletul tau – daca este Dumnezeiasca sau de la satana” . Se cuvine a sti ca aceasta deosebire este la masura monahilor sporiti si nicidecum a incepatorilor.

Ucenicul: Nu ti s-a intamplat vreodata sa vezi pe cineva venit in stare de inselare draceasca din pricina zburdarii inchipuirii in vremea rugaciunii ?

Staretul: Ba mi s-a intamplat. Un oarecare functio­nar care traia in Petrersburg, se nevoia cu asprime la rugaciune, fapt pentru care a ajuns intr-o stare neobis­nuita. Despre nevointa lui si urmarile sale el i-a facut cunoscut protoiereului bisericii cu hramul Acopera­mantul Macii Domnului, care este in Kolomno. Proto­iereul, vizitand o oarecare manastire din eparhia Sankt-Petersburg, l-a rugat pe unul din monahii acelei manastiri sa stea de vorba cu functionarul. “Starea ciudata in care a ajuns functionarul din pricina nevo­intei”, a spus cu mult bun-simt protoiereul, “ar putea fi lamurita mai lesne de niste traitori in manastire, ca unii ce sunt mai deprinsi cu amanuntele si intam­plarile neprevazute ale nevointei ascetice”. Monahul s-a invoit. Dupa oarecare vreme, functionarul a venit in manastire. La convorbirea dintre el si monah am fost si eu de fata.Functionarul a inceput indata sa povesteasca despre vedeniile sale – ca vede mereu la rugaciune lumina venind din icoane, simte buna­mireasma, iar in gura o dulceata neobisnuita si asa mai departe. Monahul, ascultand aceasta istorisire, l-a intrebat pe functionar: “Nu v-a trecut prin gand sa va puneti capat zilelor ?”. “Cum sa nu !” a raspuns func­tionarul: “m-am aruncat, deja, odata in Fontanka(afluent al raului Neva), dar m-au scos”. S-a aratat ca functionarul intrebuinta acel fel de rugaciune, descris de Sfantul Simeon, care aprinde inchipuirea si sangele, omul capatand, intre timp, o putere nemaipomenita de postire aspra si priveghere. La starea de amagire de sine pe care omul si-o alege de buna-voie, diavolul si-a adaugat lucrarea sa, inrudita cu aceasta stare, iar amagirea de sine ome­neasca a trecut in vadita inselare diavoleasca.Functio­narul vedea lumina cu ochii cei trupesti: buna-mireas­ma si dulceata pe care le simtea atarnau de simturile trupesti. Dimpotriva, vedeniile sfintilor si starile lor cele mai presus de fire sunt pe de-a-ntregul duhovni­cesti (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul 55): nevoitorul devine in stare sa le primeasca abia dupa deschiderea ochilor sufletului sau de catre harul Dumnezeiesc, inviind deopotriva si celelalte simturi ale sufletului, care pana atunci petreceau in nelucrare (Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, Cuvantul despre credinta); la vedenia daruita de har iau parte si simturile cele tru­pesti ale sfintilor, dar numai atunci cand trupul trece din starea patimasa, in cea despatimita. Monahul a in­ceput sa-l induplece pe functionar sa paraseasca felul de rugaciune intrebuintat de el, lamurindu-i cat de gresit este acest fel de rugaciune si cat de gresita este starea la care se ajunge prin el. Functionarul s-a im­potrivit sfatului cu incapatanare. “Cum sa ma lepad de un har vadit !” – a raspuns el impotriva.

Dupa ce functionarul a plecat, l-am intrebat pe monah: “De unde v-a trecut prin gand sa-l intrebati pe functionar despre incercarea de a-si lua viata ?”.Monahul a raspuns: “Asa cum in timpul plansului celui dupa Dumnezeu vin clipe de neobisnuita impa­care a constiintei, lucru care alcatuieste mangaierea celor ce plang, si in timpul desfatarii celei mincinoa­se, aduse de inselarea draceasca, vin clipe in care in­selarea isi leapada, cum ar veni, haina, si se lasa gus­tata asa cum este ea de fapt. Aceste clipe sunt cum­plite ! Amaraciunea lor si deznadejdea pricinuita de aceasta amaraciune sunt de nesuferit. In aceasta stare in care il aduce inselarea i-ar fi mai usor celui inselat s-o recunoasca pe aceasta si sa ia masuri spre a se vin­deca.

