Ce fel suna ....MESAJUL PR. ARSENIE BOCA DIN IAD!?

Ce credeți, Părintele Arsenie Boca este eretic sau nu? Îl putem pomeni la Sfânta Liturghie cu cei răposați sau nu?

Preotul:
– Eu nu sunt profesor de teologie ca să vă pot confirma că este eretic. Pot să vă spun, însă, ce am aflat eu. La început am crezut (ca toată lumea) că e sfânt. Apoi încercând să-i citesc scrierile mi-am dat seama că este ceva ciudat cu ele. De ce Viețile sfinților, Patericele și Sfinții Părinți îți hrănesc mintea și te schimbă înspre pocăință, iar scrierile sfinției sale nu le poți citi plictisindu-te și aglomerându-te cu informații inutile și tulburătoare, dându-ți un gust amar că pierzi vremea? M-am gândit că o fi fost, poate, înșelat… Dar nu am vrut să cred gândului meu și m-am dus la un Mitropolit care îl aprecia [Părintele stareț ne-a spus numele Mitropolitului, dar noi nu îl reproducem pentru a nu stârni asupra Înalt Preasfinției Sale sale prigoana autorităților politice și ura fanaticilor – n.n.]. Știți ce mi-a spus?

Starețul:
– Vă rog să-mi spuneți, fiindcă este foarte important să gândim bisericește, nu după opinia unuia sau a altuia. Și lupta împotriva ereziei poate deveni o patimă. Mântuirea se dobândește cu mult sfat …

Preotul:
– Răspunsul Înalt Preasfinției Sale sale a fost unul ca în Pateric. Nu îmi vine să cred că mai există astfel de lucrări și în zilele noastre (atât de reci față de Hristos). Iată ce mi-a spus ÎPS sa:
– Dragă părinte, după cum deja poate ați aflat, eu am fost un mare admirator al Părintelui Arsenie Boca. Ce poate fi mai Sfânt decât un ieromonah Ortodox mărturisitor și făcător de minuni, celebru artist și cărturar. Practic este o fală a României. Când am citit însă studiile unora și alarmele altora că ar fi eretic și vrăjitor [ARSENIE BOCA] nu am vrut să mă mai bizuiesc pe părerea oamenilor. Ier 17:5 „Acestea zice Domnul: blestemat este omul, care are nădejde spre om”. 

Așa că am trimis un om de încredere la Sfântul Munte la un pustnic care este omul lui Dumnezeu (și văzător cu duhul), al cărui cuvânt este prețios pentru mine datorită pocăinței, echilibrului și fricii sale de a împlini în toate împlini poruncile Domnului. El i-a spus omului meu așa:
Ce căutați la mine, un om păcătos? Eu de abia mai răsuflu să-mi plâng păcatele mele și cum să știu eu de starea altuia?
Părinte, dar am fost trimis special pentru aceasta. Mulți oameni sunt tulburați de acest subiect! Vă rog ascultați de rugămintea unui mitropolit ce se smerește.
Ei frate, cine sunt eu? Dar ca să nu fie atâta osteneală în zadar, o să mă rog milostivului meu Domn și Dumnezeu să descopere smereniei voastre adevărul, dacă va vrea.
După ce a postit și s-a rugat îndelung, iată ce i-a răspuns omului meu (care a aștepta cu nerăbdare împlinirea ascultării și lămuririle propriei sale nedumeriri):
Astă noapte la rugăciune, când îmi plângeam păcatele mele, mi-a apărut Părintele Arsenie Boca și mi-a zis cu multă durere: „Roagă-i părinte pe oameni să nu mă mai cinstească ca Sfânt. Nu fac altceva decât să-mi sporească chinurile!”

[ÎPS sa – n.n.] De atunci mi-am dat seama că trebuie să fim mult mai atenți cu mântuirea noastră și să nu ne grăbim să catalogăm pe nimeni nici ca Sfânt, nici ca păcătos. Tot a judeca pe altul înseamnă. Să nu ne mai abatem nici la stânga, nici la dreapta de la Sfinții Părinți, nici măcar cu o câtime. Mai greu este să depistăm falsa sfințenie, decât să luptăm cu păcătoșenia vădită.
– …
– Nu v-aș fi spus acestea dacă nu ar fi periclitată mântuirea atâtora prin evlavia față de un om înșelat, fiindcă îl iau ca model și se amăgesc, despărțindu-se de Hristos.

Parinte numai ortodocsii se mantuiesc, dar celelalte miliarde de oameni nu au nici o sansa?

Raspunsul: "Aceasta este o întrebare care macină pe mulţi ce doresc mântuirea fraţilor întru umanitate. Şi este dovadă de altruism şi dragoste să doreşti ca toţi să se mântuiască, asemănându-te lui Dumnezeu care «vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa Adevărului să vină » (I Tim 2, 4).

De aceea mântuirea fraţilor întru umanitate, dar neortodocşi, trebuie să rămână o nelinişte în sufletul nostru. Sfântul Ioan Hrisostom spune «Cum vom putea fi atât de laşi încât să ne mulţumim cu mântuirea noastră, dat fiind că ne primejduim propria noastră mântuire, dacă nu ne îngrijim de cea a celorlalţi? Astfel, într-o luptă, cine nu se gândeşte decât să scape fugind, se pierde pe el însuşi înainte de a-i pierde pe ai săi; dar cine luptă cu vitejie pentru a-şi scoate tovarăşii din primejdie, se salvează pe sine însuşi, scăpându-i pe alţii. Viaţa aceasta e un război necontenit şi suntem mereu în prezenţa duşmanilor, să luptăm aşa cum ne porunceşte împăratul şi căpetenia noastră.”.

Continuă Sfântul Ioan Hrisostom « Ascultaţi cuvintele pe care le spune în numele Domnului [profetul Ieremia] (…) [Ir 15, 19]; e ca şi cum Dumnezeu ar spune: “Cine face cunoscut adevărul aproapelui său, cine îl aduce de la răutate la virtute, Mă imită atât cât e cu putinţă firii omeneşti”.(Omilii)

Din aceast cuvânt al Sfântului Ioan Hrisostom vedem că această nelinişte pentru mântuirea fraţilor, atât creştini dreptcredincioși cât şi necreștini sau rău credincioşi(sub erezii, atei sau păgâni), este neliniştea cea bună.

Sfântul Apostol Pavel le spune Romanilor că mântuirea nu vine din faptele Legii Vechiului Testament, Hristos fiind sfârşitul Legii, împlinirea Legii. Legea Vechiului Testament nu putea să aducă singură mântuire oamenilor, ea era pregătitoare pentru primirea de către umanitate a lui Hristos Dumnezeu şi Om. Hristos este plinirea Legii şi a Profeţilor, nimeni neputând doar din faptele sale, oricât de bune ar fi, să se mântuiască. Deci împlinirea Legii cu stricteţe, faptele bune fără credinţă în Hristos nu aveau cum să aducă mântuirea. (Romani cap. 10)

Dumnezeiescul Pavel spune : «De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus şi vei crede întru inima ta că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morţi, te vei mântui, căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire». (Romani cap. 10)

Deci mântuirea nu este un produs al vreunui efort omenesc („în dar sunteţi mântuiţi, nu din fapte, ca să nu se laude cineva”), mântuirea vine prin credinţa dreapta în Iisus Hristos, adică prin primirea acestui dar.

Mântuirea este realizată de Iisus Hristos, Dumnezeu și Om, după cum ne spune Sfântului Chiril al Alexandriei: “Mântuitorul a îndurat aceste lucruri (răstignire, moarte, batjocura) şi a făcut pace prin Sângele Crucii Sale, căci am fost vrăjmăşi ai lui Dumnezeu prin păcat, Hristos a purtat pe lemn păcatele noastre în trupul Său, ca prin moartea Sa să putem muri păcatului şi să vieţuim întru dreptate”(Cuvântări Catehetice – 23, 33 NPNF, p.91 ed. III). Și aceasta o numim mântuire obiectivă sau generală. Aceasta înseamnă că, în potență, toți suntem mântuiți, dar fiecare persoană trebuie să își însușească roadele întrupării, jerftei, morții și învierii lui Hristos. Însușirea acestei jertfe o numim mântuire subiectivă și se realizează prin unirea fiecarei persoane in parte cu Biserica prin Taina Botezului.

Hristos ne dă posibilitatea să ne mântuim, nu ne mântuieşte fără voinţă noastră, dar ne deschide Împărăţia Cerurilor, posibilitate inexistentă până la Întruparea lui Hristos, când, conform Sfintei Scripturi, toţi oamenii mergeau în iad, în locuinţă morţilor, în Șeol, sufletul rămânând nemuritor, dar nu şi în fericire cu Dumnezeu. Ruperea legăturii prin păcatul adamic rămâne valabilă şi după moartea trupească, iar omul intră în compania duhurilor căzute şi a sufletelor strămoşilor în starea de iad, de suferinţă, prin lipsa lui Dumnezeu. Deci Hristos deschide posibilitatea mântuirii, nu dă automat mântuire tuturor, indiferent de starea lor faţă de Hristos, indiferent de patimile lor, de concepţiile lor şi de viaţa lor . Mântuirea înseamnă, aşa cum spune Sfântul Pavel, comuniunea cu Hristos cel Înviat, credinţă conştientă, vie şi lucrătoare.

