Mircea Eliade: “Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor

A apărut acum, de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali şi scriitori: a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existenţa unui specific naţional şi chiar posibilitatea inteligenţei creatoare a elementului românesc. Să ne înţelegem bine: tinerii aceştia nu depăşesc naţionalul pentru a simţi şi gândi valorile universale; ei nu spun: “Nu mai sunt român, pentru că sunt înainte de toate om, şi cuget numai prin acest criteriu universal şi etern”. Tinerii aceştia nu dispreţuiesc românismul pentru că sunt comunişti sau anarhişti, sau mai ştiu eu ce sectă social-universală. Nu. Ei, pur şi simplu, regretă că sunt români şi ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă naţie de pe lume, chinezi, unguri, nemţi, scandinavi, ruşi, spanioli; orice, numai români – nu. S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi şi a rămâne român. Şi caută prin orice fel de argumentare (istorică, filozofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, de eroism, de probleme filozofice, de creaţie artistică şi aşa mai departe.

Unul dintre ei se îndoieşte demult de realitatea unui neam românesc războinic, încât îşi propune să citească istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevăr s-au luptat vreodată românii cu turcii şi i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria şi cultura “românească” nu e de origine română. Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Haşdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. – toţi, dar absolut toţi sunt străini. Sunt slavi, ovrei, armeni, nemţi, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deştepţi, sunt şmecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori.

Dacă le pronunţi vreun nume despre care se ştie sigur că e românesc, au alte argumente. Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă e slavizată. Din Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câțiva moldoveni care spun cu mândrie: “Am sânge grecesc!” sau “Strămoşu-meu a fost rus”. Singura lor şansă de a fi oameni adevăraţi este de a-şi dovedi că originea lor nu este curat românească. Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atât a frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări.
Toţi tinerii aceştia au de făcut obiecţii neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt deştepţi, şi asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului omenesc; îi împiedică să aibă probleme. Cine nu are probleme sufleteşti, cine nu capătă insomnii din cauza meditaţiilor şi agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei şi al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu urlă “Neant! Agonie! Zădărnicie!”, cine nu se dă cu capul de pereţi ca să afle “autenticitatea”, “spiritualitatea” şi “viaţa interioară” – acela nu poate fi om, nu poate cunoaşte valorile vieţii şi ale culturii, nu poate crea nimic. Românii sunt deştepţi – ce oroare! Unde poate duce deşteptăciunea? La ce-ţi foloseşte faptul că poţi cunoaşte, superficial, realitatea – când îţi lipseşte facultatea de a imagina probleme, îţi lipseşte boala prin care poţi întrezări moartea şi existenţa, îţi lipsesc înseşi elementele dramei lăuntrice?

Tinerii aceştia sunt supăraţi pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte şi nu se sinucid din desperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică şi etică a desperării. Şi, pentru că desperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii şi culturalizări, drept-credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. (…)

Alimentaţi de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preţ o spiritualitate care să semene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă – tinerii n-au înţeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totuşi cu o inteligenţă şi o simţire proprie. Tinerii au reacţionat împotriva curentului de acum 10-12 ani, pornit de la Gândirea şi Ideea Europeană (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; originale sunt tot în cursurile şi publicaţiile lui N. Iorga), care proclamase “autohtonismul”, “specificul etnic” în artă şi în gândire şi încercase cea dintâi filozofie ortodoxă prin crearea tipologiei româneşti.

Cauzele acestei reacţiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negaţie a istoriei, relativism în cultură, disoluţia conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante şi prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. De altfel, nici n-am încercat aici să cercetăm întreg fenomenul “a nu mai fi român”, ci numai să denunţăm câteva din aberaţiile ultimei mode intelectuale.

Aceia care desperează de destinul de a se fi născut români judecă strâmb meritele şi defectele poporului. Ei vor problematici, îndoieli, eroism – iar poporului român îi e cu totul străină îndoiala şi despre eroi are o concepţie cu totul familiară. Pentru un tânăr intelectual, credinţa şi îndoiala au valoare filozofică, deschid căile meditaţiei, pun probleme; pentru un ţăran român nu există îndoială, el crede firesc (aşa cum curg apele, cum cresc florile), fără “probleme” (ţăranul român este realist; vezi colecţiile de proverbe, ca să înţelegi cum a reacţionat el contra încercărilor de idealism, de criticism aduse de popoarele cu care a intrat în legătură). (…)

Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiţia noastră umană, acestea sunt posibilităţile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele sau le putem ignora pur şi simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace să ne fie ruşine că ne-am născut români numai pentru simplul motiv că nu găsim în valenţele româneşti ceea ce vrea Şestov sau Dostoievski.

