Eminescu - DIMENSIUNEA RELIGIOASĂ

”În conferinţele religioase întotdeauna vorbesc despre Eminescu, mai ales că el a fost un exemplu de zbatere între credinţă şi necredinţă, la sfârşit revenind la credinţă.” (Zoe Dumitrescu Buşulenga, reputat eminescolog care a îmbrăcat haina monahală)

Cu nişte ani în urmă academiciana Zoe Dumitrescu Buşulenga, cercetător în istoria literaturii şi artei universale, a acordat un interviu cotidianului gălăţean „Viaţa liberă”, în care a vorbit mult despre Mihai Eminescu.

Având în vedere calitatea sa dublă: de eminescolog de prestigiu (“Eminescu – cultură şi creaţie”, “Eminescu şi romantismul german”, “Eminescu – viaţa, opera, cultura”) şi de monahie (maica Benedicta de la mănăstirea Văratic), opinia sa despre dimensiunea religioasă a jurnalistului şi poetului nepereche o considerăm demnă de a fi luată în seamă.

“Dacă a fost Eminescu un om religios, este o problemă complicată, pe care eu o studiez de ani de zile. Pentru că e plină de contradicţii viaţa şi gândirea lui în legătură cu dumnezeirea.

A avut o educaţie religioasă extrem de îngrijită, ca toţi copiii de pe vremea aceea: două surori ale mamei lui erau măicuţe la schitul Agafton, iar el a învăţat buchiile pe genunchii bunicului de la Ipoteşti care l-a introdus în cărţile sfinte, în – să zicem şi noi ca Mateevici – “limba vechilor cazanii”, căci limba lui are un izvor necontenit în limba vechilor scriituri româneşti.

Dar… s-a întâlnit cu moartea: i-a murit iubita de 12-13 ani, pe care a avut-o la Ipoteşti. A scris atunci un mic fragment, reluat apoi în 1871, în “Mortua est”, o poezie violent atee (“De e sens într-asta, e-ntors şi ateu, / Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu“). De atunci a intrat în sufletul lui îndoiala. Întâlnirea cu moartea este o traumă, un şoc care te marchează.

Prin 1876 scrie “Melancolie”, în care spune: “Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici”. Şi în sufletul lui s-a şters credinţa, şi el stă ”ca un mort viu, din care timpul roade ca un car”… Recunoaşte pierderea credinţei şi o regretă.

Pe el setea de absolut în căutarea adevărurilor ultime l-a dus la această necredinţă, şi el însuşi şi-a dat seama.

În “Avatarurile sărmanului Dionis”, el se luptă cu timpul, cu spaţiul (e kantiană această istorie), învingându-le cu cartea magică despre Zoroastru. Era călugăr în timpul lui Alexandru cel Mare şi, citind această carte, pleacă cu iubita lui în Lună şi acolo face tot felul de schimbări, fiindcă universul nu-i mai place: nu sunt destui sori, destule luni. Cei doi erau atât de puri, încât visează amândoi acelaşi vis, cum că îngerii treceau şi ei ascultau armonia cântărilor îngereşti. Fascinat de concordanţa dintre gândurile lui şi spusele îngerilor, îi vine în minte un gând, care este o blasfemie: “Nu cumva eu sunt Dum…” N-a apucat să spună “Dumnezeu”, că a şi căzut trăsnit din cer. Deci a avut exact soarta lui Lucifer. A dorit, ca şi Lucifer, să ştie ce ştia Dumnezeu şi şi-a primit pedeapsa. Prin ploaie de fulgere şi trăsnete, el reintră în avatarurile din sec. XIX, în Dionis, metafizicianul.

Ei, nu este interesantă această căutare nebunească a absolutului şi a iubirii? Eminescologul italian Rosa del Conte a făcut cea mai desăvârşită disecare, după părerea mea, a operei eminesciene în “Eminescu sau despre absolut”.