Mântuirea a început prin pogorârea lui Hristos în locuinţa morţilor, unde se afla și cel mai mare om născut din femeie, şi anume Sfântul Ioan Botezătorul. Nu toate sufletele au plecat cu Hristos din iad, ci numai drepții Vechiului Testament, din fiecare neam, care și-au facut alegerea lor în viața pamântească. Sfântul Ioan Hrisostom, în Omilia a XXXVI-a la Matei (pg 447-448), explică faptul că Ioan Botezătorul nu a mers în iad ca să propovăduiască sufletelor de acolo pe Hristos, ci pentru că Hristos nu se pogorâse încă la iad, si atunci el a mers acolo ca orice alt suflet. Sfantul Ioan Hrisostom spune: „Viața de acum este timpul viețuirii noastre (alegerii noastre), dupa moarte, judecata și osanda; că spune Scriptura:”In iad cine Te va lauda pe Tine?”(Ps. 6,5);” apoi ne arata ca mantuirea a venit numai prin pogorarea lui Hristos la iad: „Cum s-au sfaramat portile cele de arama, cum s-au frant zavoarele cele de fier?(ps106,16) Prin Trupul lui Hristos! Atunci, pentru prima data, s-a aratat nemuritor trupul, stricand tirania mortii. De altfel aceasta arata ca puterea mortii a fost distrusa, dar nu ca au fost iertate pacatele celor ce au murit inainte de venirea lui Hristos….”Mai usor va fi pamantului Sodomei si Gomorei”(Luca10,12)..vor fi pedepsiti locuitorii Sodomei si Gomorei; vor fi pedepsiti mai bland, dar tot vor fi pedepsiti. Desi au primit pe pamant cea mai grozava pedeapsa, totuși nu vor scapa nici de pedeapsa de dincolo……Nu este oare o nedreptate? Nicidecum! Era cu putinta sa se mantuiasca atunci, chiar daca nu au marturisit pe Hristos. Pe vremea aceea nu li se cerea asta, ci sa nu slujeasca idolilor si sa cunoasca pe Adevaratul Dumnezeu….de aceea sunt admirati cei trei tineri din Babilon, pentru ca au dus o viata stralucita, plina de fapte bune si pentru ca au pazit masura acestei cunoasteri a lui Dumnezeu; nimic mai mult nu li se cerea. Atunci era de ajuns pentru mantuire numai cunoasterea lui Dumnezeu”, mantuire ce avea sa vina prin pogorarea lui Hristos la iad unde se aflau si dreptii impreuna cu Ioan Botezatorul.Sfantul Ioan Hrisostom spune ca dupa venirea lui Hristos mantuirea este posibila numai prin cunoasterea Lui: „Acum insa, nu, ci trebuie si cunoasterea lui Hristos…Dar e drept sa fie aruncati in iad cei ce nici n-au auzit de iad? Vor spune: Daca ne amenintai cu iadul ne-am fi temut si ne-am fi inteleptit! -Nu cred! Ca si noi cei de astazi, auzim in fiecare zi vorbindu-ni-se de iad si totusi nu ne sinchisim deloc…..a supara pe Hristos este mai cumplit si mai infricosator decat gheena…” Sfantul Ioan Hrisostom ne arata ca Dumnezeu nu lasa pe nimeni in negura nestiintei de Dumnezeu, ci a proniat intodeauna ca orice om sa Il cunoasca, fie in Vechiul Testament, fie in Noul Testament, dar nu a mantuit pe nimeni cu forta. Şi aceasta este rodul libertăţii, faptul că Hristos nu ne mântuieşte cu forţa.

Deci, conform Părinţilor, Hristos ne-a deschis posibilitatea mântuirii, nu ne-a şi mântuit, această fiind rodul conlucrării omului cu Harul necreat al Duhului Sfânt care, numai prin dorinţa omului şi prin propovăduire creştin ortodoxă îl primim.

Ereticul Origen vorbea despre apocatastază, adică erezia conform căreia toţi oamenii şi chiar şi demonii până la urmă se vor mântui, indiferent că erau păgâni, eretici sau chiar îngeri căzuţi .

Pelagius, eretic din sec V, nega Harul Duhului Sfânt ca fiind absolut necesar pentru mântuire, afirmând că omul, indiferent ce crede se poate mântui dacă face fapte bune. De aici ereziile pelagianistă şi semipelagianistă care afirmau că omul nu are nevoie să fie în Biserica cea Una, Sfântă, Catholică (sobornicească) şi Apostolică că să se mântuiască, find suficiente faptele lui bune.

Această erezie apărută în Apus a fost condamnată de Sinodul de la Orange din anul 530, fiind eradicată.

Din păcate această erezie pelagiană revine astăzi sub formă panereziei ecumenismului care afirmă minimalismul dogmatic, sub formă extinsă, anume că e suficient să faci fapte bune în orice religie te-ai afla şi te mântuieşti, şi în formă restrânsă, (vehiculată de Consiliul Mondial al «Bisericilor» ) anume că e suficient ca cineva să fie botezat în numele Sfintei Treimi şi să creadă în Hristos ca Mântuitor personal ca să fie pe drumul mântuirii.

Există şi interpretarea eronată a citatului din Romani, luat din context, «Păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia neavând lege, îşi sunt loruș lege, legea fiind înscrisă în inimile lor, … care îi şi apară» (Romani 2: 14).

Sfântul Pavel nu spune că păgânii se vor mântui, pentru că au în ei legea conştiinţei, sădită natural de Dumnezeu în toţi oamenii, ca un receptor pentru a-L putea cunoaşte pe Creator, ci afirmă că această conştiinţă a diferenţierii între bine şi rău îi judecă sau îi apără. Dar nu că s-ar mântui. Din contra, în contextul Epistolei către Romani tocmai acest lucru se afirmă, cum că fără credinţă în Hristos, chiar dacă eşti iudeu, sub lege, sau păgân, cu legea firii, nu te poţi mântui fără a intra în comuniune cu Hristos.

Sfântului Ciprian de Cartagina explică de ce este imposibilă mântuirea înafara Bisericii Ortodoxe : „asemenea oameni (cei născuţi în erezie), chiar dacă au fost ucişi în numele credinţei lor, nu-şi vor spăla nici cu sânge greşelile lor. Vina dezbinării e gravă, de neiertat, şi suferinţa n-o poate purifica. Nu poate fi martir cel ce nu este cu Biserica. (…) Nu pot rămâne cu Dumnezeu cei ce nu vor să fie uniți cu Biserica lui Dumnezeu. Chiar dacă vor arde pe rug sau vor fi daţi fiarelor sălbatice, aceea nu va fi coroana credinţei, ci pedeapsa trădării, şi nu sfârşitul glorios al celui cu virtute religioasă, ci moartea din disperare. Unul ca aceştia poate fi ucis, dar nu poate fi încoronat. Mărturiseşte că e creştin, ca şi diavolul care adesea minte că e Hristos, căci Însuşi Domnul ne atrage luarea-aminte şi zice: «Mulţi vor veni în numele Meu spunând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi vor înşela.» După cum el nu e Hristos, chiar dacă înşeală cu numele, la fel nu poate fi creştin cine nu rămâne în Evanghelia lui Hristos şi a adevăratei credinţe” [221; 444].

Sinodul de la Laodiceea a dat acest canon care se găseşte în Cârma Bisericii numită Pidalion : «Nici un creştin nu se cuvine să părăsească pe martirii lui Hristos şi să se ducă la pseudomartiri, adică la ai ereticilor sau la cei ce mai înainte au fost eretici; căci aceştia sunt străini de Dumnezeu. Deci cei ce se vor duce la dânşii să fie anatema. »(Laodiceea canon 34)

De aici se vede clar că înafara Bisericii Creştin Ortodoxe, nu numai că nu este posibilă mântuirea, dar nici martiriul pentru Hristos.

A muri înafara Bisericii pentru o concepţie eretică despre Hristos nu îţi poate da cununa martirilor, pentru că, Sfântul Pavel spune că cel care nu se luptă după reguli nu primeşte Cununa, chiar dacă luptă. (II Timotei, 2,5)

Canonul de la Laodiceea este întărit de toate canoanele Bisericii care vorbesc despre interzicerea părtăşiei cu ereticii.

Sfântul Ciprian de Cartagina spune că «Înafara Bisericii nu există mântuire» şi această afirmaţie nu a fost negată de conştiinţa Bisericii, ci întărită de Sfântul Ignatie Briancianinov care exprimă şi rezumă învăţătura Bisericii într-o scrisoare adresată unei creştine care se scandaliza la ideea că neortodocşii nu se mântuiesc :

«Un singur lucru bun ne e necesar pentru mântuire: credinţa; dar credinţa ca lucrare. Prin credinţă şi numai prin credinţă putem intra în comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocul Tainelor pe care ni le-a dăruit El. În deşert dar, şi cu păcat cugetaţi şi ziceţi că oamenii buni dintre păgâni şi mahomedani se vor mântui, adică vor intra în comuniune cu Dumnezeu!…

Nu!… Biserică a recunoscut întotdeauna că există un singur mijloc de mântuire: Răscumpărătorul! Ea a recunoscut că cele mai mari virtuţi ale firii căzute pogoară la iad. Dacă drepţii adevăratei Biserici şi făcătorii de minuni, care credeau în Răscumpărătorul ce urma să vină, se pogorau în iad, cum vă închipuiţi că păgânii şi mahomedanii şi ateii, care nu au cunoscut şi nu au crezut în Răscumpărător vor căpăta mântuirea, numai pentru că ei vi se par dumneavoastră drăguţi şi buni, când mântuirea nu se obţine decât printr-un singur, vă repet, un singur mijloc, şi acesta este credinţa în Răscumpărătorul.» (Volumul IV, Propovedanii ascetice şi scrisori către mireni).