Autor: Mircea Eliade

Mircea Eliade : De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare

Dl. Mircea Eliade, membru al Societăţii Scriitorilor Români, a binevoit să ne răspundă următoarele la ancheta ziarului nostru: “De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare”:

“Cred în destinul neamului românesc – de aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare. Un neam care a dovedit uriaşe puteri de creaţie, în toate nivelurile realităţii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o catastrofă civilă. Puţine neamuri europene au fost înzestrate de Dumnezeu cu atâtea virtuţi ca neamul românesc. Unitatea lingvistică este aproape un miracol (limba română este singura limba romanică fără dialecte). Românii au fost cei mai buni creatori de State din Sud-Estul Europei. Puterea de creaţie spirituală a neamului nostru stă mărturie în folclor, în arta populară, în sensibilitatea religioasă. Un neam hărăzit cu atâtea virtuţi – biologice, civile, spirituale – poate el pieri fără să-şi fi împlinit marea sa misiune istorică ? Poate neamul românesc să-şi sfârşească viaţa în cea mai tristă descompunere pe care ar cunoaşte-o istoria, supărat de mizerie şi sifilis, cotropit de evrei şi sfârtecat de streini, demoralizat, trădat, vândut pentru câteva sute de milioane de lei ? Oricât de mare ar fi vina părinţilor noştri, pedeapsa ar fi prea neînduplecată. Nu pot crede că neamul românesc a rezistat o mie de ani, cu arma în mână, ca să piară ca un laş, astăzi, îmbătat de vorbe şi alcool, imbecilizat de mizerie şi paralizat de trădare. Cine nu se îndoieşte de destinul neamului nostru nu se poate îndoi de biruinţa Mişcării Legionare. Cred în această biruinţă, pentru că, înainte de toate, cred în biruinţa duhului creştin. O mişcare izvorâtă şi alimentată de spiritualitatea creştină, o revoluţie spirituală care luptă, în primul rând, împotriva păcatului şi nevredniciei, nu este o mişcare politică. Ea este o revoluţie creştină. Cuvântul Mântuitorului a fost înţeles şi trăit în felurite chipuri, de către toate neamurile creştine, de-a lungul istoriei. Dar niciodată un neam întreg n-a trăit o revoluţie creştină cu toată fiinţa sa; niciodată cuvântul Mântuitorului n-a fost înţeles ca o revoluţie a forţelor sufleteşti împotriva păcatelor slăbiciunii cărnii; niciodată un neam întreg nu şi-a ales ca ideal de viaţă călugăria şi ca mireasă – moartea. Astăzi, lumea întreagă stă sub semnul revoluţiei. Dar, în timp ce alte popoare trăiesc această revoluţie în numele luptei de clasă şi al primatului economic (comunismul) sau al Statului (fascismul), ori al rasei (hitlerismul) – Mişcarea Legionară s-a născut sub semnul Arhanghelului Mihail şi va birui prin harul dumnezeiesc.

De aceea, în timp ce toate revoluţiile contemporane sunt politice, revoluţia legionară este spirituală şi creştină. În timp ce toate revoluţiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de către o clasă socială sau de către un om – revoluţia legionară are drept ţintă supremă mântuirea neamului, împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu, cum a spus Capitanul.

De aceea, sensul Mişcării Legionare se deosebeşte de tot ce s-a făcut până astăzi în istorie şi biruinţa legionară va aduce după sine nu numai restaurarea virtuţilor neamului nostru, o Românie vrednică, demnă şi puternică – ci va crea un om nou, corespunzător unui nou tip de viaţă europeană. Omul nou nu s-a născut niciodată dintr-o mişcare politică – ci întotdeauna dintr-o revoluţie spirituală, dintr-o vastă prefacere lăuntrică. Aşa s-a născut omul nou al Creştinismului, al Renaşterii etc. – dintr-un desăvârşit primat al spiritului împotriva temporalului, dintr-o biruinţă a duhului împotriva cărnii. Omul nou se naşte printr-o adevărată trăire şi fructificare a libertăţii. Cred în biruinţa Mişcării Legionare pentru că cred în libertate, în puterea sufletească împotriva determinismului biologic şi economic.