În 1883 scrie “Luceafărul” - mostră de acceptare a unui univers în al cărui centru se află Dumnezeu. El se ipostaziază într-un înger ridicat în slavă, pentru că nu mai are căderi ca la început, nu mai are complexul luciferic, s-a vindecat.

Spre sfârşitul vieţii scrie “Rugăciune” şi “Răsai asupra mea, lumină lină”: “Ca-n visul meu celest de-odinioară / O, Maică sfântă, pururea Fecioară, / În noaptea visurilor mele vină” – o poezie superbă, în care îi cere Maicii Domnului să-l ajute să redobândească cele trei virtuţi creştine, pe care el le cunoştea foarte bine: “Credinţa mea tu n-o lăsa să moară / Deşi al meu e un noian de vină” – e aşa de frumos!…

În acelaşi timp, scrie un poem existenţial disperat: “Bolnav în al meu suflet” – foarte interesant, în care vorbeşte despre cele două fiinţe din el.

Fiindcă “Înger şi demon” nu este, cum învăţam noi la şcoală, o simplă antiteză! În el erau “înger” şi “demon”, ca-n Goethe.

La aceştia, foarte mari, ciocnirile între cele două ipostaze constitutive ale fiinţei sunt teribile – şi credinţa, şi necredinţa - şi finalul în care coexistă, avant la letre, cu tentă de autenticitate tragică, cu rugăciunea aceea care cere mântuire Maicii Domnului.

Eu sunt convinsă că Maica Domnului a mijlocit pentru mântuirea lui.”

Şi mai figurează pe mineiul unei cărţi de la Mănăstirea Neamţ o însemnare în care un preot spune că l-a spovedit şi l-a împărtăşit pe Eminescu, pe care Creangă l-a adus când era bolnav. A stat un timp la bolniţa mănăstirii. Atunci, el i-a spus preotului: “Părinte, aş vrea să mor şi după moarte să fiu îngropat la marginea mării, lângă o mănăstire de maici, ca să aud în fiecare apus de soare <<Lumină lină>>”…

Ei, trageţi şi dvs. concluziile.

Mie mi se pare că ne aflăm în faţa unei probleme enorme, cu mare adâncime, care poate nici n-ar trebui răscolită, fiindcă a-i răscoli sufletul acela tragic…

***

Din cartea lui Ion Slavici (care i-a fost un apropiat prieten încă din timpul studiilor la Viena), aflăm că Eminescu avea însuşirile unui BUN CREŞTIN, deşi nu se referă explicit la latura religioasă:

“Era lipsit de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci prin lumea în care îşi petrecea viaţa, şi pentru ea.

Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirile lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate în seamă.

Ceea ce-l atingea pe dânsul erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi întotdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, «multe dureri şi puţine plăceri» – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită în sufletul lui.

“Flămând, zdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdând la ger, el era acelaşi om senin şi veşnic voios pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora”.

“<<Ceea ce li se poate ierta altora, nu pot să-mi permit eu>>, zicea adesea”.

“Nu era în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua credinţă a altora, să tacă (...). În gândul lui, cea mai învederată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui omului, şi-n bine, şi-n rău, adevărul verde în faţă.

Era în stare să se umilească, să stăruie, să cerşească pentru vreun nevoiaş. Pentru sine însuşi însă, cu nici un preţ.

Vorba lui era vorbă şi angajamentul luat de dânsul era sfânt.”

(Ion Slavici – ”Omagiu lui Eminescu”)

La aflarea veştii că gălăţenii doresc să ridice un monument lui Eminescu, Ion Slavici a consemnat în aceeaşi carte cuvinte memorabile: “Dacă e adevărat că ne aducem cu pietate aminte de el şi că ţinem să-i ridicăm un monument, nu pentru el ridicăm monumentul acesta, ci pentru noi înşine şi pentru cei ce urmează după noi, să ne amintim în fiecare luptă pentru biruinţa binelui în care el a sângerat şi să urmăm cu puteri unite lupta aceasta spre care el a voit să ne îndrumeze”.