Toţi sunt chemaţi la credinţa în Hristos şi la mântuire, dar puţini sunt aceia care vin şi primesc roadele Jertfei de pe Cruce a lui Hristos.

Sfântul Iustin Popovici pune foarte bine în lumină umanismul, sau gândirea după om, în contradicţie cu gândirea în Duhul lui Dumnezeu. Oare suntem noi mai buni ca Dumnezeu, Care «atât de mult a iubit lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine care crede în El să nu piară ci să aibă Viaţă Veşnică» (Ioan, 3, 16) ? Sfântul Pavel spune că înţelepciunea şi dreptatea lumii acesteia este ca o cârpă lepădată înaintea lui Dumnezeu. De aceea viermele umanismului european şi umanismul în general este o îndepărtare de Dumnezeu. Papa Ioan Paul al II-lea a fost un umanist prin excelenţă şi acest veac este asociat cu umanismul, luptătorii pentru dreptate socială (Mahatma Gandi sau Maica Tereza de Calcuta, Ioan Paul) sunt văzuţi ca mântuitori sociali, care sunt puşi în locul lui Hristos, reactivând pelagianismul.

Sfânta Scriptură vorbeşte de un singur mod de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, şi anume credinţa în Hristos şi comuniunea cu El.

Această comuniune se realizează faptic prin Taina Sfântului Botez în Biserica cea Una Sfântă, Catholicească şi Apostolică, adică Biserica Ortodoxă.

Mântuitorul îi spune lui Nicodim: «de nu se va naşte cineva de Sus, nu va putea vedea Împărăţia lui Dumnezeu» (Ioan 3,3) şi apoi subliniază mai clar:

«Amin, amin grăiesc ţie, de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu» (Ioan 3, 5)

Porunca Mântuitorului către Apostolii Săi dar şi către noi toţi creştinii ortodocşi este: “Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.” (Marcu 16:15-16)

Tâlharul de pe Cruce a fost primul om care a ajuns în Rai, pentru că a mărturisit pe Hristos, şi s-a pocăit, s-a spovedit la Hristos.
Tot Botez este si- Botezul Sângelui atunci cand cineva moare pentru Hristos.
Dar Botezul sângelui este valabil atunci când un păgân sau eretic lepădându-se de păgânism sau de erezia sa, mărturiseşte pe Hristosul Ortodox şi este martirizat pentru aceasta.

Cineva care moare în comuniune cu un hristos mincinos nu poate intra în Împărăţia Cerurilor.

Cunoaştem în mod excepţional Botezul dorinţei – pentru catehumenii care credeau în Hristos şi în Biserică Lui şi nu au apucat să primească botezul.

Dacă mântuirea însemnă comuniunea cu Hristos, aşa cum am văzut, însemnă că în momentul în care intri în comuniune cu Acesta intri în comuniune şi cu toţi cei care sunt “conectaţi” la Hristos – cu toţi prietenii Lui – care sunt atât cei vii cât şi cei adormiţi, sfinţii. Aceasta se numeşte Biserica. Deci în momentul în care intri în comuniune cu Hristos intri şi în Biserica Lui.

Hristos nu poate fi mincinos şi anume nu poate să I se descopere unuia cu sfinţii Săi, cu icoane, cu Sfintele Taine, cu ierarhia bisericească şi cu sfintele dogme şi canoane, iar altuia să I se descopere fără Taine, fără icoane, fără sfinţi, fără ierarhia bisericească şi fără sfintele dogme. Deci toţi care intra în comuniune cu Hristos nu pot avea crezuri diferite, ci toţi vor avea acelaş Crez.

Fiind acelas Hristos, El îl va îndemna pe cel căruia I S-a descoperit să intre în Biserica Lui descoperindu-i Taina Mântuirii în Sfântul Botez, în preoţie, în Sfânta Împărtăşanie şi în acelaş Crez în El.

Cine spune că e în comuniune cu Hristos dar nu se închină la icoane şi nu are preoţie şi nu crede ortodox, de fapt nu e în comuniune cu Hristos, ci e în înşelare, doar crede că e în comuniune, de fapt e în comuniune cu demonii care se prefac în îngeri de lumină şi chiar imită pe Hristos.

Dacă Hristos văzând inima unui iehovist, papistaş, penticostal, sau păgân I se va descoperi în chip tainic, îl va îndemna să părăsească eresul sau păgânătatea şi îl va conduce la Biserica Ortodoxă.

Ca exemplu avem cazul sutaşului Corneliu din Faptele Apostolilor, care era om drept şi bun, milostiv, cu multe virtuţi, dar toate nemântuitoare.

De aceea Duhul Sfânt a venit la el şi a grăit cu dânsul îndemnându-l să meargă la apostolul Petru ca să fie botezat, deci să intre în comuniune cu Hristos şi cu Biserica Lui.

Prin aceasta vedem că Dumnezeu este nepărtinitor şi nu lasă pe nimeni în bezna morţii, dar în acelaş timp cei care rămân înafara Bisericii Ortodoxe – în opoziţie cu kakodocsii (rău slăvitorii, cei care blasfemiază în felul acesta pe Duhul Sfânt) nu se bucură de roadele Jertfei de pe Cruce a lui Hristos. Pentru ei Hristos este ca şi cum nu ar fi venit şi ca şi cum nu ne-a mântuit, ei trăind exact ca în perioada Vechiului Testament, în «umbra morţii» sufleteşti, aşteptându-i la sfârşit iadul.

Unii aduc ca argument împotriva învăţăturii Bisericii Ortodoxe cu privire la mântuire, pe care am expus-o mai sus, aşa numita vedenie a Sfântului Nifon al Constantianei, dar nimeni nu a demonstrat autenticitatea şi nici continuitatea patristică a acestei «vedenii» care afirmă că erau şi păgâni în Rai, dar erau orbi, nu aveau vedere. Chiar dacă această vedenie ar fi adevărată tot nu putem trage concluzia că aceşti păgâni erau în Rai, pentru că Împărăţia cerurilor însemnă în primul rând vedere duhovnicească, vederea Luminii Necreate, lipsa vederii însemnând de fapt iad.

Lumea dinafară Bisericii Ortodoxe este în puterea celui rău, a diavolului, iar acest lucru se vede cel mai bine chiar prin rugăciunile de exorcizare care se fac catehumenului sau copilaşului la Botez.

Până la Botez, spune Sfântul Isac Sirul, diavolul este cuibărit în inima omului, deci este stăpân pe om, împărăţind în inimă. Doar prin exorcizările de la botez, apoi prin lepădare şi prin Taina Botezului este gonit diavolul din inima copilului sau catehumenului. (Molitfelnic, măn. Petru Vodă – Şi suflă preotul de trei ori asupra inimii lui în chipul Sfintei Cruci, şi îl însemnează de trei ori, la frunte, la gura şi la inimă , zicând: GONEŞTE DE LA DÂNSUL PE VICLEANUL ŞI NECURATUL DUH CARE SE ASCUNDE ŞI SE ÎNCUIBEAZĂ ÎN INIMA LUI; aceasta se zice de trei ori. Înainte de acestea sunt exorcismele – care încep cu cuvintele: Să te certe pe tine diavole… exact ca la molitfele Sfântului Vasile cel Mare, iar la sfârşit de tot, exact înainte de Crez se fac lepădările.)

Tainele înafara Bisericii nu sunt mântuitoare, ele râmânând sub stăpânirea diavolului care înşeală prin pseudo creştinismele umaniste şi pseudo-taine.

Tot cel ce se împărtăşeşte cu împărtăşania eretică se face părtaş la tatăl minciunii care a inspirat erezia şi anume cu diavolul, spune Sfântul Nicodim Aghioritul. Tainele ereticilor, conform tuturor sfintelor canoane sunt apă de ploaie, neavând caracter mântuitor.

Sintetizând învăţătura Sfinţilor Părinţi dar şi canoanele Sfintelor Sinoade, mai ales hotărârea Sinodului din Cartagina împotriva pelagianismului care susţinea mântuirea înafara Bisericii prin forţe proprii, profesorul Dimitrios Telenghidis afirma la Conferinţa de la Constanța:

“Nu există mântuire înafara Bisericii, pentru că dacă ar fi existat atunci s-ar fi golit întreaga lucrare de mântuire a lui Hristos, nu ar mai fi avut rost întruparea lui Hristos.

Când vorbim de mântuire înţelegem o comuniune de viaţă. Hristos când a plecat din această lume le-a spus ucenicilor : «Viaţa mea o dau vouă». Aceasta nu este viaţa Lui ca Om ci este viaţa Dumnezeului în Treime, este viaţa necreată, este dumnezeirea, la care noi trebuie să participăm ca să ne mântuim.