Cei care vin în Legiune vin pentru că se simt liberi. Instinctele lor de conservare, laşităţile care zac în sufletul fiecăruia, frica – toate acestea sunt înfrânate. Legionarul nu mai e robul determinismului şi al instinctelor biologice. El ştie că “n-are nici un sens”, că “n-are nimic de câştigat” integrându-se în Legiune. Dimpotrivă, ştie că va fi lovit în “interesele” lui, că viaţa va fi mai grea, că poate va intra în temniţe sau poate va da piept chiar cu moartea. Toate “interesele” şi instinctele acestea, care “determină” viaţa fiecărui om, sunt înfrânate prin marele gest de libertate al aderării la Mişcarea Legionară. Se poate spune, fără urmă de paradox, că singurii oameni care cunosc şi trăiesc libertatea sunt astăzi, în România, legionarii.

Cei care nu cunosc Legiunea, ca şi cei care luptă împotriva ei, continuă să vorbească despre “dictatură” şi se miră că tinerii intelectuali aderă cu atâta spontaneitate la o mişcare “fascistă”, în care “personalitatea” este strivită şi libertatea – suprimată. Am avut prilejul să mă ocup altădată de subita admiraţie a oamenilor noştri politici pentru “personalitate”, de teama lor că în România nu se vor mai putea ridica “personalităţile”. Îi întrebam atunci câte “personalităţi” a creat regimul libertăţii democratice. Unde sunt ? Care sunt ? Şi mai întrebam ce-au făcut politicienii noştri pentru oamenii cu adevărat “personalitate” care au ieşit la lumină prin munca, geniul sau talentul lor şi au fost osândiţi la o viaţă de mediocritate şi jertfă. Ce-au făcut politicienii noştri, din toate partidele, pentru un Lucian Blaga, un Aron Cotruş, un Camil Petrescu, un Perpessicius şi alţii ? Ce-au făcut politicienii pentru generaţia tânără de cărturari, artişti, tehnicieni şi gânditori ? Care este tânărul cu “personalitate” pe care l-a descoperit vreun partid politic şi l-a pus la locul pe care-l merită, i-a dat putinţa să-şi fructifice inteligenţa sau talentul pentru binele obştesc ? Eu ştiu că au fost “descoperiţi” o sumă de afacerişti precoci, secretari “inteligenţi” şi lichele domestice, cu care s-au “întinerit” cadrele partidelor. Apologeţii aceştia de ultimă oră ai “personalităţii” sunt tot atât de ridicoli pe cât sunt de ipocriţi. Le aminteam cu alt prilej că, în cele mai disciplinate şi mai severe ordine călugăreşti catolice, s-au putut înălţa totuşi destule personalităţi.

Un Thomas din Aquino nu seamănă cu un Francis din Assisi, un Bonaventura cu un Francois de Salle. Personalitatea creşte şi rodeşte pretutindeni şi, cu cât e mai severă disciplina, cu atât “personalitatea” se defineşte mai precis. Disciplina nu e totuna cu “dictatura”, cum lasă a se-nţelege ponegritorii Legiunii. Disciplina creşte şi promovează personalităţile – pentru că orice act de ascultare poate fi un act de comandă asupra ta însuţi, asupra vieţii biologice, care încearcă să te menţină în evaziv, în comoditate, în căldicel. Disciplina te întăreşte pe tine, îţi făureşte personalitatea. De aceea, cavalerii medievali şi feudali au fost atât de liberi şi de dârji; pentru că juraseră credinţă (“Fides”, “Trust”, “Treve”) unui şef… Cred în biruinţa Mişcării Legionare pentru că cred în dragoste. Dragostea singură preface bestia în om, înlocuind instinctele prin libertate. “Dillige et quod vis fac”, spunea Fericitul Augustin: “Iubeşte şi fă ce vrei !”. Cel care iubeşte cu adevărat e liber. Dar dragostea transfigurează pe om şi libertatea pe care şi-o dobândeşte insul iubind nu va stânjeni pe nimeni, nu va face să sufere pe nimeni. Legionarii nu sunt numai camarazi, sunt fraţi. Şi este atât de puternic valul de dragoste pe care îl duc pretutindeni cu ei legionarii încât, dacă n-ar fi decât el singur, şi tot ar trebui să nădăjduim în învierea neamului românesc, adică în biruinţa Mişcării Legionare. Cred în destinul neamului nostru; cred în revoluţia creştină a omului nou; cred în libertate, în personalitate şi în dragoste. De aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare, într-o Românie mândră şi puternică, într-un stil nou de viaţă, care va transforma în valori spirituale de universală circulaţie bogăţiile sufletului românesc.”

[Buna Vestire, An I, 1937, Decembrie 17, nr. 244, pp1 – 2]