Vai ! Inceputul inselarii este trufia – iar roada ei, trufia cea peste masura. Cel inselat, socotindu-se vas al harului Dumnezeiesc, dispretuieste mantuitoarele preintampinari ale celor apropiati, precum a bagat de seama Sfantul Simeon. Intre timp, accesele de dezna­dejde devin din ce in ce mai puternice: in cele din ur­ma, deznadejdea aduce la iesirea din minti si incunu­neaza prin sinucidere. La inceputul veacului nostru se nevoia in pustia Sofroniev (Eparhia Kursk) schimon­ahul Teodosie, care-si atrasese cinstirea obstii si a mi­renilor prin viata sa aspra, inalta. O data, i s-a parut ca a fost rapit la rai. Dupa terminarea vedeniei, a mers la intai-statator, a povestit minunea in amanunt, si si-a facut cunoscuta parerea de rau pentru faptul ca s-a va­zut in rai numai pe sine, iar din obste pe nimeni altci­neva. Faptul nu a atras intai-statatorului luarea-aminte cuvenita: acesta, a strans obstea si cu duh infrant le-a povestit despre vedenia schimonahului si i-a indemnat a vietui mai cu ravna si intr-un chip mai placut lui Dumnezeu. Dupa trecerea a oarecare vreme, au inceput sa apara ciudatenii in purtarea schimonahului. Totul s-a sfarsit atunci cand l-au gasit spanzurat in chilia sa”.

Am avut si eu parte de urmatorea intamplare vred­nica de luare-aminte. M-a cercetat, odata, un ieroschi­monah atonit, venit in Rusia pentru colecta. Ne-am asezat in chilia mea de oaspeti, si a inceput sa-mi zica: “Roaga-te pentru mine, parinte: dorm mult, mananc mult !”. In vreme ce-mi spunea acestea, simteam dra­gostea care iesea din el, fapt pentru care i-am si ras­puns: “Nu mananci mult si nu bei mult: oare nu este in tine ceva deosebit ?” si l-am rugat sa intre in chilia dinlauntru. Mergand inaintea lui si deschizand usa chiliei dinlauntru, ma rugam in gandul meu lui Dum­nezeu ca sa daruiasca folos sufletului meu flamand din partea acelui ieroschimonah atonit, daca el va fi fiind cu adevarat rob al lui Dumnezeu. Intocmai: ba­gasem de seama la el ceva deosebit. In chilia dinlaun­tru ne-am asezat iarasi ca sa stam de vorba, si am inceput sa-l rog: “Fa milostenie, invata-ma sa ma rog. Tu traiesti in cel dintai loc monahicesc de pe pamant, printre mii de monahi: intr-un asemenea loc si in mijlocul unei adunari atat de numeroase de monahi numaidecat trebuie sa se gaseasca mari rugatori, care cunosc lucrarea cea de taina a rugaciunii si ii calau­zesc la ea si pe cei apropiati, dupa pilda lui Grigore Sinaitul si Grigore Palama, dupa pilda multor altor lu­minatori atoniti”. Ieroschimonahul s-a invoit numai­decat sa-mi fie povatuitor – si o, groaza ! Cu cea mai mare infierbantare a inceput sa-mi arate metoda mai sus aratata de rugaciune extatica, intemeiata pe inchi­puire. Ma uit la el – era intr-o infierbantare grozava ! Avea infierbantate si sangele si inchipuirea ! Era in multumire de sine, in extaz, in amagire de sine, in inselare ! Lasandu-l sa se descarce, am inceput, putin cate putin, jucandu-mi in continuare rolul de povatuit, sa ii infatisez invatatura Sfintilor Parinti despre ruga­ciune, aratandu-i-o in Filocalie si cerandu-i sa mi-o la­mureasca. Atonitul a cazut intr-o nedumerire desavar­sita. Am vazut ca nu are cunostinta nicidecum despre invatatura Parintilor cu privire la rugaciune ! In conti­nuarea discutiei noastre, i-am zis: “Uite ce e, starete ! Vei locui in Petersburg – sa nu stai defel la catul de sus; sa-ti iei odaie numaidecat la cel de jos !”. De ce asa ?” a intors cuvantul atonitul. “Pentru ca”, am spus eu, “daca le trece prin cap ingerilor ca, rapindu-te pe neasteptate, sa te duca din Petersburg la Athos, si lu­andu-te de la catul de sus, te vor scapa, ai sa te stri­vesti de moarte; iar daca te vor lua de la cel de jos si te vor scapa, ai sa te-alegi doar cu lovituri usoare”.Inchipuie-ti”, mi-a raspuns atonitul, “de cate ori, “deja, stand la rugaciune, mi-a venit cu putere gandul ca ingerii ma vor rapi si ma vor lasa in Athos !” S-a vadit ca ieroschimonahul purta lanturi, nu dormea mai deloc, manca foarte putin si simtea in trup asemenea fierbinteala, ca iarna nu avea nevoie de imbracaminte groasa. Spre sfarsitul convorbirii noastre, mi-a venit in gand sa fac precum urmeaza: am inceput sa-l rog pe atonit ca el, postitor si nevoitor fiind, sa puna la incer­care asupra sametoda Sfintilor Parinti, care cere ca mintea sa fie la vremea rugaciunii cu desavarsire libera de orice inchipuire, cufundandu-se toata in luarea­aminte fata de cuvintele rugaciunii, inchizandu-se si cuprinzand-o, potrivit spuselor Sfantului Ioan Scararul, in cuvintele rugaciunii. (Scara, Cuvantul 28, cap.l7).