***

Eminescu a fost un APĂRĂTOR AL BISERICII Ortodoxe: scrisul lui stă mărturie peste veacuri, ca un adevărat testament scris parcă anume pentru cei care se încăpăţânează încă să-l considere ateu.

“Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români care trăiesc dincolo de hotarele noastre.

Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei, poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (M. Eminescu - “Liber-cugetător, liberă-cugetare” - “Timpul”, 2 febr. 1879, în “Opere”, 1989, vol. X, pg. 187).

"Dispreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; dispreţuind datinile drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie.

Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele.(…)

Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului, ea, care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice?

Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine." (M. Eminescu - “Timpul”, 14 aug. 1882, în “Opere”, Vol. 13. pg. 168-169)

Nu privirea „sceptic rece” a poetului şi ziaristului scrutează secolele, ci o inimă îndurerată că omenirea nu-L urmează pe Hristos:

„În loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atât de veche ca şi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-L urmează deloc; ci, întemeiată pe bunătatea Lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare. Cum suntem vrednici a lua facerile tale de bine? Că Tu eşti dirept, noi nedrepţi; Tu iubeşti, noi vrăjmăşuim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu făcător de bine, noi răpitori! (…) Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi şi, cât este despre gândul şi viaţa noastră, cu dreptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte Judecătorule!” (M. Eminescu – ”Opere”, vol. X, pg. 78)

S-a spus despre Eminescu că a fost ultranaţionalist, xenofob, reacţionar, extremist, antisemit; unii au pretins chiar că ar fi fost sifilitic, alcoolic, afemeiat. El se aştepta la această formă de “recunoştinţă” a posterităţii, o anticipase în ”Scrisoarea I”:

“…vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale:
Astea toate te apropie de dânşii...
Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”

POEZII CREŞTINE - MIHAI EMINESCU

RUGĂCIUNE

Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te:
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie,
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire
Şi dreapta ta-ncercată
Asupră-ne coboară,
O, Maică Preacurată,
Şi pururea Fecioară,
Marie!

Noi, cei din mila Sfântului,
Umbră facem pământului.
Rugămu-ne-ndurător
Luceafărului mărilor:
Ascult-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce, clară,
O, Maică Preacurată,
Şi pururea Fecioară,
Marie!

RĂSAI ASUPRA MEA

Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, Maică Sfântă, pururea Fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele;
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

INVIEREA

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morţii rece spirit se strecura-n tăcere;
Un singur glas îngâna cuvintele de miere
Închise în tratajul străvechii evanghelii.

C-un muc în mâini moşneagul cu barba ca zăpada,
Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă
Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada.

O muzică adâncă şi plină de blândeţe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolţi;
„Pieirea, Doamne Sfinte, căzu în orice colţ,
Înveninând pre însuşi izvorul de vieţe.

Nimica înainte-Ţi e omul ca un fulg,
Ş-acest nimic Îţi cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioasă
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg".

Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială
Şi negrul întuneric se sperie de şoapte,
Douăsprezece pasuri răsună, miez de noapte,
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie,
Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător
Iar inimile toate s-unesc în armonie:

Cântări şi laude-nălţăm,
Noi, Ţie Unuia,
Primindu-L cu psalme şi ramuri.
Plecaţi-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!

Christos a înviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!"

PARINTELE CLEOPA-CINSTIREA MAICII DOMNULUI

“Dintre toţi sfinţii, pe care trebuie să-i cinstiţi, să cinstiţi mai tare pe Maica Domnului! Auziţi  cum laudă Biserica pe Maica Domnului? Scaun de Heruvimi, Fecioara. Aţi auzit axionul Marelui  Vasile? Aţi auzit „că pântecele tău mai desfătat decât cerul s-a lucrat!” Comoara şi vistieria tuturor darurilor Duhului Sfânt a fost Maica Domnului!

Prin Maica Domnului, Dumnezeu S-a pogorât până la noi şi firea noastră s-a ridicat până de-a dreapta măririi întru cele înalte, până de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl. Firea cu care este îmbrăcat Hristos astăzi, adică firea omenească fără de păcat, a luat-o din preacuratele sângiuri ale Maicii Domnului.