Hristos a luat firea umană ca să ne dea posibilitatea de a participa la viaţa Treimică. Mântuitorul spune «Eu sunt viţa, voi mlădiţele, dacă o mlădiţă nu aduce rod, se taie şi se aruncă în foc», ceea ce înseamnă că atunci când cineva nu are Dreapta Credinţă este tăiat din Biserică, ceea ce au făcut Sfintele Sinoade tăind pe eretici din trupul Ei. Aşadar nu e posibil ca unul rupt din Biserică să aducă rod, pentru că rodul Bisericii este mântuirea. Diavolul nu se mântuieşte pentru că nu are smerenie. Un om dinafara Bisericii nu poate fi smerit, pentru că nu urmează Adevărului descoperit de Dumnezeu Întrupat».

În Sinodiconul Ortodoxiei sunt trecute anatemele împotriva celor care consideră că ar există Har mântuitor înafara Bisericii Ortodoxe afirmând conform Sinoadelor Isihaste numite împreună şi Sinodul IX Ecumenic, care a pornit de la disputa cu ereticul Varlaam de Calabria cu Sfântul Grigorie Palama.

«Cei ce cugetă şi zic că toată puterea şi energia triipostaticei Dumnezeiri sunt create, ca unii care de aici ne silesc să credem că este creată însăşi fiinţa dumnezeiască – căci energia creată, potrivit Sfinţilor, va vădi drept creată şi firea (din care emană) iar energia necreată va caracteriza fiinţa necreată -, şi de aici sunt în primejdie de a cădea cu totul în ateism, ca unii ce atribuie credinţei celei curate şi ireproşabile a creştinilor mitologia elenică şi adorarea creaturilor, şi nu mărturisesc, potrivit celei teologhisite cu dumnezeiască insuflare şi cu modul evlavios de a cugeta al Bisericii, că toată puterea şi energia naturală a Dumnezeirii celei triipostatice este necreată, să fie anatema» (Sinodiconul epocii Paleologilor – împotriva lui Varlaam şi Akindin).

Conform învăţăturii romano-catolice, lucrarea lui Dumnezeu de mântuire a oamenilor este ea însăşi o creaţie şi atunci înseamnă că nimeni nu se poate împărtăşi de Dumnezeu. Umanismul şi raţionalismul având bazele tocmai în această erezie care spune că nu avem părtăşie directă cu Dumnezeu prin Har, prin Sfintele Taine şi atunci înseamnă că ei, care neagă Harul Necreeat cu ce anume se împărtăşesc din Potir? Cu o creaţie. Deci nu pot avea o comuniune cu Dumnezeu, deci nu pot avea mântuire, care este tocmai comuniunea directă cu Dumnezeu, nemijlocită de ceva creat.

“Aceasta este credinţa Apostolilor; este credinţa Părinţilor; este credinţa ortodocşilor; această credinţă mântuieşte lumea. Pe aceşti propovăduitori ai adevăratei credinţe, îi lăudăm ca pe nişte fraţi şi ca pe cei ce dorim să îi avem ca pe părinţii noştri, spre slava şi cinstea adevăratei credinţe» aşa afirma Sinodiconul Ortodoxiei (conform originalului grecesc – Triodul în greacă veche -traducerea îmi aparţine).

Cu alte cuvinte aceasta este singura credinţă mântuitoare care te pune în legătură cu Creatorul şi Mântuitorul. Lumina cea Necreată, Lumina Taborică este starea de mântuire, de Împărăţia Cerurilor, care nu poate veni atunci când te afli în neadevăr, în părtăşie cu duhurile necurate.

Evanghelia Înfricoşatei Judecăţi (Matei 25:31-46) nu vorbeşte despre fapte bune în sine, ci de Sfintele Fapte Bune, Hristos numindu-i fraţi mai mici pe cei care sunt credincioşi, nu necredincioşi: «Botezul şi împărtăşirea cu sfintele Taine ne fac fraţi» ( Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Matei, 897), arătând că Judecata lui Dumnezeu este dreaptă, şi că nu se va cere la judecată lucruri peste putinţă omului de realizat: să dai un pahar cu apă, să vizitezi un bolnav sau întemniţat.

Continuă Sfântul Ioan Gura de Aur : «de ar fi făcut drepţii mii şi mii de fapte bune, răsplătirea lor va fi tot un Dar de la Dumnezeu, că li s-a dar Cerul şi Împărăţia şi o atât de mare cinste în schimbul unor atât de mici şi neînsemnate fapte» (Omilii la Matei).

De aici se vede că totul este Hristocentric: în fiecare om trebuie să îl vedem pe Hristos. Dacă faptele milei trupeşti sunt atât de importante, dar faptele milei sufleteşti, cum ar fi să întorci pe eretic şi păgân de la răutatea lui şi să îl scufunzi în baia Sfântului Botez Ortodox? Nimeni nu va fi nedreptăţit la Judecată şi ar fi o blasfemie să gândim că cineva ar fi totuşi nedreptăţit.

Părintele Serafim Roze spunea că Ortodoxia este firea omului, de aceea Duhul Sfânt luminează pe cei care sunt smeriţi şi primesc descoperire dumnezeiască venind în chip minunat în Biserica Ortodoxă.

Dar Dumnezeu a lăsat propovăduirea Bisericii în mâinile noastre, ale credincioşilor, având puterea de a vesti până la marginile lumii Ortodoxia, ca şi fraţii noştri întru umanitate să audă cuvântul Ortodoxiei şi să se mântuiască. De aceea părinţii din Sfântul Munte Athos au trimis monahi dar şi laici în Africa, la triburi îndepărtate, la aborigeni şi în toate colţurile lumii ca să vestească Evanghelia lui Hristos Ortodox.

Dacă avem întradevăr râvnă pentru mântuirea noastră, să ne gândim şi la mântuirea neortodocşilor şi să mergem să le vorbim de Ortodoxie, aşa cum ne pricepem şi Duhul Sfânt va vorbi prin noi.

Sfântul Mucenic Daniil Sisoyev spune că având în vedere această tragedie, cum că mântuirea aproapelui neortodox este în mâinile noastre, trebuie să devenim apostoli ai Ortodoxiei în lume prin toate mijloacele şi în felul acesta scoatem de sub robia satanei neamurile şi ne mântuim şi noi sufletul.”

Amin.

de Preot Matei Vulcanescu

Daca parintii le-ar da copiilor orice avere pe pamant , bani si aur, si nu le dau credinta in Dumnezeu, mai bine nu i-ar fi nascut ! Fiindca i-au nascut pentru iad. " ( Sf. Vasile Cel Mare )

Parintele Cleopa- DRUMUL SUFLETULUI DUPĂ MOARTE

“Fraţii mei, să ne aducem aminte de nemurirea sufletului. Să ştiţi că suntem străini şi călători pe pământ. Auziţi ce zice Psaltirea: Nemernic este omul pe pământ şi străin ca toţi părinţii săi.

Nimeni nu rămâne în lumea aceasta. N-am venit să stăm aici. Aici este trecere necontenită; am răsărit din naştere şi asfinţim prin moarte.

Sfântul acela, dumnezeiescul Iov, zice aşa: Din pântecele maicii mele am căzut în groapă. Aţi auzit? Atât i s-a părut viaţa pe pământ, după 400 de ani. Că, după bătaia aceea Dumnezeu i-a mai dăruit 140 de ani de viaţă, după ce l-a încercat cu atâtea chinuri şi boli; şi atât i-a părut, că din pântecele maicii sale a sărit în groapă. O săritură i-a părut viaţa.

Voi nu auziţi cu ce ne aseamană Duhul Sfânt?  Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Şi iarăşi: Zilele lui ca umbra trec. Şi iarăşi: Zilele mele ca umbra s-au plecat şi eu ca iarba m-am uscat. Şi iarăşi zice: S-au stins ca fumul zilele mele şi oasele mele cu uscăciunea s-au uscat. Şi iarăşi: Zilele anilor noştri ca pânza păianjenului. Cu pânza paianjenului s-au asemănat zilele vieţii noastre. Adică, cât este de slabă pânza păianjenului, aşa-i de slabă viaţa noastră pe pământ; suntem umbră, vis de floare pe pământ!

Dumnezeu zice lui Isaia: Ascultă, proorocule, strigă şi zi aşa înaintea poporului: Tot trupul omului este iarba şi toată slava omului este ca floarea ierbii. Uscatu-s-a iarba şi floarea ei a căzut, iar cuvântul Domnului rămâne în veac.

Deci să nu punem bază pe viaţa aceasta, că-i umbră şi vis. Ştiţi ce rămâne în veci? Sufletul. Trupul vedeţi că se face ţărână. Că îngropăm şi dezgropăm morţii şi se fac în puţina vreme ţărână. Mai ales după o vreme nici oasele nu mai rămân; toate se fac nimic.

Asta-i şi porunca cea dintâi, că pământ eşti şi în pământ vei merge. Dar sufletul nu moare niciodată. Sufletul rămâne în vecii vecilor, că el este duh şi nu poate să moară. Aşa l-a făcut Dumnezeu.

Dar, ca să ştiţi ce se întâmplă cu sufletul când moare omul, am să vă spun care-i drumul sufletului imediat după moarte, după tradiţia Bisericii Ortodoxe.