In timpul acestei lucrari, inima se face, de obicei, impreuna-lucratoare mintii printr-un simtamant man­tuitor de intristare pentru pacate, precum a spus Prea­cuviosul Marcu Ascetul: “Mintea care se roaga fara imprastiere stramtoreaza inima: iar “inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 19. Cuvan­tul despre cei ce socot a se indreptati din fapte, cap. 34, Filocalia, vol.1 ).“Dupa ce faci pe tine incercarea”, i-am spus atoni­tului, “adu-mi si mie la cunostinta despre roada ei; caci aceasta incercare este anevoioasa pentru mine insumi, datorita vietii imprastiate pe care o duc”. Ato­nitul s-a invoit cu bucurie la imbierea mea. Dupa cate­va zile vine la mine si imi spune: “Ce mi-ai facut ?”. “Dar ce s-a intamplat ?”. “Pai cum am inceput sa ma rog cu luare- aminte, inchizand mintea in cuvintele rugaciunii, toate vedeniile mele s-au dus, si deja nu mai pot sa ma intorc la ele”. Vorbind mai departe cu atonitul, nu am mai vazut la el acea incredere in sine si indrazneala care sareau in ochi la prima intalnire si care se fac, de obicei, vazute la oamenii aflati in ama­gire de sine, carora li se pare ca sunt sfinti, sau care se afla in inselare duhovniceasca. Atonitul si-a aratat chiar dorinta de a asculta sarmanele mele sfaturi. Atunci cand l-am povatuit sa nu se deosebeasca prin felul vazut de vietuire fata de ceilalti monahi, intrucat aceasta duce la cugetare semeata, si-a scos lanturile de pe el si mi le-a dat. Dupa o luna a venit iarasi la mine si mi-a spus ca a incetat fierbinteala din trupul lui, ca are nevoie de imbracaminte calduroasa si doarme cu mult mai mult. Totodata, povestea ca in Muntele Athos sunt multi, unii bucurandu-se de faima sfinteniei, care intrebuin­teaza acea metoda de rugaciune pe care o intrebuinta el, deprinzandu-i cu ea si pe altii. Nu-i de mirare ! Sfantul Simeon Noul Teolog, care a trait cu opt sute de ani inaintea vremurilor noastre, spunea ca foarte putini se indeletnicesc cu rugaciunea intru luare­aminte (Despre cel de-al treilea chip al rugaciunii). Preacuviosul Grigore Sinaitul, traitor in veacul al patrusprecelea dupa nasterea lui Hristos, atunci cand a mers in Muntele Athos, a aflat ca numerosii calugari de acolo nu aveau nici o idee despre rugaciunea mintii; se indeletniceau doar cu nevointele trupesti, savarsind rugaciunile doar cu buzele si cu glasul (Viata Preacu­viosului Grigorie Sinaitul). Preacuviosul Nil Sorski, traitor la sfarsitul veacului al cincisprezecelea si ince­putul celui de al saisprezecelea, cercetand si el Mun­tele Athos, spune ca in vremea sa numarul celor care se rugau cu luare-aminte se imputinase peste masura (Inainte-cuvantare la Predania sau Tipicul Schitului).

