Nicolae Paulescu- despre medicina,medici,spital

“Profesia unui medic îl obligă să se devoteze pentru cei ce suferă şi, de multe ori chiar, să-şi rişte viaţa pentru a scăpa pe aceea a altora. În ce altă profesie se găseşte abnegaţia absolută de sine, pe care medicina o impune celor ce o exercită.

Este evident deci că, dintre toate profesiile, medicina este cea mai binefăcătoare.

Dar, - în plus, - medicul, prin profesia sa, devine prietenul şi chiar confidentul celor ce suferă, - bogaţi sau săraci, tineri sau bătrâni, - care-l ascultă şi se supun orbeşte la prescripţiile lui. Ori, cum un medic instruit cunoaşte instinctele şi prin urmare şi patimile, îi este uşor ca, - prin grai şi prin exemplu,- să poată să lumineze omenirea şi să-i îndrumeze educaţia socială, care combate aceste patimi, - adică să răspândească principiile adevăratei morale ştiinţifice.

Astfel, părintele medicinei, HIPOCRATE, a avut dreptate să zică; „scopul final al medicinei nu este numai să vindece sau să prevină bolile, - ci încă să perfecţioneze pe oameni şi să-i facă mai fericiţi, făcându-i mai buni”.

Medicul trebuie deci să fie, în acelaş timp, un savant care iubeşte din tot sufletul ştiinţa medicală, adică ştiinţa omului; să fie o fiinţă care se jertfeşte pentru alţii, până la moarte şi, în sfârşit, să fie un învăţător al omenirii sau mai bine zis, un apostol al moralei... şi aşa ar fi în realitate, dacă confraţi ne- demni n-ar fi deschis tarabă în templul sacru al medicinei.

Acum înţelegeţi înalta demnitate a profesiei medicale şi respectul ce i se dă din toate părţile. „Cinsteşte pe medic” zice Biblia,...” căci ai trebuinţă de el”.

…„Până în primele secole ale Erei creştine, romanii, ca şi grecii, n-au avut spitale„.

Mai târziu, „atunci când religia lui Hristos veni să spună omului că o fiinţă omenească ce suferă este un frate ce trebuie alinat, - numai atunci, fu posibil să se creeze adevărate spitale”.

„Spitalele sunt o inspiraţie a carităţii creştine”.

Încă de pe la jumătatea secolului al III-lea şi mai ales în secolul al IV-lea, începură, atât în Orient cât şi în Occident, să se ridice azile unde erau adăpostiţi şi nutriţi infirmii săraci.

Dar, primul spital pentru bolnavi a fost fondat la Roma, în anul 380 sau 381, de o pioasă femeie creştină, Fabiola, ale cărei fapte bune ne-au fost transmise prin scrierile Sfântului Ieronim.

Pe la aceeaşi epocă (anul 372), Sfântul Vasile, Episcopul Cesareei Cappadociei, zidi la porţile acestei cetăţi un azil celebru unde se primeau şi se îngrijeau bolnavii, „îndată ce ieşi din cetate, - zice Sfântul Grigore din Nazianz, - vezi un oraş nou, care este sanctuarul pietăţii. Acolo boala, îndurată fără murmur, pare a fi o încercare binecuvântată; acolo caritatea străluceşte în operele sale”.

Mai târziu, sub împăratul Justinian şi sub urmaşii săi, asemenea azile se înmulţiră în Orient, - şi tocmai pe la sfârşitul secolului al Vl-lea apărură  spitale şi în  Occident. Mai întâi ca anexe ale bisericilor şi mănăstirilor, apoi ca stabilimente de sine stătătoare.

…Sunt unii medici de spital, cupizi şi avari, care,  - sacrificând totul pentru clientela lor particulară, - neglijează bolnavii care nu le pot plăti şi fac, la spital, vizita în câteva minute, galopând pe dinaintea paturilor.

Sunt alţi medici de spital, orgolioşi, cărora li se pare că spitalele sunt făcute pentru ei, şii consideră pe bolnavi ca pe nişte obiecte de studiu. Ei sunt mulţumiţi când primesc un caz interesant, asupra căruia vor putea să facă o comunicare la o societate savantă sau să-şi publice observaţia într-o gazetă medicală, - dar resping sau nu se ocupă de sărmanul bolnav, care nu prezintă decât un caz banal, ce nu poate fi exploatat în profitul gloriei lor.

Din fericire, asemenea monştri sunt rari.

Mai sunt şi medici de spital cărora, în lipsa unei educaţii creştine, li s-a atrofiat fibra idealului şi au căzut în indiferenţă, devenind pur şi simplu nişte funcţionari adică un fel de trântori care, pentru o leafă cât mai grasă, fac cât pot mai puţin.

Acest soi de medici paraziţi roiesc pretutindeni şi constituie o adevărată plagă socială.

D-voastră, însă, să nu urmaţi aceste păcătoase exemple.

Când veţi intra în vreun spital, dezbrăcaţi-vă de patimile de cupiditate şi de orgoliu, lepădaţi şi trân-dăvia şi daţi-vă cu totul bolnavilor, - cărora să le fiţi recunoscători dacă, îngrijindu-i, vă vor permite să vă instruiţi.

Şi dacă voiţi să fiţi perfecţi, culegeţi fructele ce se vor dezvolta din sămânţa ce am semănat astăzi în sufletele D- voastră, tinere şi generoase, - şi, urmând preceptele carităţii, îngrijiţi pe bolnavul mizerabil, - nu ca pe un om, nu ca pe un frate ce suferă - ci ca pe însuşi Dumnezeu.

Acesta   este       spiritul  ce           trebuie  să           domnească        într-un spital.”

din SPITALUL, CORANUL, TALMUDUL, KAHALUL ŞI FRANCMASONERIA:http://www.noidacii.ro/Noi%20Dacii%20nr.20-21/Paulescu,%20Dr.%20N.C.%20-%20Spitalul,Coranul,Talmudul,Cahalul,Francmasoneria.pdf