De când murim şi până la 40 de zile, când are loc judecata particulară a sufletului şi se hotăreşte de Dumnezeu unde o să stăm, la bine sau la rău, până la judecata de apoi, este un timp de tranziţie, adică un timp provizoriu, pentru drepţi şi pentru păcătoşi.

Când moare omul şi când îşi dă sufletul, în clipa aceea apar în faţa lui atâţia diavoli câte păcate a avut omul şi atâţia îngeri sfinţi câte fapte bune a avut el în viaţă. Aşa arată Sfântul Efrem Sirul.

Şi este o mare luptă atunci. Că sfintele puteri se luptă cu diavolii cum să ia sufletul, că diavolii zic că este al lor, că are păcate mai multe; iar îngerii zic că este al lor, că are mai multe fapte bune. Şi este o mare luptă şi de aceea se teme sufletul să iasă din trup.I se leagă limba când vede toate acestea. El vede atunci multe, dar nu poate să spună. El ar spune: „Uite câţi diavoli au venit!”

Părintele Eftimie de la Agapia Veche a văzut cu o săptămână înainte de a muri cum se luptau îngerii cu diavolii pentru suflet. Şi zicea: „Uite acum se luptă! Îngerii Domnului sunt cu cununi de aur pe cap şi-i lovesc pe draci. Uite cum fug!”

Cu o săptămână înainte a spus când va muri, căci a fost un om ales al lui Dumnezeu, cum spuneau maicile. Dar nu toţi văd taina aceasta şi să o poată spune; o văd, dar nu o pot spune.

Atunci în ceasul morţii are mare îndrăzneală îngerul de la botez. Când vine acesta, toţi se dau la o parte. De aceea, când vă rugaţi acasă, după ce aţi terminat rugăciunile, să faceţi şi câteva închinăciuni la îngerul pe care-l aveţi de la Botez şi să ziceţi aşa: „Sfinte îngere, păzitorul vieţii mele, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru mine, păcătosul şi păcătoasa!”

Pentru că acest înger, nu numai că ne păzeşte acum, dar el ne păzeşte şi în vreamea morţii, el călătoreşte cu noi în vămile văzduhului, până la 40 de zile, şi îl avem de la dumnezeiescul Botez mare ocrotitor. Dacă nu ar fi el, diavolul ar face cu noi ce ar vrea.

Auziţi ce zice în Psaltire: Nici să dormiteze cel ce te păzeşte. Şi iarăşi: Tăbărî-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dânsul şi-i va izbăvi pe ei. Deci este clar că îngerul este cel ce ne păzeşte şi în viaţa de acum şi după ce murim, până la 40 de zile.Vine acel înger şi zice: „Dăţi-vă la o parte! Eu ştiu viaţa acestui suflet de când s-a născut şi până acum”. Şi îngerul, venind, începe a vorbi cu sufletul aşa: „Nu te teme, frate suflete!” Sfântul Grigorie de Nyssa ne spune de ce-i zice frate. Pentru că şi îngerul şi sufletul sunt fiinţe rationale, de sine stăpânitoare, cuvântătoare şi sunt duhuri, cum zice Sfânta Evanghelie: Şi vor fi toţi ca îngerii lui Dumnezeu.

„Iată trupul tău! Ia aminte, frate suflete, acesta-i trupul tău, aceasta-i casa ta în care ai stat până acum. Cu acesta te-ai zămislit în pântecele maicii tale, cu acesta ai trăit 20, 60, 80, câţi ani a vrut Dumnezeu să-ţi dea pe pământ; că la Dumnezeu este viaţa, iar nu la noi.

Ia aminte, frate suflete, când va suna trâmbiţa judecăţii de apoi, într-o clipeală a ochilor are să învie acest trup, cum îl vezi, şi ai să intri într-însul şi ai să mergi la judecată, cum spune Apostolul Pavel: Toţi vom sta înaintea divanului judecăţii lui Iisus Hristos, ca să ia fiecare după cum a lucrat, bine sau rău”.

Sufletul, după ce iese din trup, foarte tare ţine minte. Este ca razele soarelui. Nu-l mai îngreunează pământul, nici trupul ca să uite. Toate le vede ca în oglindă.Aceasta se întâmplă în ziua întâi după moarte.

În ziua a doua după moarte se întâmplă un lucru mai înfricoşat. În ziua a doua după moarte îl ia îngerul păzitor şi-l duce pe unde a umblat omul toată viaţa. Atunci se întâmplă ceea ce spune în Psaltire: Pentru ce mă tem în ziua cea rea? Că fărădelegea călcâiului meu mă va înconjura.

Toată icoana vieţii omului se descoperă a doua zi după moarte. Dar ai să spui: „Părinte, cum poate sufletul omului să meargă într-o zi pe unde a mers toată viaţa?”

Sufletul înconjoară pământul cât ai clipi din ochi. Sufletul nostru şi îngerul păzitor merg mai repede ca razele fulgerului, cum spune în Biblie: Alerga-vor, Doamne, în grabă şi mai repede ca razele fulgerelor, sufletele drepţilor se vor întoarce la Tine, citim la proorocul Iezechiel şi în multe locuri.

Sufletul este fiinţa gânditoare şi nici nu am zis cu limba un cuvânt şi cu gândul am şi înconjurat pământul mai înainte de a-l pronunţa; uite cum aş spune eu acum: Pekin, New York, Moscova, Bucureşti, Sihăstria.

Aşa de repede merge sufletul după ce ieşim din trup. Şi nu-i o greutate să se ducă el, în ziua a doua, cu îngerul pe unde a umblat toată viaţa. El numai gândeşte şi a şi ajuns la locul acela, căci merge ca gândul.

Şi unde-l duce în ziua a doua? Îl duce pe unde a umblat omul toată viaţa şi-i arată unde a făcut bine şi unde a făcut rău. Şi nu-i arată decât adevărul.

„Uite, aici ai jucat, aici te-ai îmbătat, aici ai desfrânat cu atâtea femei sau cu bărbaţi, aici ai înjurat, aici ai fumat, aici ai avortat atâţia copii, aici ai ocărât, aici ai furat, aici ai cântat, aici te-ai lenevit, aici te-ai răzbunat pe cineva. Ai batjocorit, ai blestemat, ai bătut. Nu te-ai spovedit, n-ai postit şi te-ai împărtăşit cu nevrednicie!”

Şi-i arată şi faptele bune: „Uite, suflete, aici ai mers la biserică, aici ai ascultat cuvântul lui Dumnezeu, aici ai miluit pe cei săraci, aici ai învăţat pe copii frica de Dumnezeu, aici ai citit sfintele cărţi, aici ai răbdat necazurile cu bucurie, aici ai dat un cuvânt de folos la altul, dincolo ai făcut milostenie, ai îmbrăcat pe cel gol, ai adăpat pe cel însetat, ai primit pe cel străin”.

Îi arată toate, toate, şi sufletul nu poate zice nimic, că nu-i arată decât adevărul, pentru că îngerul nu poate să mintă. Îi arată şi cele bune şi cele rele.

Şi se minunează sufletul foarte şi îl întreabă pe înger:

– Sfinte îngere, cum de ştii tu acestea toate?

– Cum să nu ştiu, că pururea am fost cu tine! Tu ai mâncat, eu nu pot mânca; tu ai dormit, eu nu am dormit; tu ai băut, eu nu pot bea; tu ai stat degeaba, eu nu pot. Eu nu-s duh care poate mânca, sau bea sau dormi. Eu pururea am fost treaz – cum zice în Psaltire: Nici să dormiteze cel ce te păzeşte. Că dacă nu aş fi fost eu cu tine, diavolii ar fi făcut mare prăpăd, împreună cu vrăjmaşii tăi văzuţi şi nevăzuţi. Eu te-am apărat şi pururea am fost lângă tine şi mereu am scris ce gândeşti tu.

Că eu ştiu gândurile tale şi ce vorbeşti tu şi ce faci tu, bine sau rău”.

Asta se întâmplă în ziua a doua. Îi duce îngerul păzitor pe suflet pe unde a umblat toată viaţa.

După moarte, sufletul ne vede pe noi. Vede că plânge mama, plânge sora sau soţia sau soţul.

Vede că plâng neamurile după el şi îi pare rău. Dar nu mai are grija noastră; el se gândeşte atunci numai la el şi zice: „Ei rămân pe pământ şi se vor pocăi, că mai au vreme să facă fapte bune. Dar eu unde mă duc? Cine mă va ajuta pe mine acolo?” Şi aşa merge în ziua a doua pe unde a mers toată viaţa.

Iar în ziua a treia, lucru mai înfricoşat. I se mai dau însoţitori sufletului nostru şase îngeri purtători de lumina şi cu cel de la Botez, sunt şapte, ca să treacă înfricoşatele vămi ale văzduhului.

Aţi auzit de cele 24 de vămi ale văzduhului. Se fac slujbe pentru cei care vor să aibă milă de la Dumnezeu şi să-i scape de duhurile întunericului din văzduh.