Iată, ea este scara lui Iacov pe care, ai văzut, se pogorau şi se suiau îngerii lui Dumnezeu, pe care a văzut-o Iacov când dormea, când mergea spre Laban Sirianul. Că Dumnezeu S-a pogorât pe această scară prin întrupare până la noi, S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din preacuratele sângiuri ale Fecioarei Maria şi-a ridicat firea noastră până de-a dreapta măririi întru cele înalte, de unde era căzută toată firea lui Adam în fundul iadului, cu toţi patriarhii şi proorocii.

Să aveţi mare evlavie, fraţilor, la Fecioara Maria şi fericită este casa şi familia aceea care are în casă icoana Maicii Domnului şi în fiecare dimineaţă îi citeşte Acatistul şi cinstitul ei Paraclis şi toţi ştiu rugăciuni către Maica Domnului.

Mult pot fi sfinţii lui Dumnezeu, dar nici unul cât Maica Domnului în ceruri, între Sfânta Treime şi noi, lumea asta se pierdea de mult. Ea pururea stă în genunchi şi se roagă Preasfintei Treimi.

Ea este a patra faţă duhovnicească din ceruri. Întâi este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, adică Sfânta Treime, apoi a patra este Maica Domnului.

Auziţi cum cântă Biserica: Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii… Aţi auzit? De ce? Ea a purtat în pântecele ei pe cel ce a zidit serafimi şi heruvimi din nefiinţă. Ea n-a purtat un sfânt în pântecele ei, ci pe Fiul lui Dumnezeu, pe Cel ce a făcut heruvimii şi serafimii numai cu gândirea, pe care L-a purtat în pântecele ei. Şi ea n-are împărtăşire de Dumnezeu cu participare, cum au heruvimii sau serafimii sau preafericitele tronuri.

Dumnezeu se odihneşte pe tronuri cu darul, nu cu fiinţa. Iar în preacuratele sângiuri, adică în pântecele Maicii Domnului şi în braţele ei preasfinte, Dumnezeu nu se odihneşte cu darul, ci cu fiinţa.  Toată dumnezeirea  S-a unit cu toată omenirea din preacuratele  sângiuri ale Maicii Domnului!

Pentru că Cel ce era în braţele ei nu era numai om, era Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit. De aceea Biserica înţelege că „pântecele tău s-a făcut mai desfătat decât cerurile”.

Dumnezeu nu încape în toate cerurile, că nu-L cuprinde nici o fiinţă, dar a încăput în pântecele Preacuratei Fecioare.

Ştiţi voi cine-i Maica Domnului?

Ea este Împărăteasa Heruvimilor,  Împărăteasa  a toată făptura, cămara întrupării lui Dumnezeu-Cuvântul! Uşa Luminii, că lumina cea neapropiată gânditoare prin ea a venit în lume;

Uşa vieţii, că Viaţa Hristos prin ea a intrat; Poarta cea încuiată prin care n-a trecut nimeni decât Domnul, cum spune Proorocul Iezechil (cap. 44, 2). Scară către cer, pod către cer; porumbiţa care a încetat pierderea sau potopul păcatelor, precum porumbiţa lui Noe a adeverit încetarea potopului.

Cădelniţă dumnezeiască, că a primit focul dumnezeirii, şi Biserică a Preasfântului Duh.

Cine este Maica Domnului?

Este Mireasa Tatălui, Maica Cuvântului şi Biserica Duhului Sfânt.

Ştiţi voi cine-i Maica Domnului?

Când auzi un blestemat sectar că nu crede în Maica Domnului, fugi, că acesta este fiu al iadului. Vor vedea în ziua judecăţii ceea ce spune la Psalmul 44: De faţă a stătut împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată (vers. 11).

Maica lui Dumnezeu, Împărăteasa cerului şi a pământului, câtă milă are de cei care au crezut în ea şi au lăudat-o, şi câtă urgie are să vină peste cei care n-au crezut în ea!