Staretul arhimandrit Paisie Velicikovski s-a stramu­tat in Muntele Athos, din Moldova, in anul 1747. In scurta vreme, a cercetat toate manastirile si schiturile, a stat de vorba cu numerosi batrani pe care parerea obsteasca a Sfantului Munte ii tinea de monahi foarte incercati si sfinti. Atunci, insa, cand a inceput sa-i intrebe pe acesti monahi despre cartile Sfintilor Pa­rinti care au scris despre rugaciunea mintii, s-a aratat nu doar ca nu aveau habar ca vor fi fost pe lume asemenea carti, ci si ca nu stiau nici macar numele sfintilor Scriitori; Filocalia nu fusese, inca, tiparita in greceste (Din scrisoarea staretului Paisie catre staretul Teodosie. Scrierile lui Paisie, ed. Pustiei Optina). Ru­gaciunea cu luare-aminte cere lepadare de sine, si putini se hotarasc sa se lepede de sine.Cel inchis in sine prin luarea-aminte, care se afla in stare de uimire din pricina vederii pacatoseniei sale nu este in stare de vorbire multa si, indeobste, de scene de efect si acto­rie – unul ca acesta apare inaintea celor ce nu cunosc nevointa lui tainica oarecum ciudat, curios, “neispra­vit” in toate privintele. Usor este, oare, sa te deose­besti de parerea lumii ? Iar lumea, cum sa-l cunoasca pe nevoitorul adevaratei rugaciuni, cand nevointa aceasta este ea insasi cu totul necunoscuta lumii ? Altfel stau lucrurile cu cel aflat in amagire de sine ! Nu mananca, nu bea, nu doarme, iarna umbla doar in rasa, poarta lanturi, vede vedenii, pe toti ii invata si ii mustra cu o nerusinare plina de indrazneala, fara nici o dreptate, fara rost, cu infierbantare a sangelui, in­fierbantare trupeasca, patimasa, si indemnat de aceas­ta infierbantrare nenorocita si pierzatoare. Sfant si gata ! De multa vreme s-au facut bagate de seama gustul si inclinarea pe care le are societatea ome­neasca spre asemenea lucruri: “rabdati”, scrie Apos­tolul Pavel catre Corinteni, “de va robeste cineva, de va mananca cineva, de va ia ce e al vostru, de va pri­veste cineva cu mandrie, de va loveste cineva peste obraz” (2 Cor. 11, 20). In continuare, Sfantul Apostol spune ca el, fiind in Corint, nu a putut sa se poarte cu indrazneala si obraznicie: purtarea lui a purtat pecetea smereniei, a “blandetii si ingaduintei lui Hristos” (2 Cor. 10,1). O mare parte dintre nevoitorii Bisericii Apusene, socotiti in sanul acesteia ca foarte mari sfinti – aceasta dupa caderea ei de la Biserica Rasari­teana si indepartarea Sfantului Duh de la ea – s-au rugat si au ajuns la vedenii, bineinteles mincinoase, prin metoda pe care am amintit-o. Acesti paruti sfinti se aflau in cea mai cumplita inselare draceasca. Inse­larea isi ridica, deja, in chip firesc capul pe temeiul hulirii impotriva lui Dumnezeu prin care este schimo­nosita la eretici credinta dogmatica.Purtarea nevoito­rilor latinilor, cuprinsi fiind de inselare, a fost intot­deauna “extatica” din pricina neobisnuitei lor infier­bantari trupesti si patimase. Intr-o asemenea stare se afla Ignatiu de Loyola, intemeietorul Ordinului iezui­tilor. Inchipuirea lui era atat de aprinsa si de atatata, incat, precum el insusi spunea, avea nevoie doar sa o voiasca si sa intrebuinteze oarecare sfortare ca sa-i apara inainte, dupa bunul sau plac, iadul sau raiul. Aparitia raiului si iadului se savarsea nu doar prin lu­crarea inchipuirii omenesti; lucrarea inchipuirii ome­nesti, de una singura, este neindestulatoare pentru aceasta: faptul se savarsea prin lucrarea demonilor, care isi uneau prisositoarea lor lucrare cu lucrarea neindestulatoare omeneasca, adaugand lucrare la lu­crare, plinind o lucrare prin cealalta, pe temelia liberei vointe a omului care si-a ales si si-a insusit o indrep­tare mincinoasa. Se stie ca adevaratilor sfinti ai lui Dumnezeu vedeniile li se daruiesc numai si numai prin bunavointa si lucrarea lui Dumnezeu, iar nu dupa voia omului si nu prin propriile lui sfortari – se daruiesc pe neasteptate, foarte arareori, cand este neaparata nevoie, potrivit minunatei iconomii a lui Dumnezeu, iar nu la intamplare (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul al 36-lea). Nevointa aspra a celor aflati in inselare se insoteste, de obicei, de o adanca stricaciune sufleteasca. Dupa aceasta se poate masura vapaia care ii mistuie pe cei inselati. In sprijinul celor spuse stau povestirile din istorie si marturia Parintilor. “Cel ce vede duhul ama­girii – in vedeniile care-i sunt infatisate”, a spus Preacuviosul Maxim Capsocalivitul, “foarte adesea este supus iutimii si maniei; buna-mireasma a smere­niei ori rugaciunii, ori lacrimii adevarate nu incape intr-ansul. Dimpotriva, unul ca acesta se lauda mereu cu virtutile sale, este plin de slava desarta si se deda intruna, fara frica, patimilor viclene (Convorbirea Prea­cuviosului Maxim Capsocalivitul cu Preacuviosul Gri­gore Sinaitul, Filoc. rom., vol. 7). »