Cele mai importante slujbe pentru cei care mor sunt spovedania generală şi Sfânta Împărtăşanie, precum şi împăcarea cu toţi. Iar imediat după moarte se face 40 de zile Sfânta Liturghie şi parastase cu dezlegări şi milostenie la cei săraci, care ajută sufletul cel mai mult când trece vămile. Că Biserica, fiind mama noastră spirituală, se roagă acum pentru bietul suflet, care-i fiul ei după dar din Botez, să treacă uşor atunci vămile văzduhului.

Ce se întâmplă până ce va trece sufletul vămile văzduhului? Atunci vede omul cât de folos îi era lui să fie mărturisit curat de păcate. Dacă nu ar fi lăsat Dumnezeu între El şi noi taina Sfintei Spovedanii, nici un om nu s-ar mântui. Că zice Apostolul Iacov că: Toţi multe greşim şi nimeni nu-i fără păcat.

Dar între noi şi Dumnezeu s-a lăsat taina Spovedaniei, care-i al doilea botez, cum zice preotul; aţi auzit ce zice la mărturisire: „De vreme ce cu al doilea botez te-ai botezat, după rânduiala Tainelor creştineşti”.

Acum, când trece vămile, vede sufletul cât îi era de folos dacă era mărturisit.

De aceea, vă rog să ţineţi minte: Când vezi că s-a îmbolnăvit în casă mama, sora, frate, soţie, nepotul, copilul, tata, fiica, nu aduce întâi doctorul; întâi adu preotul şi-l spovedeşte curat de toate păcatele.

Omul trebuie să se mărturisească obligatoriu de patru ori pe an toată viaţa, în cele patru posturi, cât trăieşte el, dar mai cu seamă când vezi că s-a îmbolnăvit rău. Atunci cheamă preotul repede să-l spovedească. Nu când i s-a legat limba sau şi-a pierdut cunoştinţa; ci din vreme, când are mintea clară şi ţine minte. Şi-i spune: „Tată, mamă, băiete, spune tot ce-ai făcut!”

Pune-l să scrie pe un caiet, dacă ştie, şi să-şi aducă aminte tot, că dacă ai reuşit să faci o spovedanie bună, ai câştigat sufletul lui. Că ce spun Sfinţii Părinţi? Chiar de a avut cineva păcate de moarte, foarte grele, dacă a murit spovedit, îl scoate Biserica. El stă în iad numai până se curăţă de păcat, pentru că spune Sfânta Evanghelie:  Nimic necurat nu va intra în Împărăţia cerurilor.

Ai auzit ce spunea un sfânt? El a văzut o mare de flăcări şi din marea aceea ieşeau porumbei albi ca zăpada şi zburau la cer. Şi acolo era iadul şi auzea ţipete şi vaiete. „Cum, Doamne, ies porumbei din foc?”, s-a întrebat el. Porumbeii erau sufletele oamenilor drepţi, care şi-au plătit tot ce au avut de plătit.

Pentru că Biserica intervine de pe pământ cel mai mult prin Sfânta Liturghie. Că jertfa şi răscumpărarea noastră se face prin Sângele lui Iisus Hristos. Cum zice şi Apostolul: Sângele Lui ne curăţă de orice păcat.

Creştinul, dacă a murit mărturist şi dacă, Doamne fereşte, are păcate grele şi nu şi-a făcut canonul, el îşi face canonul dincolo, în iad. Dar din iad îl scoate Biserica prin Sfânta Liturghie, prin dezlegări şi milostenie şi tot la rai merge.

Iar dacă a murit cineva nespovedit din tinereţe şi a avut păcate de moarte grele, e aproape cum ar muri nebotezat. Toate slujbele care se fac pe pământ pentru un asemenea suflet, foarte puţin îl ajută, fiindcă nimic necurat nu va intra întru Împărăţia cerurilor.

Aşa au aşezat dracii vămile că, dacă ar putea, nici unul să nu treacă la cer. Ştiţi de ce au ei ură şi zavistia asta pe oameni? Pentru că sufletele drepţilor completează numărul din care au căzut ei. Lumea asta atât o ţine Dumnezeu – cum arată Sfântul Simeon Noul Teolog –, până se va împlini numărul îngerilor căzuţi, din sufletele drepţilor. Nu citiţi la Psaltire? Plini-va căderile de sus, zdrobi-va capetele pe pământ ale multora. Atât ţine lumea. Până se împlineşte numărul îngerilor care au căzut, cum că au fost foarte mulţi; a treia parte din îngeri, cum zice Apocalipsa:

Am văzut un diavol mare, roşu, care a tras cu coada lui a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ.

A căzut o treime din îngeri din toate cetele; şi din heruvimi şi din serafimi, din toate cetele, care au fost de-un gând cu satana, ca să se facă asemenea lui Dumnezeu. Şi de aceea au atâta ură diavolii, că ştiu că fiecare suflet, dacă trece la cer, cum spune Evanghelia: Şi vor fi toţi ca îngerii lui Dumnezeu, va fi în locul lor şi le vor lua dregătoriile.

De aceea stau în văzduh şi zic: „Iată pe noi ne-a dat Dumnezeu jos din cer, iar sufletele acestea vor să treacă pe aici la Dumnezeu şi ne vor lua locul!” Şi atunci Dumnezeu le-a dat voie, cu dreptate, diavolilor să stea în calea sufletelor, căci Dumnezeu este drept, nu numai milostiv, şi au făcut aceste staţii sau vămi, între cer şi pământ, ca să arunce în iad pe cei ce mor nepocăiţi, în grele păcate.

Şi iată cum sunt aşezate: Vama întâi este pentru vorbirea de rău; vama a doua, pentru clevetire; vama a treia, pentru mânie, apoi lăcomia şi aşa mai departe, de la cele mai mici păcate până la cele mai mari.

Şi cine n-a vorbit de rău? Cine nu s-a mâniat? Cine nu s-a lăcomit? Cine nu s-a lenevit?

Cine n-a băut un pahar mai mult în viaţă? Sau cine n-a căzut cu gândul, cu imaginaţia şi chiar cu fapta în desfrânare, în beţie, îndoială în credinţă şi în celelalte păcate trupeşti sau sufleteşti, cum citim în viaţa Sfintei Teodora?

Aţi văzut ce a spus Sfânta Teodora când a ajuns la vama beţiei?

„Mă minunam foarte că dracii îmi aduceau aminte de toate paharele de rachiu şi de vin pe care le-am băut în viaţă. Şi-mi aratău şi când am băut, în ce clipă şi cu cine am fost şi de câte ori m-am îmbătat şi de câte ori am băut. Şi îi întrebam pe sfinţii îngeri:

– Cum de ştiu diavolii toate acestea?

– Dacă ei au fost îngeri!

Să ştiţi, însă, că de la Botez, pe lângă îngerul bun, care stă de-a dreapta creştinului, mai ai un înger din ceata stăpâniilor iadului, un diavol care stă pe umărul stâng. Acela scrie tot ce ai făcut tu rău şi ce ai vorbit rău şi toate păcatele ce le-ai făcut în viaţă. Iar îngerul bun scrie şi cele bune şi cele rele, cum spune acolo. Aşa crede Biserica lui Hristos.

Acum să vedem ce se întâmplă cu sufletul, celui mărturisit, când vine diavolul cu zapisul unde sunt scrise toate păcatele omului. Nu le mai găseşte scrise! Atunci diavolii urlă, răcnesc şi se mânie că pe acest suflet care avea păcate mari – avorturi, preacurvii, furturi, înjurături, beţii şi altele – nu-l mai găseşte scris cu nimic. Când creştinul a fost dezlegat de preot pe pământ, Duhul Sfânt a şters de acolo din toate păcatele lui. Cuvântul lui Hristos care zice: Tot ce va dezlega preotul pe pământ, va fi dezlegat şi în cer. N-aţi auzit? Ce va lega el pe pământ, este legat şi în cer.

Deci spovedania, taina aceasta este aşa de mare, încât are putere să-l cureţe pe om de orice păcat, să-i dezlege toate păcatele. Numai dacă omul a fost cuminte în viaţă, dacă s-a spovedit curat, acela trece uşor înfricoşatele vămi ale văzduhului a treia zi.

Şi i se cântăresc faptele cele bune cu cele rele. Faptele cele bune sunt în formă de pietre scumpe, iar faptele cele rele sunt de pietre simple sau alte greutăţi.

Sufletul este foarte înţelept. El vede singur încotro merge. Dacă la vămi vede că trag păcatele mai greu, începe a plânge foarte şi a se întrista, mai ales că vede la vămi mii de diavoli care vor să-l răpească la fiecare vama. Şi-i zice îngerul păzitor:

– Nu te teme, frate suflete, că nu ştii judecăţile lui Dumnezeu! Nu te teme!

Sufletul se bagă sub aripile îngerilor, când vede atâtea mii de draci. Un drac atât este de urât că dacă ar veni aici unde stăm noi acum, cum este el în iad, nu mai rămâne unul viu. Toţi murim de atâta urăciune şi spaimă a îngerului căzut. Iar sufletul, când vede atâtea mii de draci, se baga sub aripile îngerului şi zice:

– Domnii mei îngeri, nu mă lăsaţi! Tare mă tem de aceştia!

Şi-i zic îngerii:

– Nu te teme, frate suflete, că eşti cu noi! Noi suntem garda lui Dumnezeu care te însoţim pe tine! Doamne fereşte, la 40 de zile să nu cumva să cazi în mâinile lor! Dar acum n-ai grijă, că noi te păzim!