Ce vor face sectele care nu cred în Maica Domnului şi popoarele care n-o cinstesc? Când ea stă de-a dreapta măririi, stă de-a dreapta Sfintei Treimi! Şi câte miliarde de suflete care au credinţă şi nădejde în Maica Domnului vor trece uşor vămile văzduhului şi din moarte la viaţă, pentru că au cinstit-o pe Maica Domnului. Deci, vă rog să nu lipsească din casă Acatistul Maicii Domnului, Paraclisul şi alte rugăciuni către Maica Domnului! Şi la icoana ei ardă candela permanent.

Când vezi icoana Maicii Domnului cu Pruncul Hristos în braţe, tu ştii ce vezi acolo? Cerul şi pământul! Cerul este Hristos, Cel mai presus de ceruri; Ziditorul cerului şi al pământului; şi Maica Domnului reprezintă pământul, adică toate popoarele de pe faţa pământului, că ea este din neamul nostru. Este din seminţie împărătească şi arhierească.

Braţele  Maicii  Domnului  sunt  mult  mai  puternice  decât  umerii  heruvimilor  şi  ale preafericitelor tronuri. Deci pe cine ţine Fecioara Maria în braţe? Voi ştiţi pe cine ţine? Pe Cel ce a făcut cerul şi pământul şi toate cele văzute şi nevăzute.

Ştiţi voi cine este Maica Domnului şi câtă cinste, câtă putere şi câtă milă are? Este mama noastră, că are milă şi de săraci şi de văduve şi de creştini. Pururea se roagă Mântuitorului Hristos pentru noi toţi.

De când i-a spus arhanghelul puterilor cereşti, Gavriil, care venise în Nazaret la ea cu crin, cine este Cel Care se va naşte, zicându-i: Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu tine (Luca 1, 28), ea fiind fecioară, neştiind de bărbat, l-a întrebat pe arhanghel: Cum va fi aceasta că nasc, că eu nu ştiu de bărbat? Şi i-a spus chipul zămislirii, că prin auz va fi. Duhul Sfânt va veni peste tine şi puterea celui Preaînalt te va umbri. Pentru aceasta şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema (Luca 34, 35).

Ea s-a umplut de toate darurile Duhului Sfânt, devenind cămară. Dacă un om credincios înţelege tainele mari dumnezeieşti, cu atât mai mult Maica Domnului. Ea şi-a dat seama că este cămara lui Dumnezeu-Cuvântul. Şi gândiţi-vă, când Îl purta în braţe pe Hristos şi-L alăpta, să sugă lapte de la ea: „Pe cine m-am învrednicit să nasc şi să port în braţe?” De aceea ea s-a numit „roabă” (Luca 1, 38).

Iată cât har avea Maica Domnului! Şi fecioria, că era de neam împărătesc, al lui David, şi arhieresc, al lui Aaron; şi nu făcea nimic dacă nu era smerită. Când a văzut ce misiune are pe pământ, i-a spus îngerului: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! S-a numit „roabă”.

Dar a proorocit, când s-a dus ea la Ierusalim: Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile! (Luca 1, 48). Ea îşi dădea seama. A devenit maică de trup a lui Dumnezeu-Cuvântul. „Toate popoarele şi îngerii şi heruvimii, toate mă vor slăvi de-acum. Aşa a voit Dumnezeu să mă aleagă din toate fecioarele de pe faţa pământului”.

Şi atunci, cum spune istoria, când Mântuitorul era mic, ea Îl alăpta, Îl purta într-o faşă curată, albă, şi începea a face sute de metanii la El şi-I săruta picioruţele. Că ea îşi dădea seama:

„Acesta pe care Îl vezi prunc, este Dumnezeu cel mai înainte de veci”, cum cântă Biserica:

Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peştera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc, că pentru noi S-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci. Îşi dădea seama pe cine naşte şi pe cine poartă în braţe.”