În ziua a treia sufletul nostru trece vămile văzduhului şi exact a treia zi de când a ieşit din trup, în aceaşi clipă ajunge prima dată la scaunul Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi.

Şi ce vede el acolo? Că Sfânta Scriptură spune: Pe Dumnezeu nimeni nici odinioară nu L-a văzut. Dar ce vede sufletul atunci? Că pe Dumnezeu, Iisus Hristos, L-a văzut toată lumea. Şi n-a fost Dumnezeu? L-a văzut Avraam, L-a văzut Moise; dar L-a văzut cu pogorământ, după închipuire, cum a vrut să Se arate. Dar fiinţa lui Dumnezeu nimeni nu a văzut-o, nici heruvimii, nici serafimii. Fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă orcărei minţi raţionale din cer şi de pe pământ.

Deci, se vede sufletul nostru a treia zi, când ajunge prima dată la tronul lui Dumnezeu? Iată ce vede, după mărturisirea Sfinţilor Părinţi. Vede strălucind o lumină negrăită, de miliarde de ori mai tare ca soarele, şi mireasma Duhului Sfânt. Aude cântările heruvimilor şi serafimilor şi apar nişte nori de aur aurii, mergând spre răsărit şi îngerii îngenunchează pe ei, împreună cu sufletul.

Şi odată se opresc în loc către răsărit. Că de aceea, să ţineţi minte, ne închinăm la răsărit când facem rugăciunile; pentru că tronul lui Dumnezeu este la răsărit. N-ai văzut ce zice Sfânta Scriptură? Şi au sădit rai în Eden spre răsărituri. N-aţi auzit ce spune Isaia? Răsărit este numele Lui. N-aţi auzit ce spune Psaltirea, pe care o aveţi în casă? Dumnezeu S-a suit peste cerurile cerurilor, spre răsărituri. Deci la răsărit este tronul Preasfintei treimi.

Şi se opresc norii aceştia şi îngerii care stau în genunchi cu sufletul care-i la fel cu ei. A treia zi aude acest glas pe limba lui Adam: „Duceţi sufletul acesta în Rai şase zile”. Că şase zile trece sufletul nostru prin Rai, cu iuţeala gândului. Atunci îngerii cei buni îl iau cu iuţeala fulgerului şi-l duc către grădinile Raiului.

Când ajunge sufletul acolo cu îngerii, nimeni nu poate spune ce frumuseţe este. Şi atunci vede acolo că floarea din Rai, cum spune Sfântul Andrei, este mai scumpă decât toate popoarele lumii, decât toate podoabele şi bogăţiile veacului de acum; pentru că acea floare are viaţa în ea şi niciodată nu se mai veştejeşte sau nu moare.

Acolo vede el, cum au zis, „Raiul desfătării”, „Palatul Noul Sion”, „Ierusalimul ceresc” şi câte spune Sfânta Scriptură.

Dar o negrăită bucurie este când sufletul aude cântările a milioane de îngeri, de heruvimi şi de drepţi, care cântă acolo. Apoi vede corturile drepţilor, despre care se spune la panahidă, cum spune şi Sfântul Cosma, care a fost prin Rai. Numai acolo câtă frumuseţe este!

Ajunge în nişte livezi, nişte pometuri care n-au margini. Apar nişte pomi cu frunza de aur, cu florile de aur şi sub fiecare pom este un cort şi în cort este o masă de aur, şi în pomii aceia cântă păsări ale caror aripi nimeni nu poate spune cât de frumoase sunt; şi acele păsări nu mai mor în veacul veacului.

Şi se minunează sufletul, că la unul cortul este de argint, la altul este de mărgăritar, la altul este de iachint, la altul este de onix, la altul este de sardonix, la altul de ametist, la altul este de rubin, la altul de safir şi de celelalte pietre scumpe, de care se spune la Apocalipsă.

El vede că şi mesele nu-s toate la fel. Şi copacii rodesc pe o singură ramură câte 70 de feluri de roade. Cântă şi frunzele pomilor, cântă şi florile lor, cântă şi păsările; curg râuri de miere şi de lapte prin livezile acelea ca oglinzile.

Este o mireasmă a Duhului Sfânt, pe care omul nu o poate spune. Dar cea mai mare bucurie când trece sufletul prin Rai alta este. Se întâlneşte cu neamurile lui.

Voi, fraţilor, să ştiţi că din neamul nostru avem şi în Rai, avem şi în iad, că Dumnezeu este drept. Cine a făcut rău, s-a dus în iad; cine a făcut bine, s-a dus în Rai. Şi când ai ajuns acolo în Rai, nu cunoşti numai pe bunicul sau pe străbunicul.

Dacă te-aş întreba pe mata: „Cunoşti pe străbunicul de 300 de ani în urmă?” De unde să-l ştii! Că de-abia dacă îl cunoşti pe cel de 50-60 de ani în urmă. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Mă întrebi dacă cunosc sufletele în Rai? Ia aminte la Evanghelia cu bogatul şi săracul Lazăr. Cu mii de ani înainte se cunoşteau şi vorbeau”.

Acolo în Rai îţi ies înainte neamurile toate care sunt la bine şi au palate de aur şi pietre scumpe şi livezi şi zic: „Măi, nepoate, măi, tu eşti al cutăruia, tu eşti a cutăreia, din ţara cutare, din satul cutare. Noi suntem neamuri cu tine. Noi am murit înaintea ta cu 100 de ani, cu 300 de ani. Tu eşti al cutăruia, tu nu ne cunoşti pe noi, dar noi te cunoaştem. Noi ştim unde mergi tu. Tu mergi la judecată particulară a sufletului. La 40 de zile se va hotărî cu tine unde mergi, în Rai sau în iad.

De vei afla milă la Dumnezeu şi te va da la bine, să vii la locaşurile noastre, că iată ce frumuseţi avem aici, ce palate şi ce minunăţii, pe care nu poate să le înţeleagă omul.

Şi aşa îl petrec neamurile lui şi îngerii, mergând prin Rai şase zile.

Sufletul atunci uită cu totul că a trăit pe planeta asta, că a avut mamă, că a avut soră, că a avut frate… Că el vede acolo alte bucurii, străine cu totul de lumea asta trecătoare. Şi atunci îngerul de la Botez, când vede că el se bucură tare, căci acolo nimeni nu poate sta întristat de atâta bucurie, se apropie de el şi-i spune aşa, dacă ştie că este drept: „Frate suflete, iată, la 40 de zile ai să vii să ocupi un loc de aici!”

Iar dacă-l ştie că-i păcătos îi zice: „Frate suflete, nu te bucura; nu te-am adus să rămâi aici. Te-am adus să vezi ce-ai pierdut în puţină vreme cât ai trăit pe pământ, dacă n-ai avut frică de Dumnezeu şi nu te-ai mărturisit şi n-ai postit şi n-ai mers la biserică şi n-ai făcut fapte bune!”

Când aude sufletul că nu va rămâne în Rai – căci el credea că va rămâne acolo în veci –, cât de mare bucurie este în Rai, el se mâhneşte şi începe a plânge cu amar.

– Cum, n-am să rămân aici? întreabă el pe îngerul său păzitor.

- Nu! Îi răspunde îngerul. Pe aici treci numai că să vezi în puţină vreme ce au câştigat oamenii cu frica de Dumnezeu şi ce au pierdut cei necredincioşi, care nu s-au închinat lui Dumnezeu!

Aşa trece sufletul şase zile prin Rai şi cu trei, care au fost până au ajuns la tronul Preasfintei Treimi, se fac nouă. Iar la nouă zile vin iarăşi, ca fulgerele cerului pe nori, îngerii, să-l aduc înaintea Presfintei Treimi, în lumina cea neapropiată gânditoare. El nu vede pe Dumnezeu, că nici heruvimii nu-L văd; numai lumină şi lumină negrăită, care nu se poate spune.

Şi se opresc norii aceştia şi la nouă zile aude acest cuvânt, dacă sufletul este drept: „Acest suflet să aibă desfătarea şi bucuria fără margini a celor nouă cete îngereşti!” Iar dacă-i păcatos:

„Sufletul acesta să nu aibă parte de fericirea şi slava celor nouă cete îngereşti!” Acest cuvânt îl aude

la nouă zile şi apoi aude, zicând: „Duceţi sufletul acesta prin iad 30 de zile”.

Atunci îl iau îngerii şi-l întorc către miazanoapte şi către apus, la locurile iadului, care nu au margine. Şi atunci sufletul, când îl duc îngerii la iad, vede acolo ce spune Sfânta Scriptură: „iadul cel mai de jos”, „fântâna adâncului” şi „iezerul de foc” de la Apocalipsă. Acolo vede el viermele cel neadormit, despre care a spus Hristos, Dumnezeul nostru; vede focul cel nestins, gheena, foc negru care-i de miliarde de ori mai fierbinte ca focul pământesc şi care n-are margine adâncimea lui.

Acolo vede el întunericul cel mai dinafără, cel mai dinăuntru, scrâşnirea dinţilor şi tartarul, câte mai auzi la Sfânta Liturghie şi în Scriptură.

Şi când vede el atâtea feluri de munci şi atâtea feluri de draci, vede acolo muncindu-se şi neamuri de-ale lui, cum vedea mai înainte şi strigă către el:

„Frate, nepoate, vărule, moşule, matale te duci la judecata particulară. Te rugăm din inimă, adu-ţi aminte de noi şi te roagă lui Dumnezeu pentru noi, dacă te va da la bine. Uite, noi ne muncim aici de atâţia ani, de 200 de ani, de 300, de 500 de ani fiecare!”

După cum se bucura sufletul mai înainte în Rai, că şi-a văzut neamurile lui la bine, aşa se scârbeşte acum de aceste neamuri ale lui, care, pentru păcatele lor, au fost rânduite la osândă.

Şi trec cele treizeci de zile cu iuţeala gândului, ca fulgerul, şi sufletul vede nenumăratele şi negrăitele şi nenumitele munci ale iadului.

Deci treizeci de zile prin iad şi cu nouă care au fost când s-a întors din Rai sunt 39 de zile.

Iar în a 40-a zi îl iau îngerii şi-l duc a treia oara la scaunul Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi, în lumina cea neapropiată, gânditoare, spre închinare.

Şi atunci, la 40 de zile, aude acest glas în limba aramaică a lui Avraam, dacă sufletul este drept: „Duceţi acest suflet în Gan Eden!”, adică în desfătare şi bucurie fără margini; iar dacă, Doamne fereşte, este păcătos aude: „Duceţi sufletul acesta în Şeol sau Hades”, adică în iad şi în muncă.

Îngerii lui Dumnezeu, cât sunt de buni şi preamilostivi, însă, dacă le dă poruncă Dumnezeu să-l ducă la greu, îl duc la greu, îl duc în iad.

Dacă ar vedea atunci cineva cum se roagă sufletul nostru la îngeri, când vede că-l duc la chinuri, ar plânge temeliile pământului. Se bagă sub aripile îngerilor şi zice:

– Îngerii lui Dumnezeu cei preasfinţi, cei preabuni, nu mă lăsaţi! Unde mă duceţi? Într-ale cui mâini mă duceţi? Cine ar să mă mai scoată pe mine? Cine ştie de pe faţa pământului în ce chinuri mă duc eu acum?

Iar îngerii plâng şi-i spun:

– Frate suflete, noi suntem slugile lui Dumnezeu, noi avem poruncă. Nu putem face nimic mai mult, decât cum porunceşte Ziditorul: să te ducem la bine sau la rău!

Şi-l duc, dacă, Doamne fereşte, sufletul a trăit rău, în păcate şi fără pocăinţă, îl duc la rău sau, dacă-i bun şi a păzit porucile Domnului, îl duc în Rai, potrivit cu faptele lui bune sau rele.

Aceasta se întâmplă la 40 de zile după moarte. De aceea Biserica, mama noastră cea duhovnicească, are mare grijă să facă pomeniri după fiecare mort la 3 zile, la 9 zile şi la 40 de zile, pentru că atunci se hotăreşte unde va sta sufletul nostru, la bine sau la greu.

De la 40 de zile mai rămâne o singură portiţă deschisă pentru suflet. Dacă sufletul a fost în credinţa ortodoxă şi a fost fiu adevărat al Bisericii lui Hristos, şi dacă n-a căzut în vreo sectă sau în alte rătăciri, sau păcate grele şi dacă a fost spovedit şi împărtăşit, Biserica îl poate scoate din chinurile iadului prin sfintele slujbe şi prin milostenie.

Biserica este mama noastră spirituală, care ne-a născut pe noi la dumnezeiescul Botez prin apă şi prin duh. Biserica este stâlpul şi intarirea adevărului, Biserica este trupul lui Hristos, Biserica este mireasa Mielului, cum spune la Apocalipsă.

De aceea are mare îndrăzneală către Capul ei din ceruri care este Hristos. Aţi auzit ce spune Hristos în Evanghelie: Eu sunt buciumul, viţa – adică trunchiul copacului – şi voi sunteţi ramurile; toată viţa care rămâne întru Mine, aduce roadă multă, iar care nu rămâne întru Mine, în foc se aruncă.

Deci, băgaţi de seamă! Cine nu rămâne în Biserică, nu rămâne în trupul lui Hristos. Cine s-a rupt de Biserică, toţi sectanţii care au ieşit şi au împânzit lumea – căci sunt peste 800 de secte numai în Europa –, aceştia sunt neghină în grâu, aceştia sunt seminţele satanei! Doamne, zice Evanghelia, n-ai semănat sămânţă bună, în ţarina Ta? Dar de unde are neghină? Un om vrăjmaş, adică diavolul, a făcut aceasta.

Sectarii sunt buruienile crescute la umbra Bisericii, oameni stricaţi la minte şi la credinţă, prin care satana vrea să rătăcească şi pe alţii. Să nu-i ascultaţi! Cine s-a rupt de Biserică, s-a rupt de Trupul lui Hristos.

Ia să va dau o imagine: Dacă copacul acesta ar fi încărcat cu flori până în vârf sau cu roade, un copac roditor, şi dacă o mlădiţă s-a rupt de acolo cumva şi a căzut cu greutatea roadelor sale jos, mai rodeşte aceea? Ce se întâmplă? Se usucă şi o punem pe foc.

Aşa-i sufletul care s-a rupt de Biserică. S-a rupt de trupul lui Hristos. Că Biserica este, cum spune marele Apostol Pavel, trupul lui Hristos.

Şi acea mlădiţă, acel suflet care s-a rupt de Biserică, în veacul veacului nu mai rodeşte şi nici mântuire nu are. Pentru că Duhul Sfânt şi seva Duhului Sfânt vine numai prin punerea mâinilor, de la Apostoli la episcopi, de la episcopi la preoţi şi de la preoţi se lucrează în rândul credincioşilor prin Tainele care le-a hotărât Dumnezeu să le lucreze preotul, ca iconom al Tainelor lui Dumnezeu. Pe altă cale nu vine Duhul Sfânt în Biserică.

Feriţi-vă! Fugiţi cât puteţi, ca de diavoli, de acei care vă învăţă să nu vă închinaţi Sfintei Cruci, sau Maici Domnului, sau să nu mergeţi la Biserică, sau să nu ascultaţi de preot.Acei care vin cu satana în inimă şi-n minte să vă rupă de Biserică, de adevărul nostru dogmatic, de credinţa noastră ortodoxă, care este neschimbată de 2000 ani, de la Hristos.

Acum sectele au ieşit ca ciupercile după ploaie, şi toate sectele au venit mai mult din Occident. Cele mai multe au venit de la oameni bolnavi la minte. Eu am o sectologie care s-a tipărit la Bucureşti şi am aratat acolo şi istoricul lor, de unde au venit, cu ce scop au venit.Vin cu scopul să ne strice şi credinţa şi neamul, să ne piardă sufletele!

Nu ieşiţi din corabia mântuirii. Nu plecaţi din Biserica lui Hristos. Biserica este mama noastră duhovnicească. Ea ne-a născut prin apă şi prin duh, la Botez. Deci să cinstiţi Biserica şi pe preoţi şi pe arhierei şi pe Sfântul Sinod.

Ţineţi-vă de Biserica noastră cea de totdeauna. Să fiţi creştini buni şi cetăţeni buni şi să împliniţi porunca Sfântului Apostol Pavel: Daţi celui cu cinstea, cinste; celui cu dajdia, dajdie; celui cu frica, frică şi nimănui cu nimic să nu rămâneţi datori.

Se spune la Epistola către Romani: Tot sufletul să se supună stăpânirii celor mai înalte, că nu este stăpânire decât de la Dumnezeu. Şi iar spune: Cel ce nu se supune stăpânirilor, legii lui Dumnezeu se împotriveşte.

A ieşit o sectă blestemată, foarte periculoasă pentru ţară şi Biserică, care se cheamă„Martorii lui Iehova”. Aceştia sunt cei mai înverşunaţi împotriva conducerii de stat şi a Bisericii. Să fugiţi ca de diavoli, ca de satana de aceştia! Aceştia nu numai că nu sunt creştini, dar sunt mai răi decât toţi păgânii. Că nu recunosc nici Biserica, nici statul şi nu cred în Hristos.

Păziţi-vă de orice sectă, rămâneţi fii ai Bisericii lui Hristos, cum au fost părinţii şi bunicii voştri şi strămoşii din veac.

Rămâneţi în Biserică, ţineţi-vă de mama noastră, care este Biserica. Că, Doamne fereşte, chiar dacă omul merge le iad pentru păcatele lui, Biserica îl poate scoate prin dumnezeiasca Liturghie, prin pomeniri, prin milostenii şi prin jertfe.

Fără Biserică nu este mântuire! Cine a ieşit din Biserică, nu mai are pe Hristos, că Biserica este Trupul lui Hristos. Cine a ieşit din Biserică, nu mai este fiu după dar al lui Dumnezeu din Botez, ci este fiu al satanei, căci s-a rupt de la mama lui duhovnicească şi a luat-o după capul lui şi s-a pierdut.

Dumnezeu să vă ajute. Cu aceasta închei şi vă rog din toată inima să aveţi frica lui Dumnezeu, să nu uitaţi rugăciunea, şi să vă rugaţi şi pentru noi păcătoşii. Amin.